Între pământ și boltă, pe-ngusta sa cărare, Se-nghesuie mulțimea, să-și ducă-n fală trai. E unic podul vieții, între-un infern și-un rai, Doar scurta pistă-a morții te ține-n tulburare.
Și-ai da și nopți, și zile, orice, doar să nu-ncuie Cel lacăt al poverii nostalgicul final, Dar totul e-o ninsoare, un fulg căzut banal, Ce prinde aripi sacre și iar spre ceruri suie.
Păcat e, că sfârșitul ne-adoarme-n șovăire. Pribegi suntem aicea, ca ceara-n lumânări. Când lanțul ne sugrumă, în greu din desfrânări, Abia atunci din piepturi mai iese pocăire.
Și-atâta de netrebnici, stângaci și făr-lumină Ne suportăm, că unii ar împărți mormânt Cu cel de-mpărtășește minusculu-i pământ, Pierzând că mai există iertarea cea divină.
Și ne-aruncăm din haina uitată printre molii, Să-ncapă și păcatul în cel de-o va purta. Zadarnică-ncercare-i cu cerul a curta, Că,-n loc de mici favoruri, vin lacrimile bolii.
De-ar fi etern s-o ducem, trăi-vom omenește? Am sătura flămânzii sau încălța desculți? Am împărți din pită, la cină, cu cei mulți Sau, de dureri străine, să plângem creștinește?
Am îngriji și corpul, și mintea cea mlădie, Să îi păstrăm, prin zâmbet, splendorile firești? Când toate nu-s, iubirea, în straiele-i lumești, Ne înfrățește viața c-un fulg de păpădie.
Autor: Geta Lipovanciuc Drepturi de autor rezervate
Azi stau faţă în faţă cu mine pentru a-mi putea da seama cât sunt adevăr cât minciună şi cât sunt eu ceea ce înseamnă că fac parte din lumea lucrurilor ce încă respiră azi voi învăţa cât să dau vieţii cât morţii şi cât să las lui Dumnezeu apoi mai am de făcut un singur drum unul singur poarta o voi lăsa întredeschisă să intre toţi rătăciţii pământului şi când moartea mă va căuta pe acasă eu voi fi departe departe departe…
Uneori, în câte o noapte adâncă, eteruri se deschid în șarje indigo și pășesc solemn prin defileurile firii. În lumina lunii, îmi apar deslușiri ale unor întristări ce-mi rămăseseră suspendate în timp.
Mi-e dragă luna … îi vorbesc, uneori, despre corăbiile de smarald ancorate la țărmuri clare cu străluciri amare și despre ametistul ce, uneori, mi se lipește ușor, de frunte, alteori, nu … ea îmi zâmbește cu înțelepte subînțelesuri și, uneori, îmi șoptește despre unele conexiuni tainice.
Piatra lunii îmi luminează misterios spațiile libere de dinaintea gândului. Ecourile din suflet îmi sunt de ajuns și mă împrejmuiesc de frumos și de just de pace, armonie. Cât de departe pot, arunc semințe de angelice flori! Vor răsări, abia simțit, într-un cerc însorit, printre năvalnice foneme de dragoste!
Nebun frumos, o, tu, sărmanule poet, nimeni nu știe ce simțiri ascunse îți răscolesc lacrimi de dor străpunse când plângi și-ți scrii al inimii secret!
Etern păgân, o, tu, exemplu viu de sfânt, se spune că ai inventat iubirea, dar mâna-ți scrie azi nefericirea, când fericiți ca tine nu mai sânt!
Poet nebun, o, tu, pustietate sacră, te-ai lepădat de unicul tău Eu, te-ai contopit cu Însuși Dumnezeu și El, și Tu, doar Unul sunteti parcă.
Păgân si Sfânt, o, tu, izvor si monument, din ochii tăi pornește nemurirea ce s-a născut odată cu iubirea! … Și, poate Însuși Dumnezeu este poet…
Nebun frumos, o, tu, sărmanule poet… Cine ești tu? Și cine-s eu?… de parcă tot ce-ai simțit cândva, azi mă încearcă, mă macină, mă stinge-ncet… încet…
Mi-apari în vis mereu, pe-un țărm pustiu de MARE, Simt prezența-ți vie… caldă îmbrățișare! În JUR… numai apusul ce-nvăluise marea… Dacă ai ști ce mult mă DOARE depărtarea!
Cât mi-aș dori alături de-a PURURI să îmi fii, Aceasta-mi este VREREA, atât cât voi trăi, Tot ce vreau să îți spun, să știi, nu-s VORBE în vânt, Viața leagă DESTINE prin sacru legământ.
Căci a IUBI înseamnă la rândul tău să dai, Când sufletul primește un colțișor de rai Și-oricâte MĂȘTI în vreme vor vrea să îl ascundă, Numai iubirea pură poate să le pătrundă!
De ai vreo ÎNTREBARE, cum pot să îți răspund Când dorul greu de tine, sub pleoape îl ascund? Însă te chem cu gândul, iar tu din depărtare Mi-apari numai în vis… pe-un țărm pustiu de mare.
Când plouă, eu mă prefac în lemn şi stau drept în mijlocul potopului până apari tu să mă priveşti putrezind ca un mister. Când plouă, eu mă prefac în zid şi cad drept ca sângele pe streşinile de fier, până apari tu, sihastră şi tragi tot amurgul peste oraş şi peste singurătatea ta din fereastră. Când plouă mult, eu mă prefac în uitare şi las să curgă oceanul peste cearcănele tale cotropitoare
Pe când soarele răsare și din vise te trezești, Ochii tăi ard, ca și marea, câte chinuri și povești. Iar din ei, se desprind și inspiră realitatea, Se împrăștie în valuri, vântul și ferocitatea. Și oglinda ce te-așteaptă îți arată ochi străini… Ei se uită când la tine, când spre sufletul ce-i plin, Iar atunci le simți pe toate, toate-s una și-s pe față Și durerea și plăcerea, frici și dorul tău de viață. Dar, apoi nu e nimic, totu-i gol și te frământă De-ai da ce ai pe lume și pe o durere frântă. Te urăști numai pe tine, te privești ca pe-o stafie Ce trăiește doar în beznă și visând să fie vie. Și prietenii ce-ti sunt, ție-ți par cu toți străini Ce se uită fix prin tine, oameni goi cu suflet plin. Și tu printre toți, ești apă, nesimțit și nevăzut Noaptea te tot frângi în ceață, ziua tot la prefăcut.
Zbor spre înălțimi 