O viață am trăit între real și vis Am coborât în iad, am fost și-n paradis, Dar cel mai mult am stat cu talpa pe pământ De teamă să nu cad, nu mi-am luat avânt.
Odată însă-am vrut cu fluturii să zbor Și-aripa mi s-a frânt când m-am lovit de-un nor… De-atunci am dus așa… o viață de-acrobat Și nu m-am ridicat mai sus decât mi-e dat,
Dar am țintit spre-nalt și mi-am ales o stea Am luat-o ca model să luminez ca ea. Și poate că visam sau poate în real M-am și aprins pe-aici… eram un ideal
Cu rădăcini în lut și-o ramură de-argint Pe care a crescut o floare de iacint. Am fost în viața mea, între real și vis, Copac și OM și stea așa cum mi-a fost scris…
Dragii mei, dați-mi voie să vă prezint un autor, care face furori în spațiul literar si pe care-l am ca invitat special la rubrica înterviu cu autorii din grupul Zbor spre înălțimi. Un autor novice, înzestrat cu un har deosebit în redarea diverselor teme literare. Textele lui, fiind de o profunzime aparte, învăluite în emoții care vrând nevrând învăluie sufletul cititorului. Constat că este un autor asumat, cu o pregatire intelectuală care îl ajută în elaborarea textelor sale.
Ionuț Pande: Născut la 11 septembrie 1967 în loc. Colonești, județul Olt. Absolvent al Liceului Tehnologic Dimitrie Dima, Pitești, Argeș, 1985 și al Facultății de Științe Economice din Craiova, 1993. Profesor suplinitor( matematica), clasele V- Vlll, Școala Generală Mărunței, Colonești, Olt. Coordonator de lucrări în industrie.
-De când scrieți și de ce o faceți dle. Pande? -Pentru mine, poezia înseamnă emoție. Altfel nu facem decât să înșirăm cuvinte după care tragem cu gândul, poate împușcăm vreun sens. Emoții am început să adun de mic copil, când îmi petreceam timpul alături de bătrânii satului, eu- țăran fiind, iar vorbele lor erau pentru mine mici spiriduși ce mă învăluiau într-un noian de întrebări. Altfel spus, când eram mic, mă aduna universul o poezie, acum îl adun eu, răspunsuri. Poezie, efectiv, scriu de anul trecut, poate că de-abia acum mi s-au maturizat emoțiile ori am început să le deslușesc tainele. Scriu pentru că mi-a căzut muza cu tronc, iar acum nu mai pot fără ea. -Mai este de actualitate azi, poezia? Literatura, azi este așa cum a fost dintotdeauna, într-un continuu proces de căutare a formelor și conținutului. Ne sperie azi pentru că trăim momentul, așa cum i-a speriat și pe cei de odinioară. -Care vă este opinia legată de literatura de azi, de cum se face promovarea ei, de cei care decid soarta ei? (Mă refer la promovarea autorilor, poziția Bibliotecii Naționale, edituri, Uniunii Scriitorilor Români.) -Literatura, ca și știință evoluează, chiar dacă sunt tendințe care nu ne plac. Editurile supraviețuiesc, se adaptează vremurilor; cei de la vârful USR continuă vechile metehne, își permanentizează funcțiile și se înconjură de servili. -Vă urmăresc activitatea literară și constat o dorință de calitate, credeți că este de ajuns să căutăm doar acest aspect al textelor literare, ori e nevoie și de implicare în lumea asta pentru a fi cunoscuți? Da, încerc să dau substanță scrierilor mele, caut să fac din metaforă un leagăn poeziei, folosirea inversiunilor topice e stilul meu predilect.
Dumneavoastră ați edita un volum de poezii, lasându-vă atras de ofertele editurilor, știind că nu sunteți la înălțime? (mă refer la dezavantajele acceptării ofertei ori de ce ai refuza?) -Azi, editarea unui volum de poezie se face prin efortul autorului., ceea ce nu mi se pare normal și nu accept. Doar dacă forța lirică a versurilor mele ar fi suficient de convingătoare spre a atrage atenția unei edituri, atunci le-aș oferi cu drag spre publicare, fără nicio pretenție materială. Dacă s-ar întâmpla… -Cum vede un autor la început de drum, viitorul literaturii? Literatura aș asemui-o cu un pom plin cu fructe. Și vin un vânt, un taifun, o tornadă, scutură, scutură, scutură și… rămân fructele viitorului.
Închei acest scurt interviu, multumind invitatului meu pentru disponibilitatea dumnealui de a-mi onora invitația! Il invit cu dragă inimă să ni se alăture mereu în activitățile grupului, avem mare nevoie de oameni asumați, de oameni care nu-și cenzurează gândurile și nici cuvintele. Urez pe această cale dumnealui, cât celor prezenți în grup, mult succes! Muza să le fie mereu aproape! Să trăiască cuvântul pentru a dăinui în timp poezia!
Sunt CONDAMNAT să iert și să iubesc Atunci când LEAC nu are a ta trădare, În SLĂVI te URCI când vreau să-ți amintesc Păcatul Evei, pus la grea-ncercare.
Sunt condamnat să-ți apăr tinerețea Și pașii CERȚI pe drumuri mult umblate, PĂTRUNS de dor, îți caut frumusețea În florile de câmp, înrourate.
Sunt condamnat să-ți apăr demnitatea În ochii celor care te acuză, DUIOS GÂNDESC:, chiar și eternitatea, Că n-are margini nu-și găsește scuză.
Sunt condamnat să te aștept când PLECI Sperând să-ți aud șoapta cristalină, Prin noaptea minții raze lași când treci Și-un gând răzleț îmi spune: o să vină.
Sunt condamnat să tot cerșesc IERTARE Când cer răspunsuri la-ntrebări, o mie, Iubirea-n piept, e-o rană care doare Și lacrima fierbinte-i încă vie, Povestea noastră nici sfârșit nu are Purtată e de stele-n galaxie…!
Sunt un biet trubadur rătăcit prin păduri și îmi cresc printre plete șuvițe de muri dar îmi place când taci și cum vrei să m-ajungi când eu fug printre fagi și mai mor printre munți
Mi-este bine oricum, părăsit sau iubit și mă-ntreb cât mai am prin copaci de trăit fiindcă-s frunză de dud și m-auzi când te chem și mi-e frică de vânt și de tine mă tem
Nu mai am vreun habar despre lume sau cer dar mi-e dor de străbuni și de-un alb lerui-ler sunt un om fără crengi și un măr fără mâini când te rog în genunchi printre lupi să rămâi
Mai rămâi, mai rămâi prin păduri c-un tâlhar, să înveți să iubești un final nuclear, ca să vezi cum dispar inocenții din sfinți și cum ard doi copaci descărnați de dorinți
Te mai vreau, te mai simt, te ador, te mai am, dar îmi car tot mai greu propriul trup într-un ham și în iernile lungi sângele mi-e prea cald când în straie de viscol m-ascunzi într-un fald
Între omniprezent și-ntre omnitrecut te-am avut pe nimic, ai plecat cu prea mult și-n pădurea de cuci am rămas sfârtecat din iubire m-ai vrut, pe nimica m-ai dat
Te-am luat cu prea mult, te-am vândut cu puțin, te-aș fi dat în final și pe-o vadră cu vin, te-am făcut dintr-un vers, te-am vândut pe un mit și-am făcut din egal semnul plus infinit
Și pe-un munte stăteai și-ntuneric era, nu vedeai că pe trup secolul îngheța și cădea o ninsoare peste umbre și vii când voiam să te-nvăț cum mai este-a iubi
În pădurea de cuci mă ascund după vânt, când mă-ntorc să te prind te prefaci într-un gând, dar îți place cum zbor și îți place cum cânt și îmi spui că sunt ultimul atlant pe pământ
Scributarii de Florin Dediu Suceveanu (după Mihail Eminescu)
Pui sub cloșcă, sub a muzei fustă largă, purpurie, Au crescut și sînt o breaslă scributarii cu simbrie, Auresc minciuna-n versuri pentru cititorii-struți; Exersează ca să pară zîmbet radios grimasa Screamătului de-a ajunge-n panteonul de sub masa De pe care cad ciolane la căței și la vînduți. . E satanica mafie în cultura literară, Masturbînd simțiri să pară mare dragoste de Țară, Într-o limbă fără verbe, țanțoșă, gălăgioasă. Junii inspirați de clasici sînt plagiatori sălbatici, Dar LOZINCA E PAROLA DE DEBUT, acestei zvastici Uși i se deschid, Succesul, Rang, Fotoliu, Soldă, Casă! . Scopul scuză ce mijloace folosești, ei sînt lacheii, Urechea din dosul ușii, ochiul prin gaura cheii. „Filozofi”, „dădace”, „dascăli” cugetă în poezele, Se excită-n propriul zvîcnet și strigarea pătimașă, Capetele involute, de-a extazului cravașă, Zgîlțîite de orgasme în obscene temenele. . Apostații ne învață omenia ce înseamnă Și dospind de lenevie să muncim ne tot îndeamnă, Din condei e-atît de simplu cînd nu-ți ninge și nu-ți plouă! Teza și Lozinca fără logică sau sentimente, Dintr-o gură-n altă gură aruncate excremente, Nici în somn nu ai scăpare de această plagă nouă! . Cînd mafia îi aruncă sorții cad ca mîța moartă, Nu contează că ești geniu, spre tipar nu treci de poartă! Își știu bine în mafie loc și rol chiar și portarii! După nesfîrșite drumuri, alte drumuri, iar și iar, Într-o țară-n care cinstea n-are loc nici în altar, C-au găsit-o și credulă și incultă cărturarii! . Parc-ar fi născuți de diavol să presare tuberoze Peste crimele ascunse cu noroiul negrei proze, Cum dintr-o hazna ies viermii peste toate se ridică. Au intrat în panteonul-grajd prin poarta adulării Și rînjesc posterității din ieslea îndestulării, Că de oameni n-au rușine, că de Dumnezeu n-au frică! 1984
Ne-aruncăm absurd printre cuvinte Și în vârtejul lor adânc, prin trup, Tot încercăm să le salvăm pe cele sfinte, Dar ce păcat…din rădăcini se rup!
Nici gândul pașnic nu le mai găsește, Nici zâmbetul crestat în zori pe chip, Doar fapta rea mereu ne urmărește Ca pasul ce se adâncește în nisip.
Și-n ziua ce-o să vină tot sperăm Ca plânsul ploii să împrăștie nisipul. Cuvinte -flori în noi să semănăm Și-n brazde de culori, să ne răsară chipul!
Dar în oglinda vieții, goi, de vom privi Tot întunericul din noi, de ea se sparge Iar fapta rea sub tălpi se va strivi Și gândul rău, tăcut, se va retrage…
Am strâns în mine Atâta patimă și dor Și te aștept acum Să ți le dăruiesc Iar din prea plinul lor Să le aștern În calea ta Și să le împărțim În lacrimi Dar și în bucurii… Am strâns în mine Și dulce și amar Fantastice vise, Dorințe nebune Și uneori mă întreb De ce a mele lacrimi Nu pot să stingă Văpaia care arde? Hai, vino Să împărțim în două Și suferință și plăcere Și dragostea pe care, Vezi bine, Inima o cere…
Zbor spre înălțimi 