Îmi ațipise gândul pe florile de tei, Și mirosea a tine, ce-abia dădeai în pârg. Doar câteva secunde, te-am sărutat cu sârg, Cât ți-ai avut sălașul, aici, sub ochii mei.
Apoi, ca o himeră ce-n viața mea ai fost, Ai dispărut degrabă, fără să te mai văd, Făcând, cu strășnicie, în inima-mi prăpăd, Și-al vieții sens, făcându-l să nu mai aibă rost.
Degeaba înfloriră, în toamnă, trandafiri! Tardive erau toate, să le mai fac atunci: Nu mai cântau nici mierle, nu mai cântau nici cuci, Si-am pus pe veci căpăstru, fățarnicei iubiri.
Ai plecat și te-ai dus și nu știu unde ești, De m-auzi, vino iar, ca să știu că trăiești. Și-am să-ți scriu, zi de zi, dorul meu pe tăceri, Într-o clipă prezentă dintre mâine și ieri.
Și-am să-ți las pe cuvânt o tăcere de stea, Care arde de mult chiar în inima mea. Și-am să-ți dau un sărut pe al inimii glas, Dacă vii înapoi către mine un pas.
Unde ești? Nu te-aud, nu te simt, nu te văd, Și în locul iubirii a crescut un prăpăd. Și mă simt ca un foc care îmi arde în trup, De-o vecie în care de durere mă rup.
Dar de n-ai să mai vii, nici în vis, nici în gând, Am să-ți scriu pe pământ cu tăcerea plângând. Că iubirea nu-i om ca să moară de dor, Sub cerescul pământ unde stelele mor.
Ea e glasul din noi care cântă o zi, La pianul trăirii, apoi poate pieri, Într-un vis ce s-a stins, într-un glas părăsit, În acela ce-n viață de iubire-a fugit.
Dar de-ai fost doar un vis, un ecou rătăcit, Te voi ține în mine, ca pe-un dor nesfârșit. Și de n-ai să mai vii, nici cu pas, nici cu zbor, Am să fiu eu tăcerea ce te strigă ușor.
Că iubire de e, nu dispare-n pustiu, Ea rămâne în noi, chiar și când nu mai știu, Dacă tu ai fost vis – antidotul trăit, Ori iubirea din gând care nu s-a-mplinit.
Spune-mi unde te-ai dus, în ce lume de foc, Ca să zbor ca un gând și cu cine să joc Dansul vieții final, pe un cântec trăit, În planeta albastră unde noi ne-am iubit.
Dacă mai vin zăpezi și-n luna mai Și un potop dă buzna-n casa mea Să-mi lustruiești paharele de ceai Și ceașca ruginită, de cafea
Iar când prăpădul zgâlțâie obloane Nu râde, ci prefă-te că-mi citești Din vechile scripturi niște canoane Și dacă vrei apoi să-mi povestești
Despre bunica din fotografii Ce stă lângă un domn sub palmier Care aprinde lampa peste zi Să-l recitească noaptea pe Baudelaire
Când vin stihii și se inundă zări Nu râde, că aș vrea să-mi povestești De trenuri deraiate între gări Cu prizonieri din lagăre rusești
Să-mi spui cum năvălește ginghis han Să otrăvească apa din fântâni Când îl apucă dracii an de an Cu pleava de mongoli și de păgâni
Nu râde, dacă ușile se crapă Și sub pervaz se-aud pași de soldat Ca într-un film de spadă și de capă Cu un actor bătrân și psihopat
Și nu uita să-mi spui de messaline Cu sânii deformați de mușcături Slujind altarul facerii de bine Înfierbântând și preoți în călduri
Apoi recită-mi din Serghei, poetul Care scria-n bodegi siberiene Când Isadora-și înșela baletul Cu-amanți din poeziile obscene
Să pui te rog un semn discret în carte La pagina cu versuri despre tine Nu râde și citește mai departe Că vin stihii și nu se știe cine Ne va aprinde candele deșarte
Ană, Ană, Sânziană, lasă soarele să-ți cearnă peste suflet, raze vii. Din petale aurii, drum spre viață să-ți aștearnă.
Te așteaptă-n dimineață macii roșii pe câmpii, și izvorul din poiană, să îți spele din priviri jertfa unei mari iubiri, iar în noaptea înstelată, luna, să deschidă poartă către-o lume de povesti…
Ană dragă, unde ești? Vino, te aștept să vii!
2)Ploua, uneori
Ploua, uneori, din cer, cu petale, și urmele tale, ascunse de flori, dispăreau până-n zori, țesând, printre nori, din lacrimi-cristale, punți, pe drumuri astrale pentru cei trecători, care-apoi, visători, se-nveleau în petale și cădeau, uneori…
Trezirea în conștiință nu e să mergi călare Precum strămoșii tăi, precum Ștefan cel Mare. Este să fii mai bun, să-ți ții păcatu-n frâu, Și nu să-ți iei cămașa și să ți-o speli la râu.
Trezirea în conștiință nu e să strigi în piață, Ci să fii înțelept atunci când dai povață. Nu-i să porți tricolorul prins peste pieptul gol, Ci să-ți păzești credința ca pe un sfânt simbol.
Nu-i să vorbești de țară cu lacrimi în privire, Ci să te-apleci spre muncă cu drag și dăruire. Să nu-ți vinzi rădăcina plecând pe plai străin, Ci să rămâi aproape de neamul tău divin.
Să nu-ți urăști vecinul c-a fost mai norocos, Să îl privești cu stimă și gând curat, frumos. Trezirea nu înseamnă să-mproști cu vorbe grele, Că-ți vor veni-înapoi, cu tot răul din ele.
Nu-i mare cel ce strigă și blestemă mereu, Nu așa-ți dovedești credința-n Dumnezeu. Nu-ți trebuie o armă să-ți aperi conștiința, Cu vorba bună merge, aicea-i biruința.
Să nu te-îmbraci în ură, în vrajbă și dispreț, Ci să-ți păstrezi credința… cu-al libertății preț. Trezirea în conștiință se află-n fiecare Căci cel ce merge drept devine un om mare.
Și dacă vrei lumină pe drumul tău de azi, Nu căuta în alții, fii tu cel ce-i viteaz. Căci țara ți-e pământul pe care te-ai născut, De-aici, din miezul ei să-ți faci credința scut.
Tare-aș vrea ca timpul să fie o perdea Și anii, strânși inele, să-i pot îndepărta. Prin faldurile-ntinse a dulcii tinereți, Să ne mai pierdem iarăși, iubite-n dimineți,
Doar noi și-o valijoară, săraci prin buzunare Dar în priviri cu mine de aur, lucitoare! Cu zâmbet numai miere, cu mâinile fierbinți Râzând din orice lucru, încrezători, cuminți,
Să mai fugim de mână, pe-un drum de țară, strâmt, Cu inimile-n palmă, făcându-și legământ. Până la râul care, în tulbure-asfințit, Cu-a lui suave valuri, cândva ne-a logodit.
Să coborâm și-n lunca cea cu privighetori Cununi de sânzâiene să împletim în zori Cu drag din drag ne fie sărutul, un păcat Să îl sorbim prin iarbă cu gândul vinovat.
Și ca să nu se piardă lumina din amiezi, S-o strângi în pumn cu grijă, pe tâmple s–o așezi Să ne mai dea curajul de-a înopta-n zăvoi Trăgând cerul cu stele, drept plapumă pe noi.
Dar anii nu-s inele și timpul nu-i perdea Prin faldul tinereții, doar gândul ne-o purta Miros de sânzâiene mai simt și-acum în noi Dar cine ne aduce iubirea înapoi?
Aduceți mai aproape pădurea de foioase, când umbrele-nserării ajung la-ntretăieri de jurăminte false, pe la răscruci rămase la margini de legendă, venind de nicăieri. . Atunci voi înțelege că undeva anume, pe-o margine de doruri, fără a ști precis, tu încă treci cu gândul hotarele postume să-mi readuci o clipă de magic paradis. . De vei simți în suflet regretele tardive venite peste vreme cu flux de amintiri, rescrie fără grabă, pe zeci de portative, romanța neuitării și-a marilor iubiri. . Și-n dulcea simfonie a clipelor trăite, cu sufletul la gură, pe margini de delir, în nopțile de vară, sosind pe negândite, gusta-vom împreună vrăjitul elixir! . Din sfânta reverie de armonii întoarse cu muzica rescrisă la margini de abis pădurea retrezită ne va juca doar farse făcându-ne a crede că este doar un vis.
FRUMOASEI MADEIRA ÎI ÎMBRĂȚIȘEZI OCEANUL Plecarea prințului Christofer din Chios la Madeira Gheorghe Apetroae dlB. *
Roiri de raze smulse din Nemărginit cu glas de linişti, asteri vii, din el căzute pe chei ninsori rebele peste orbul Sfinx, voi, prințului, prin viață-i lesne rătăcite, de ce, spre moarte paşii îi grăbiți lui Christ…? *
De ce-l împresurați cu un noian de umbre și viața-i devorați, din sinele-i mușcând cum viermii cei hapsini, flămânzi, din stârv…? Mereu de mare- ndrăgostit, de ea aprins, sfârşitul lui i-l vreți doar un păgân abis…? * -În turnul princiar, la el urcați, să îi aprindeți vulcanul apollinic cu vâltori albastre, simțirile preasfinte, dorințele nu-i frângeți…!
De ce îl vreți ajuns în naufragiu, sub negrele, înalte stânci andaluzite…? * -Să nu-ntârzii! Să nu-ntârzii, îi strigă marea…! Vreu să-mi dansezi pe ale mele valuri…! În Tirr, doar numai tu îmi ești iubitul…!
Și strâns- cuprins de brațul larg al mării, Crist, prințul ei din turn, la ea coboră…! * Din vrerea ei, cu duhul cald, sfințit, al serii, el smulge lesne vălul de pe fruntea bolții:
balsamul Brizei legănat pe a Egeei mare, galera-i vârfuită, în curând să-i cearnă magnetice, materne, cărările Genovei…! *
Tu, Christ, să poți să-nfrunți sărutul Lunii, un colier cu fir de ametist te prinzi păgân de gâtul diamantin al mării de neliniști; pe ea porți valuri vii de flacări, să-și topească din sânu-i ametist zăpezile-andaluze…! * Cu-al pasărei de noapte prinsă-n uragane, cu ţipăte sinistre pe crestele de valuri, în intermundiul răzvrătirii oarbe, Christ, gândurile la plimbări pe-ocean te cheamă de braț cu-adâncurile mării din Cipangu…! * Cu caravela lungă, vârfuită-n stambe, din Chios ai plecat, Egeei dragi să-i lași Levantul, Genovei să-i admiri coralii și smaraldul…! Și-acum…, vrăjit de cerul Portugal, de valuri gibraltare, frumoasei Madeira îi îmbrățișezi oceanul…!
Zbor spre înălțimi 