Îi apăruse nechemată lui „Pollux” ispita„ Hidra” și, rezidindu-i o dragoste de cer,demiurgică, îl cuprinse, Ea, cu multele lui neînţelesuri: cum că în senectute irişii sidefii ai gândului petrec în dorinţele astrelor cu lumina de neînceput…, a-și regăsi prin Ea odihnă în cerul albastru…!
Ea îi pregătea, de sfârşit, cântecul ei nesfârșit: tot răsfăţul faustian al nopţii valpurgice…! Simţul i-l testa, tot Ea, dezvelindu-şi ușor, câte una, formele impure și, în marş nupţial, în oglinda cerului cristal, și le arăta Lui: chipul angelic, buzele-i- raze în surâs ireal…!
El, magul, tot iubitor de neînceput, îi privea Hidrei, vălu-i crisal- valul joc din ultimul bal…! Apoi, tot Ea, cântând pentru El la pianul celest, îi desprinse uşor de trup, sufletul- cuvânt şi i-l plimba gând-deja vou, prin salonul oval- al zării siderale, în simfoniile de Haydn..!.
În locul crucii, îi încrucișa cuvintele hierofanice -fulgere chrisoberile, spre a I le însângera…! Dar, se grăbea a-i culge de pe hăul galactic anemone din Gemeni, toate astrele-i alb-roze, chiar și pe El , cel ce mustea în selenicul clar cu scânteieri ametiste…, în buchete de vise…!
Irișii aceluiași gând aveau acum, aceeași vrere, ispitirea Hydrei constelare cu lumina lui( Pollux): christale albastre li se prindeau în cearcăne: peisajele andaluze pe iriși se revărsau în raze de împlinire- refugiul magului în cerul albastru…! Din „Aida” ascultau împreună “Marşul triumfal”…
Ritmau cu galaxiile căzute în cerul lor amintirile, -iubirea lor uitată pe marmore, în celestul bal…!
” Scriitorul Constantin Voinescu – profesor de limba și literatura română de peste patru decenii, cunoscut în lumea literară mai mult ca prozator și redactor al revistei „Oltart” din Slatina, decât ca poet, ne surprinde plăcut cu un volum de poeme intitulat „Știam, Homer, că te prefaci”, Ed. Alana. Un titlu incitant, misterios, care invită la lectură, meditație și întoarceri spre adevăratele izvoare culturale. Odată pătrunși în „sanctuarul tainic” al autorului, descoperim o lume pe cât de simplă pe atât de fascinantă, din care nu lipsesc temele generale ale poeziei, predominant fiind timpul cu marea lui trecere în care poetul se simte pierdut: „Mă caut/ și-mi este tot mai greu/ să mă găsesc,/ m-am rătăcit prin timp/ ca într-un labirint/ și-n mână nu mai țin/ de capăt/ nici-un fir” (Labirint, pag.104), ori lipsit de „beția” vieții de altădată: „Acum sorb/ ultimele picături de timp/ de pe fundul paharului/ plin cândva/ cu vin” („Beții”, pag 58). Dar ceea ce face remarcabil acest volum de poezii sunt desele trimiteri către marile personalități care au marcat de-a lungul timpului cultura universală, începând cu: Homer, Aristofan, Eschil, Baudelaire, Verlaine, Mallarmé, Heine, continuând cu Rembrandt, Platon, Mateiu etc. Autori care și-au pus definitiv amprenta și au stabilit direcția culturii în curente literare care sunt valabile și astăzi. Apreciate și îmbrățișate de scriitori care nu s-au lăsat luați de valul modernismului și au rămas fideli principiilor și lecturilor care i-au consacrat, printre care se află și profesorul Constantin Voinescu. Scriitor care și-a croit drumul în literatură cu discreție, fără a epata, fără a se zbate să intre în topuri, mai mult sau mai puțin valabile, remarcându-se de-a lungul timpului ca un slujitor fidel al limbii române, pe care o cultivă ca nimeni altul, având o grijă deosebită pentru a fi vorbită corect. Cunoscut fiind pentru grija și atenția pe care le acordă îndreptării ei, prin paginile cărților memorabile; „Like Gramatica”, „Agramatica, „Din vorbă în vorbă” și cea mai recentă carte, „Limba noastră cea de toate zilele”(coautor). Citind cu atenție cartea, observ că din ea nu lipsesc nici personajele mitologice care aduc fantasticul în poemele sale, printre care: Icar, Morfeu, Dedal, Ulise, Iliada și Achile, personaje biblice: Adam și Eva, Noe, Iona etc.. Un mod inedit și subtil de a-i readuce în atenția cititorilor, folosind ca procedeu principal al scrierii, simbolistica. Cum era și firesc, printre cele 163 de pagini cât cuprinde cartea „Știam, Homer, că te prefaci”, nu uită de personaje autohtone, amintind de „Bacovia cântând/ prin parcuri pustii/ la vioară”, poate cea mai potrivită imagine a poetului în lume. De legendarul Meșter Manole – simbol al creației, perfecțiunii, sacrificiului și al dramei din spatele unei opere, unde artistul, indiferent de categoria din care face parte, nu este decât un temerar care „învață zborul cu aripi de șindrilă” în căutarea izvorului. Un stil inconfundabil, minimalist prin formă, poetul făcând economie de cuvinte în favoarea mesajului și a profunzimii, „stil” care este doar la îndemâna celor care au biblioteci de lecturi în spate. Așa cum subtil reiese și din acest volum care ne poartă prin celebrele cetăți culturale unde a luat naștere arta sub toate formele ei, fiind amintite: Roma, Troia, Olimp, Acropole, Ithaca, Altamira, Levant etc. Deși prezent în literatura de azi, parcurgând paginile volumului de poezii, observăm că preferă învățăturile care se pot trage din trecutul marilor legende și personalități ale lumii. Luându-se la întrecere cu personaje mitologice , „În ignoranța mea,/ m-am apropiat/ prea mult de Helios,/ scoțându-l din sărite” (Cădere, pag. 64), precum Icar, Helios – divinitate solară din mitologia greacă, ne arată prin trimiterea făcută la ele, că a înțeles morala legendei care avertizează căderea în păcatul trufiei de a ne dori să fim deasupra celorlalți, fără însă, a ne îndemna să ne mulțumim cu puțin, după cum eronat a fost transmis generațiilor mitul lui Icar, așa cum sublinia în cartea sa „Și tu poți să zbori”, Seth Godin. „Există o parte a mitului care nu ți-a fost spusă: pe lângă faptul că i-a zis lui Icar să nu zboare prea sus, Dedal și-a instruit fiul să nu zboare nici prea jos, prea aproape de mare, pentru că apa i-ar distruge aripile. Societatea a modificat mitul, încurajându-ne să uităm o bună parte din el, și a creat o cultură în care ne amintim constant unii altora de pericolele care ne așteaptă dacă ne ridicăm și ieșim din anonimat, dacă devenim vizibili.” În toată această incursiune în subteranele spiritului, „ca Don Quijote/ printre morile de vânt”, trecând prin „focul sacru” al creației și al devenirii, „reazem” îi este cuvântul prin care ne cheamă „la un dineu/ să ascultăm privighetoarea/ și cântul ei/ din curcubeu!” după ce „Un liliac/ din vechile poeme/ a dat în floare/ în gândul meu” (Veniți! pag.117) Și ce mai dineu! Nu e de mirare că distinsului critic literar Eugen Dorcescu, citind cartea a concluzionat atât de concis și convingător în cronica „În căutarea sensului pierdut”: „Poezia lui C. Voinescu are profunzime, are dramă, are discreție, are noblețe, ARE STIL”. Dincolo de melancolii, de regrete discret menționate, de procedeele artistice și de motivele folosite în unele poeme: (motivul peșterii (Peștera, Umbra, Ieșire), al focului (Foc sacru), al facerii (Donație, Olarul), al zborului (Cădere, Zbor, Conchistador), al întunericului (Bob de întuneric), al potopului (Potopul, Ape tulburi), al timpului (Toaca, Joc, Rod, Fărâmături, Labirint, Clepsidră) ș.a., fără a lăsa să-i scape vreun strop de patetism, rămâne imaginea florală a poetului „Mesteacăn alb/ lăcrimând”, nealiniat noilor tendințe în care se simte „robot stricat/ prin era digitală”. Aceste întoarceri spre mituri și legende, spre izvoarele culturii universale, având rol de a-l ține departe de pescarii zilei care se întorc cu „năvodul gol”, și nu în ultimul rând, de curățire a spiritului călcând pe urmele pașilor Lui Iisus „căutând izvorul/ tămăduirii de sine”. Dincolo de spectacolul hidos al lumii, cu clovni, bufoni, dresori, scamatori, arlechini, când cutia milei se fură, visele se confiscă, totul se tranformă, se „updatează” , unde „veacul și-a schimbat parola”, speranțele sunt adormite cu povești despre Feți Frumoși, cenușărese și prinți, esența frumoasă a acestui volum este împăcarea cu sine, așa cum reiese din „Împăcăciune”. Un poem care definește latura creștină a poetului care după ce a sorbit „pe rând prihanele” proprii, dar și pe cele ale lumii, conștientizează deșertăciunea deșertăciunilor, face marele pas de a ierta și a se ierta, alegând cu înțelepciunea celor opt decenii de viață tumultoasă, mult râvnita mântuire aducătoare de pace a sufletului, convins fiind că „Dincolo/ de zăpezile cenușii/ ale tristeților târzii/ arde mocnit/ clipa eternă/ a verbului/ a fi”, după cum își încheie acest nou volum de poeme care reușește să îmbogățească cultura, spiritul și sufletul fiecărui cititor avid de simplitatea și frumusețea cuvântului rupt din
Cuvânt.”
1)Am strecurat
timpul prin urechea acului și mi-am cusut zilele, una de alta, să nu mi le mai ia vântul ca pe niște frunze uscate ale toamnei
2)”Îți mulțumesc, Doamne,
că mi-ai lăsat limpezi zăpezile, să privesc altfel lumea prin ele, ca printr-un vitraliu gotic, să le port, o vreme, pe umăr, ca pe o hlamidă regală și să le aștern apoi în cale-mi ca pe un covor alb pe care voi păși spre Tine!”
Și iar m-ai scos din groapa pieririi! Când am umblat prin valea umbrei morții, Tu iar ai fost cu mine! Oh, nicio teamă nu mi-a cutremurat trupul; Când sufletul meu zăcea în pace, așteptam să văd lucrarea mâinilor Tale! Dar Tu ai adăugat zile vieții mele Și văd cum veghezi asupra mea! Oh, Dumnezeul mântuirii mele, Te voi lăuda! Și iar Te voi lăuda!
Între buzele tale și palma mea, (Ce întâmplare!) ca un cânt neștiut se născu un sărut. Pătimaș, indecent, jucăuș se plimbă când sfios, când tăcut și coboară ca un arcuș pe strune de vioară. Ochii mei rușinați se ascund între pleoape printre gânduri mi se face iar noapte. Mă înfior sub dulce suspin, tremur toată de parcă acum învăț să iubesc întâia dată. Sufletul se preface în rază de Soare cred că eu într-o altă viață eram floare. Încet, închid palma și prizonier iau sărutul, când pe Cer, obosită,apune Luna fi-voi flutur. Cu aripi albastre, spre Stele duc zborul sălaș îmi va fi Ursa mare și dorul. Mă trezesc clopoțind,e un vis, nu sunt flutur, surâzând, deschid palma și ce văd e sărutul.
Aștept în tăcere ziua de mâine să dispară rugina și durerea din lume sufletul țipă, se zbate printre coaste iadu-i aproape prin vene curge smoală topind universul în noapte. Îngerul aleargă prin gânduri dispare și lasă urme în vise departe-i iubirea, departe sunt norii furtuna se dezlănțuie singurătatea ne închide în șoapte orfane nu mai am stele pe stoc s-au stins în durere au mai rămas câteva candele aprinse și niște suflete ninse.
2)Mă-mbrac în poezie
Mă-mbrac în poezie, în flori de liliac, pe buze-mi pun izvoare să curgă versurile-n ploaie, mă-mbrac în dimineți albastre, împletite cu vise cernute la fereastră, cu roua zâmbetelor, pictez o dragoste măiastră. În păr se-așază o stea, pe glezne o turturea, pe coapse o căprioară se adapă dintr-o primăvară. Pășesc cu tălpile goale în mare, mă-mbrac în albastru și-n scoici visătoare, vântul adie sub pleoapele prinse-ntre valuri, mă-mbrac cu mine și zbor cu aripile-n poezie.
3)POVESTEA NOPȚILOR DE CATIFEA
În tăcerea umbrelor de catifea, Tremură o umbră-n viața mea, Focul din odaie nu s-a stins, Amintiri în lampă s-au aprins.
În palme fruntea mi-ai cuprins, În păr fulgii albi tu i-ai atins, Povestea nopților de catifea, S-a scurs în timp sub un strat de nea.
Timpul a bătut la ușa mea, Îndreptându-se zbuciumat spre o stea, Trăind, plângând, iubind o catifea, Gustând aroma din cafea.
Tu mi-ai dat în schimb viața ta Și am cusut-o la gulerul de catifea, Am adormit în ropot de priviri, Pe pleoape au curs izvoare de amintiri
4)TE IUBESC!
Te iubesc cu mâinile întinse spre stele, cu florile prinse de brațele mele, cu privirea încolăcită de culorile primăverii, cu razele de soare prinse-n șuvițele verii.
Te iubesc cu ramurile agățate de nori, cu verdele aruncat în vise ce-mi dau fiori, cu murmurul sufletului în vâltoarea șoaptelor, cu tremurul glasului în vârful munților.
Te iubesc cu frunzele verzi ce foșnesc la fereastră, cu izvorul iubirii ce susură în viața noastră, cu pași mici valsăm ușor, legănând timpul sub nori, ascultând simfonia pașilor aruncați în culori.
Te iubesc cu verdeața din noi, când valsăm printre flori, plutind pe aripi de dor pe un cârd de nori. Te iubesc cu petalele prinse-n păr, adormind în parfumul florilor de măr.
5)SCOICA VISĂTOARE
Îți trimit o scoică din marea legănată pe picioare, să-mi asculți glasul ce răsună-n stropi de ploaie, zămislind picături de iubire, rostogolite-n mare, purtate de valuri ce se izbesc de maluri, de prima îmbrățișare sub razele de soare, de prima mângâiere în mijlocul furtunii, de primul sărut în tainele iubirii. Valsează un stol de nori pe aripile moi, atras de cântecul din scoică, vibrează în noi o nouă simfonie în zbor de primăvară, petale de culori în aripi de viori. Doi visători nebuni privesc razele lunii, ascultând din depărtare scoica visătoare.
6) SĂRAC DE MAMĂ, SĂRAC DE TATĂ
Sărac de mamă, sărac de tată Cu lacrimi îndurerate, printre străini eu am plecat Pentru un colț amar de pâine, copilul singur l-am lăsat. Trecut-au anii în pribegie, Copilul mare se făcu, Crescut cu pâine chinuită, El nu mă mai recunoscu. Acolo sus în deal la vie, O cruce mare a răsărit, Sub ea se odihnesc părinții, Uitați de atâta pribegit. Sărac de mamă…
Nu mai sunt… lumea care eram! timpul a tăiat între coastele ființei, până la bocitoarele de la căpătâiul meu; i-am simțit fulgerul de inimă flămândă… M-a decupat din lut, cu iubirea lupilor de haită. Mă pândea fără milă lumea de azi, unde verbul „a fi” este un mâine de ieri… Mai clipește spre zori o patimă de lumină stinsă. Nu mai sunt eu, ci o altă lume, o altă lume… în care mă vindec de mine… de timp… de voi…
Pornesc spre stânga sorții cu pas drept, hotărât, să smulg din rădăcină tot ce-i strâmb și urât. Se-ntuneca din timp cândva, în tinerețe, și zorii-ntârziați răsăreau bătrânețe.
Cârpeam cu miez de zi adâncul de durere și înnoptam în Dor, pe marea de tăcere. Ciopleam singurătății un zâmbet pentru doi din stâncile speranței, când poposeam în noi.
Îmi odihnesc priviri în gol de amintire, cu mintea-ngenunchind pe-un gând de nemurire. Sub plâns de lumânări m-adăpostesc de soartă… Spre margini de uitări, smeriți, pașii mă poartă.
Timpul nu mai încape în mine De aceea dă semne uneori de nerăbdare A început să i se inalbească părul Palmele s-au spovedit de toate cuvintele, Zilele au început să crească în dauna nopților de primăvară Au îndrăznit să înmugurească arborii ce nu-și mai încap în rădăcină
Timpul nu mai încape în mine Îl vor da în vileag florile de măr ce îmi cad pe gânduri Se vor naște mere coapte din rănile verilor trecute Uneori pașii îmi poartă tina îndurărilor mele Pe câmpii verdele va cotropi noroiul urmelor părăsite de vreme
Timpul nu mai încape în mine E prea plin de viață, de frezii parfumate, mărțișoare de dor În curând vor zbura păsările pentru a câta oară purtându-mi visul cârpit din anii trecuți ce au săpat în mine precum într-o piatră sculptată de apele tinereții…
Cât am fost, cât n-am fost…?! stăpâni în tăria visărilor noastre, strângând cu uşa cuvintele şi trăgând pe roată înţelesul lor blând, ca pe-o mărire de faptă a acestor milenii iţite din leacuri şi spaime ridicate în cerul fericit al gurii, unde se fac şi se desfac, rând pe rând, lumile ― părtaşe, astăzi, la singurătatea noastră şi-a lor… Pune-mă-n cumpănă, Femeie!… şi-ascultă naşterea ce trudeşte în mine, aşa cum şi eu ascult hârjoana şi fluierul îngâmfat al morţilor, încoronându-mi spinos gleznele… Cât am fost, cât n-am fost…?!
(din ”Fericit pe la colțuri”, carte apărută în urmă cu cca. 20 de ani)
2)SCRÂŞNET
Oameni în coaja lor, încheietori de grai şi alchimişti ung balamalele noului ev, atât de tare încordând fila istoriei, dar noi ne jucăm de-a lumea, de după inimile noastre, pândindu-ne, cum fericiţi luăm forma zilei, aidoma unui vicleşug de legendă înălţat în vecinătatea cărnurilor prin care timpul se scurge cu subînţeles…
E doar un joc!… Va fi doar un joc…!
3) DIN LER ÎN LER
Vin crainicii nopții, în dalbe instanțe, sub bolte de vis, când aripi adie, și-nchid paranteze, și-alintă balanțe. Ceva stă s-apună, ceva stă să fie… Nu-i timp de regrete, e noapte-n culise, Din biblii ning mieii, se-nalță colinda, La marginea rampei, cad magii din vise, Și-n spatele lumii adoarme oglinda. E lerul mai ler, cât din creștetul lunii, un cânt curge invers – atât, numai Unul. Și ceasul din turn plânge-n inima lumii, pruncind-o să bată smerită Crăciunul. În dalbe acorduri pe sine se-ntrece o voce pornind pe octave în sus: ”Nimic să nu vină, nimic să nu plece” – În inima lumii colindă Isus. Din ler în ler, din propria-i zare, din zori în zori, din vârful luminii, la geamul vostru, Isus răsare – primiți-vă darul, cântați-l în inimi!
4) SĂ POŢI UITA MĂSLINUL 1. Strig panteonul ― toţi zeii sunt prezenţi. Putem începe. Desculţ merg spre fericire şi-n urma mea rămân urme de lup ― între mângâiere şi sugrumare se mişcă aceeaşi mână… Simt stelele în cerul gurii. O colonie de păianjeni calcă meticulos dimineţile noastre sângerânde. Să poţi uita măslinul. Uită-l!… În grădini lăuntrice înfloresc florile trădării ― bucuria de a fugi de lângă tine. 2. Strig panteonul ― toţi zeii sunt prezenţi. Începem. Prăbuşiţi-vă îndărătul inimilor voastre, în curând veţi vedea un rege plângându-şi coroana rămasă mică, un ucigaş îngrozit de chipu-i, în numele batjocurii, un miel spânzurat de zorii omenirii. Râsul e interzis! Ne apropiem de ziua în care puteţi simţi gustul întunericului. Mâncătoarea de spurcăciuni e paznicul hranei noastre… Să poţi uita măslinul. Uită-l!… Pregătiţi biletele de călătorie!, nu puteţi merge ilegal spre eternitate. 3. Strig panteonul ― nici un zeu nu lipseşte. Ezitare… Tăcere ― o carte de plumb netipărită încă. Afară se aud Onorurile şi Vulgaritatea hohotind. Nostalgicii frământă nisipul şi mumiile scufundate în beznă. Un ritm de migraţii. Un măcelar înnebunit de spaimă. Aplauze. Bătăi din aripi. Nu poţi muri singur…! Un fluviu tulbure cu maluri de cristal se perindă pe sub ochii noştri. 4. Matur şi liber, vine poetul, lumea pentru a-i da ascultare. Nu se mai strigă panteonul ― zeii sunt liberi. În trecerea-i vibrantă ne face cunoscut drumul de la om la înger: „Nemişcat parfum amar, încremenită văpaie ce te avânţi în visul meu ca o revanşă, bijuterie mi-ai fost şi trandafir şi piele dezgolită…, pasăre plângând suferinţa şi nesuferinţa, de oţel sunt rănile tale care nu se închid niciodată…” Prin vene îmi curge înserarea… Luaţi-mi talpa iadului de pe gât!
E zvon de primăvara și visuri înfloresc, Se văd cocori în zare și păsări ciripesc, E multă voioșie prin curți, păduri, câmpii, Natura se trezește, redevenim copii.
Miroase-a fir de iarbă, a fragezi ghiocei, Se-aude tril de păsări, răsună glas de miei, Pe note muzicale de muguri ce-nfloresc, În ritmuri de vioară, îți spun cât te iubesc!
Un nou tablou al vieții capătă viu contur, O altă simfonie sub cer senin și pur, O nouă partitură cu flori roz se scrie Și-n inimă se simte o caldă armonie.
Acordul de vioară plutește ca un vis Și-n unduiri de simțuri, spre tine e trimis, Pe pajiști de verdeață și curcubeu de flori, Te chem în poieniță să-ți dăruiesc comori.
Pe stratul de mușchi verde, moale catifelat, Să te-nvelesc cu pledul de flori înmiresmat Și-n muzica divină să intrăm în păcat, Tu fiica primăverii, eu, fiu de împărat.
Deasupra, curcubeie apar pe cerul sfant, Covoare noi florale se țes iar pe pământ, Explozii de culoare și sunet dus de vânt În suflete vibrează, vestind nou început.
