Se leagănă SUFLETUL lin printre vise PRĂPASTIA nopții încet se adâncește, TAINE și gânduri, peste VREMURI trimise Separă de ieri, ziua ce se ivește.
O FLOARE de iris SĂLBATIC se-nchide Păstrându-și parfumul de câmpuri și rouă, O poartă spre ABIS se întredeschid Sub gene CERNITE și rupte în două.
O veche amintire tresare VISÂND La imagini în straie uitate demult, În minte doruri plânse, trec apoi ZÂMBIND, Nici nu mai știu ce stări și ce gânduri s-ascult.
Dar noaptea dispare și odată cu ea Se duce umilă a mea frământare, O rază de soare dezmiardă blând fruntea Croind curcubee, pe-a vieții cărare.
Fac această postare, pentru că am remarcat greșita folosire a acestor cuvinte în poezii sau diferite texte.
„CARE şi CE sunt pronume relative care, în frază, fac legătura între propoziţii subordonate şi regentele lor, substituind anumite substantive. De exemplu: Am prieteni/ care sunt devotaţi – care sunt devotaţi este o propoziţie atributivă a cărei regentă (propozitie de care depinde) este Am prieteni (ce fel de prieteni?), iar în subordonată, pronumele care înlocuieşte/se referă la substantivul prieteni, având funcţia de subiect. Dacă CE şi CARE apar în propoziţii interogative, se transformă în pronume interogative – CARE sunt prietenii adevăraţi ?, CE mă întrebi ?, iar dacă însoţesc un substantiv, devin adjective pronominale interogative – CARE prieteni sunt devotaţi ?, CE floare preferi ? etc.
În limba română contemporană, este foarte evidentă o tendinţă, accea de a înlocui, în orice context, pronumele relativ CARE, cu pronumele CE, atunci când este vorba de introducerea unei propoziţii atributive : Prieten adevărat este omul CE te ajută la nevoie/ Cărţile CE au fost publicate recent sunt interesante/ Poeziile CE au fost recitate mi-au plăcut etc. O asemenea substituţie nu este fundamental greşită, este posibilă, de exemplu, în situaţia în care repetiţia lui care ar deveni deranjantă. Dar, având în vedere « abuzul » în folosirea lui CE, generat, probabil, de senzaţia că ar fi mai « pretenţios » sau mai « trendy » sau doar un cuvant mai scurt, o asemenea tendinţa nu este recomandabilă, este obositoare, nenaturală.
Se va spune, aşadar, în mod firesc, de exemplu : Oamenii CARE sunt oneşti şi CARE sunt devotaţi lucrurilor pe CARE le fac sunt de admirat (nu oamenii CE sunt oneşti, CE sunt devotaţi etc.).” Textul aparține site-ului, deștepți.ro.
A scrie-un vers nu e deloc ușor Sunteți părtași la propria simțire Și chiar de sunt și zile care dor, Al vostru vers nu e decât trăire!... (Avram Mihaela)
Dacă-l întinzi cu mâini tremurătoare Acelora care la fel trudesc, Pe glia de iubire roditoare Toți pomii vieții, tainic, înfloresc. (Georgeta Rada)
Ne-am întâlnit pe drum de vers și cânt Și ne-am dat mâna peste timp și spațiu, Prietenia este lucrul sfânt, Ea ne pătrunde-n fiecare atriu. (Florentina Savu)
Pe unde umbli dragă fericire, În care colt de lume te-ai ascuns? Te-am cautat și te-am găsit în poezie Și mi-e de-ajuns, și mi-e de-ajuns. (Doina Botusan)
Pe acest tărâm vrăjit, nemuritor, Păşeşte sufletul, uşor, sfios Şi adăpându-se-n al său izvor, Se naşte mai puternic, mai frumos. (Traistaru Luminița)
* Când suferim ce tainică-i durerea, O poleim cu aur și cu toamne.. Noi îndulcim cu miere chiar și fierea, Și nici un val nu o să ne răstoarne! (Cristina Tunsoiu)
Din trusa călimării mai culegem Câte un tril, câte-un crâmpei promis, Noi, ucenicii vechilor arpegii, Ne logodim cu muza într-un vis. (Daniela Konovală)
Când, ne-nțeles, poetul se împacă Tacit, cu sufletu-și prea ne-nțeles, Condeiul îi e sfânt prieten, parcă, Ce-i scrie-ntreaga viață-n tainic vers.. (Diem Carpe)
Răsare ziua surâzând. Răsare, aridicând lumina în săgeți de aer, de soare, ca-n alte dimineți…
Și-ncet, murmură frunza. Apleacă povara-i roasă de căldură și flutură din cracă-n cracă val verde de velură…
Și cerul se spânzură de nori. Îl simt mereu sub aripi lungi, divine, care m-apropie de tine… Și-i rău. Și, câteodată-i bine, când mângâi chipul tău și-l mai sărut, în timpu-ntors și greu…
M-aștepți, mare-nvolburată An de an, pe malul tău, De albastrul tău furată Mi-e privirea de flăcău.
Ai strâns VORBE și amintiri Unind doruri cu DESTINE, PURURI, plină de sclipiri Ai spălat MĂȘTI clandestine.
VREREA ta parcurge timpul, Și mă-ndreaptă spre talazul Ce cufundă anotimpul, Dragostei cerând răgazul.
Vreau răspuns la ÎNTREBARE: Spune-mi tu, MARE albastră, Când orgoliul rănit DOARE Cum deschizi altă fereastră?
Te-oi IUBI, frumoasă fată Cu pletele înspumate, JUR că șoapta ta-mi desfată Nopțile prea zbuciumate, Retrăiesc ce-a fost odată, Urme de valuri purtate…!
Tu să mă ierți că n-am găsit cuvinte cu care să te mint frumos, când greu apasă peste trupuri depărtarea care tot crește între noi, mereu,
Tu să mă ierți dacă, la rădăcină, stejarii mei au flori de borangic, prin ei coboară șubredă lumină, firimituri din veșnicul ,, nimic „,
Tu să mă ierți dacă pe ochi se cerne un vis pe care lumea nu l-a visat nicicând, eu scriu pe o tăcere cu mâna tremurând poemul de iubire rămas ca o părere…
Tai o felie de cer, din pâinea infinitului și o ung cu visarea… Storc norii pentru un strop de senin, să-mi îndulcesc viața savurând aroma unui curcubeu. Nota de plată o las pe marginea unei clipe de aur. Timpul este mereu victorios.
Zbor spre înălțimi 