Ne-alăturăm DESTINE, lăsăm deoparte MĂȘTI, Pe cel asemeni ție, ușor îl recunoști … Nu-s VORBE aruncate, e adevărul pur, Pun suflet chezășie și nu trebuie să JUR!
Spun: a IUBI nu DOARE, durerea nu-i din cer, E doar o ignoranță, tribut prin efemer! Iubirea conștientă, PURURI e dar de preț, Clădit de omul teafăr, umil, dar îndrăzneț!
Cu VREREA cât o MARE, drum tainic și-a deschis Și și-a făcut, din viață, un trainic paradis! În inimă îl poartă, îl poartă și-n priviri, Îi vezi lumina dulce, tresari și-ncet, te miri …
Și-ți vine-o ÎNTREBARE, dar … vine și-un răspuns, Căci simți cum te pătrunde un dor ce te-a ajuns … Cu o putere blândă, îți spune că, prin vremi, Îți poți schiba destinul, doar … să nu te mai temi!
Am picurat din ochii mei Puțin albastru pe un câmp de grâu Și-au răsărit privind în hău Minuni ale naturii sub cerul ocrotit de zei. Am vrut să pun culoare Un strop de gingășie și speranță Pentru tine om frumos și drag, când nu mai știu În inimă cum să-ți aștern cuvinte. Am pus o lacrimă la rădăcină Ca-ngrasamant să se dezvolte, să nu moară albastreaua… așa cum neîmplinită, neîngrijită iubirea ce ți-am dăruit , în suflet dă să piară Iluzii și minciuni, în care odată Am crezut și mi-au influențat trăirea. Eu am făcut ce am crezut mai bine , Și ti-am pus visele în palmă , Numai că n-am știut că inima ta nu-mi ” aparține „ Că nu mi-a aparținut vreodată. E-atât de trist și-adevărat … (Căci nu sunt decât…bob de grâu .)
Au picurat din ochii mei…cuvinte Albastre, precum este acum… inima mea !
Din vise pierdute, speranța revine Să-și depene mendre, pe firul de dor Spicul de iarbă, înflorită susține, Că drumul iubirii există, de-i zor.
Astrele vor să arate, cerul senin, În drumul pornit pe cărarea divină Regăsind așteptări, din sufletul plin De drag și iubire, când dorul alină!
Speranța iubirii, prin crengi cu lăstar, Aduce aproape crudul, de ploi înverzit, Iubirea se naște zidindu-și altar, Din cicoarea albastră, pe vrej înflorit.
Pribeag într-o lume ostilă credinței, Te plimbi în neștire spre nicăieri, Habar nu ai tu, că-nlăuntrul ființei Arde focul mocnit, ce degajă dureri.
Adie un vânt, peste vară, prin crengi Și boarea mângâie, speranța de bine În foșnet de frunze, suflet să-ți dregi Mergând pe cărare, spre ziua de mâine.
Un dor răzvrătit te prinde-ntr-un clește, Prin vreme, dorind să-și afle menirea Printre căutări, mereu pripășește, Sperând, pe final să găsească iubirea!
Călătorie în jurul unei lacrimi (fiicei mele Teodora, bilețelul pe care nu i l-am dat, încă… )
Poate că e prea devreme să-mi trag viața pe dreapta aş putea continua mersul de dragul fiicei mele Teodora chiar dacă aş mai repara câte ceva pe ici-colo folosindu-mi rana ca pe o izoletă meritul ar fi al ei şi al lui Dumnezeu care îmi vor ciopli crucea din ultima lacrimă rămasă necursă numai că inima răstignită pe umbra aceluia care am fost pulsează haotic uneori sare în față cu câte o bătaie pe secundă în aglomerarea de bătăi se naşte o altă lacrimă ce-mi adânceşte rana în care locuiesc de ceva vreme tot ceea ce vreau e încă un răgaz în care să pot să-i spun fiicei mele că am iubit-o de când i-a zâmbit lui Dumnezeu o iubesc şi o voi iubi oricât de departe aş f nu nu voi capitula în fața morții ci voi marşa cu inima pusă în palme la vedere iar dacă va fi să nu ajung la capăt şi sângele din rană îşi va mima neputința doar inima îmi va putea spune Adio…
Dacă împărțeam lumina Prin gutuiul de la poartă Cine mai știa că luna, Umblă noaptea dezbrăcată? Și pândește în adâncuri Coama valului călare? Am fi ancorat pe țărmuri diferite fiecare. Ne-am fi sfâșiat cu dinții rădăcina și înaltul Am fi dat cu bolovanul, tu de-a lungul eu de-a latul… Am fi pariat pe geana zorilor iviți sau cine stie … Ne-am fi zăvorât de-a pururi amândoi într-o gutuie .
… unde, Doamne, e timpul nostru, şi unde să regăseşti frumosul pierdut, generos, temeinic şi sfânt, din al țării pământ, când pâinea, şi azi ca şi mâine, hrăneşte şi omul, hrănind şi pe câine, căci frica, teroarea şi teama, nu hrănește nicicând, ființelor, foamea, ci, doar lăcomia hoților care trăiesc în umbră pândind să secere sufletul țării, sufletul grâului secerând… că ce-i bobul de grâu, dacă nu pâinea cea de toate zilele, iar, pâinea, ce e, dacă nu e binele din țara ta, ce stâmpără la omul flămând foamea, grija pâinii, având-o şi cel avut, şi-acela care umblă în zdrențe… şi nu te-ncrede-n aparențe, ci crede că atunci când ai pierdut totul nu vei mai avea ce pierde, cu-atâtea boabe de grâu risipite-n străini, ce-au lăsat țarina de izbeliște să nu mai ai la anul ce semăna, încât, un bob de grâu rătăcit, s-ajungă sărac lipit, sărăcit şi mai mult rămas fără vatra sa, conştient că, şi cele mai întunecate nopți, au răsărit de soare frumos, dar spre-a ieşi din noapte țara are nevoie de toți, românul, lut, din lutul ei sfânt… toți raze de soare… toți, boabe de grâu locului potrivite din viță şi strămoși, cu legi pământenite prin datini şi sorginte… a neamului oseminte, să se răsucească azi în mormânt, căci lor, nu le-a dat prin gând să dea bir cu fugiții, să-şi lepede ogorul şi ograda năucindu-şi părinții, că-i tulai, şi e vai, cât de pustie-i şi casa şi strada, şi plâng în garduri ulucele, iar poamele nu mai au gustul bun, nici laptele nu mai curge, nici mâncarea pe gât, nu-ți mai merge, că… până şi mierea şi-a amărât dulcele, pruncii neamului lăsând pustiei oraşe şi sate, şi orice cătun, toți doar să plece, să plece, să plece… în timpul ce trece când pisica nu-i acasă să joace şoarecii pe masă, şi şobolanii, şi liliecii, într-un ospăț de tâlhari, ce, în gârla cu peşte stau să se înece, peste hotarele țării, ei, mari şi tari… şi tu române, semen cu mine, să ai în minte, în suflet şi-n inimă o bucată de cer… o icoană, pe care tu s-o iubeşti sincer… în ea regăsindu-ți identitatea, sângele şi baştina şi valoarea de om, fiindcă icoana e țara… spre ea să găseşti mereu calea, să te-ntorci precum fiul risipitor, tocmai fiindcă pe planeta aceasta n-ai unde te pierde oricât de-ntortochiat e labirintul de drumuri ce l-ai ales atuncea când ai plecat, străinul, neaducând binele pe-al tău ogor ci tu-i oferi binele de la tine pripăşit pe la uşi ca şi câinele, pentru câțiva bănuți muncind din greu cel mai ades, şi-asta, sub alt drapel… cu toate că nici acolo nu stau colacii pe garduri, să te-aştepte pe tine, să mergi la cules… şi e mare, e mult prea mare jertfa pentru tot ce-ai lăsat pe mâinile rele, nesocotite şi hulpave, lor, fără să le pese, de românime, bine pregătite, puse pe secerat… toate popoarele planetei precum lanuri de grâu, an după an legănate în vânt, bătute de ploi şi coapte-n arşiță… românul aciuat, în lanul lor, gărgăriță… o floare de mac cu inima sângerând plină de dor… lipsindu-şi glia mamă de prezența lor, fiind la străin de-ajutor… grâul, în lanul de-acasă, din ce în ce mai firav să-ncolțească, fără putere să crească spic greu de bobi, înalt pân’ la brâu, sub sfântul soare din cerul sfânt, sfânta glie smerită ascultând freamătul spicelor, ca pe cel mai frumos cânt, spicul bucuros de rodul lui blând dar cu dor în suflet după celelalte grăunțe care-ar spori holda şi-ar mări recolta, în aur îmbrăcat spicul pe pământ scuturat ca o hrană a vieții coaptă-n lumină, cu picioare desculțe scriindu-se istorii, picioarele desculțe cu-nsemnătate şi-n cele ce o să mai vină… bob cu bob curgând din lanul cu spicele blonde ca din râuri de aur învingând moartea păstrând viețuirii ritualul încă o dată şi încă o dată, toți bobii din holdă unul pentru toți şi toți pentru unul spre piatra de moară grămadă, măcinați şi cernuți, pregătiți pentru pâine, hrănind omul, hrănind şi pe câine, şi-asta o infinitate… şi oamenii, lanuri bogate, între credință şi eres să găsească vieții lor sens doar atunci când nu îl mai caută… viața, viață, şi-atât… printre străini resfirați, bobii plecați negăsind nimica mai mult… şi-atunci… de ce-ai mai plecat, frate, când pietrele de moară sunt grele toate… şi-apoi, peste toate holdele pământului, cad ploi, şi le învolbură vântul, şi ele ca celelalte, sunt coapte-n arşiță, neavând altă soarte, românul, în lanul străin, gărgăriță, o floare de mac cu inima sângerând şi cu sufletul negru plângând şi-atunci când n-o spune… el, bob de grâu, nu ciulin şi nici mărăcine… el, o grăunță c-un strop de suflet din sufletul mare al cerului țării sale… sufletul holdei de-acasă, îl cheamă mereu ‘napoi şoptind zile şi nopți ca din cutia unei viori a cărei cânt plânge din măduva lemnului chinuitele-i oase şi jalea din inimi cu dorul rămase, lor păsându-le că eşti departe de casă… în holda țării toți bobii de grâu comori prețioase… şi, încă ceva… mult adevăr grăind vorba cuiva care spune că ,,oricât ar fi pâinea de rea, tot mai bine-n țara ta!” că şi cel ce te-njură te-njură pe limba ta nu într-una străină, străinul, ca şi spinul, tu, acolo străin, tu acolo, ciulin… auzi?… auzi, oare, chemările care vin ca un strigăt al holdei ce-ți vorbeşte-n graiul român, aici aşteptându-te şi strămoşii şi glia… azi aşteptându-te, România, cât ai în tine o viață să-i fi spic la cingătoare împletit cu celelalte la brâu… sau spic de grâu în cosițe rebele legat cu-albăstrele-n coronițe şi cu maci roşii de foc ca o pecete-a iubirii pentru țărâna şi cerul patriei tale, şi-a mele… şi-a celor ce vor urma… că… țara asta minunată, nu e a mea, nici a ta, ci, a urmaşilor urmaşilor noştri, neavând cum să-ți împlineşti altundeva datoria, decât aici, şi acuma… imnul inimilor pentru țară, înălțându-l spre cer ciocârlia din freamătul spicelor ca dintr-un gând pornit din acelaşi izvor… aici inventat cuvântul ,,dor”, dintr-un sentiment care doare, la fel de tare, şi în suflet şi-n inimă şi-n conştiință, stelele atât de departe cu lumina, una de altele… noi cu trup de zăpezi încredințați deşertăciunii pe care-o vezi, oriunde pe pământ, viața, viață, şi-atât, şi atunci de ce n-o trăieşti printre-ai tăi, căci, ce-i al tău, nu pute rău, iar anii trec alergând şi tu ca Ion Călătorul tot pe drumuri, splendori moştenite altora oferind necerute dar folosite, cu toții dați pe mâna zadarului pe care nu se poate să nu îl simți cum îl simte şi-l ştie şi bobul de grâu cu destin scris din părinți, miliarde de sorți vărsate în miliarde de stele cu efemerul în lumina din ele pe-un cer pe care-aleargă şi vântul şi norii cu zile şi nopți ne-ncetat… peste grâu, cu umbre şi lumină… ca să iasă la soare, țara are nevoie de noi, de tine, de mine… eu regăsindu-mă în lanul gălbui-auriu ceea ce sunt, ceea ce-mi doresc ca să fiu, un grăunte de grâu dintr-un spic din al țării pământ, fiindcă, ştiu… ştiu că infinitul adună în el toți bobii de grâu copți în aromele pâinii de focul sacru din vatră cu toată cenuşa istoriei în moşteniri ce par împărțite pe sprânceană la porți de suflete, sufletul, raiul tău de credință pentru-al țării rai, conştiința, cântec de flaut şi harfă, inima, doină cântată de fluier şi nai, sufletul lanului, încăpând în cutia de lemn a unei viori… viața, un lan cu spice de aur, hrănind viața… viața, viață, şi-atât… în holdele galbene să vezi cum se coace şi pita, pâinea voastră şi-a noastră şi-a tuturora, şi-a acelora ce vin când noi vom fi preschimbați în soarele boabelor, şi ele să se coacă ca celelalte care au fost, noi oamenii, pe rând chemați, să fim şi veşniciei la brâu cingători, ori, cununi împletite din raze de soare, cu sortiri scrise-n meteori, cântări cântate ca imn pentru sufletul țării, din lutul din glie, ‘nălțate, noi, lut, din lutul țării sfânt… hai… vino s-auzi, vino s-asculți în spicul de grâu a bobului cânt… e cântul țărânii… îl ştim toți românii mângâindu-ne auzul din timp cu sunetul veşniciei purces în veci de sub ceru-albastru, lanul respirând infinitul între singurătăți de ierburi ce-şi murmură şi ele cântul chiar dacă nu-i un cântec măiastru ci doar un altfel de cânt, iarba, nu prea departe de pâinea noastră, la mică distanță ancestrală, cât ar fi, în zămisliri, o spirală… râuri de cruci, țesute-n spirale pe ie, cu lacrimi şi înțepături mai mult de o mie… ca un obol dat pentru un stropişor de fericire şi de bucurie, floarea de mărgăritar a ochilor să sară, să curgă pe față din izvoară ca pleznită cu biciul, să îi spele apa şi la fotă arniciul, şi… cătrința tivită cu-atâtea dureri grele, ce le-a avut şi le are draga mea Românie, cu toate că lanul are un cuib din care oricare poate să zboare precum puii de ciocârlie cu zborul cât mai aproape de soare, în încercare toți puii având tot le trebuie să se întreacă pe sine, cu lumina proprie înhămată la un maldăr de oase şi carne pe care le poartă… pe care le-aleargă printre câştiguri şi pierderi neomițând din vederi iubiri şi nici dragostele cele de ieri, că, în străini sau acasă, şi azi ca-n toate zilele, până la cea din urmă rămasă, omul, ştie de grija pâinii, că, şi sărac şi bogat cu toții-au mâncat şi mănâncă grâu treierat, muşcând din felia de pâine tăiată pe masă, moartea fără să cunoască gustul şi-aroma pâinii coapte în casă, România, casa românilor… chiar dacă truda arşiței şi focul din cuptor e mistuitor… întoarce-te, din străini, grăunță, să fi în primăvara ce vine sămânță pentru lanul din care spic vrednic te-ai ridicat cu dorul în floarea de mac, natura, niciodată grăbită, fără să lucreze suplimentar, fără s-adune ce-i trebuie din alt hotar, e mereu fericită chiar dacă creşte şi neghină-ntr-un lan, viața, pe-aceeaşi cale venind, viața, viață, şi-atât, ea snopi de grâu călărind împreună cu cetele de copii, ei, bob de grâu nou, din care alte lanuri vor încolți, şi ele cu boabele-n spice la pântece rotunjite să le-nfrăsească glia-n ea aruncate să se umple de boabe pământul, toate luturile, a lutului, ale pământului, toate… viața… ca o pâine a sufletului ce creşte-n făptura trupului într-un poem solar, într-o sărbătoare plină de har ce devine istorie lan după lan… fiecare spic altă holdă viitoare visând, bob cu bob, sfânt pentru viață… crede, bob de grâu, crede…!… viața pe care o ai nu-i doar o ață, iar pe planeta asta albastră n-ai unde te pierde să nu poți găsi drumul spre casă, că numa-n propria vatră găseşti cu-adevărat fericiri, aici potrivindu-te spre-a-ncolți… tu, având deja-n tine adunat din carnea şi sângele țărânii, cu tot ce-i mai bun şi tot ce îți trebuie să-i fi țării spic de aur curat, chiar dacă-ți pare lanul o Golgotă întinsă pe o câmpie de-alt soare aprinsă, tu, să nu uiți că soarele țării tale rămâne pe veci al său soare, nimeni neputând din cer să-l doboare, spicul, tot sub raze-i răsare şi creşte şi-apoi se coace şi moare, bobul nobil şi sănătos, dând din el o altă bună sămânță, să dea pâine, şi astăzi, şi mâine… în cămăşuță de pai aşezată, holda toată are în bobi sculptată față blândă a lui Hristos… tu doar să ai credință măcar cât firul de nisip, un grăunte de grâu, având infinit, întreg lanul, bucuros, să fie pâine pe masă… hai, hai acasă, bobule rătăcit, strămoșii şi glia te-aşteaptă aici cunoscându-te toate, fiecare bob fiind valoros, ca fruct al brazdei, din care-a răsărit, cu inima, alergând către viață… oriunde, viața, viață, şi-atât, de ce să te dai altora ca tribut când din ginta țării faci parte, glie din glia ce te-a născut, că nimeni n-o da cu piatra şi nici n-or întoarce brazda, ci te-or primi cu acea bucurie a inimii ce numai acasă o poți găsi… eu… dacă n-aş fi om nu m-aş dori fruct într-un pom ci aş voii bob de grâu să pot fi fericit pentru viață fără să întreb ca să ştiu, fără să aud sau să văd ci să simt că-nsemn ceva de la-nceput pân’ la sfârşit fără să-mi pese că mor, un singur bob adunând energii cât pentru un ogor viitor, grâul aducându-mi aminte mereu că omul poate scoate din inimă şi lucruri bune nu numai rău, spicul de neghină trufaş, în sus ridicat, cel de grâu greu de grăunțe, stă cu capul plecat, dar, cine e omul să stârpească pe omul rău, toți oamenii omenirii plini cu păcat… doar îngerii lui Isus, din oceanele plângerii, cu bună judecată şi faptă dreaptă, eu spic de grâu smerit despre care cutez acum să scriu ştiind că-ntre bine şi rău, nu este nimeni mai presus decât Dumnezeu, şi ştiu, ştiu că de-aş fi un grăunte, aş aştepta să mă coc liniştit şi cuminte înfierbântat de arşiță, şi-apoi când la moară m-or duce m-aş lăsa sfărâmat s-ajung făină dulce de frământat, cuptorul, oricât de încins să fie, să cresc dospit, să mă rumenesc pâine, că, mare mi-ar fi dorința s-ajung şi eu la liturghie, după ce m-a tăiat, cu rugăciune şi lacrimi prescurărița, în misterul tainei, sfios, s-ajung transformat în trupul lui Hristos c-un singur dor ce mi-ar rămâne ca toate boabele de grâu să fie o singură pâine s-ascultăm de îndemn când iubirea divină ne face semn s-o urmăm, treierați pentru-a ne decoji, vânturați spre-a ne curăți, măcinați între pietre de mori, să putem făină să fim, cernută, dospită şi coaptă, şi-astfel, pâini de lumini, pentru ospățul divin, grâul, încrezător într-o singură realitate, dar, eu, eu… eu, nu-s decât om, fără nici un fel de putere-n singurătate… întoarce-te frate-ntoarce-te, la holda, casa şi neamul din care ți s-a ridicat lanul, aici, pleavă destulă, cu pântecele mare şi-o gură nesătulă… ascultă-ți în piept inima şi crede că pe planeta asta albastră n-ai unde te pierde încât să nu găseşti un drum, o potecă spre casă, cărarea-ncepând din inima ta, picioarele desculțe scriind lumii istoria, şi-atunci când sunt conduşi de unii la care le lipseşte o doagă, tu… țara jertfă nu o lăsa, că prea mare e jertfa-ncăpută pe mână la hoți… întoarce-te… vino acasă… România noastră frumoasă are nevoie de toți, noi lut din lutul ei sfânt… mai bogați, mai săraci, unii încălțați şi alții cu picioare desculțe, în holdă, bobi de aur ce-au adunat în ei bogății şi din carnea pământului şi din sângele lutului ce-a fost vărsat să avem o țară cum nu e alta în lume, bunii, cu drag şi de tine române dus astăzi prin țări străine… spune că vi, hai spune, fiindcă aici te-aşteaptă strămoșii şi glia, nevinovată, ne vrea pe toți România în vatră… şi grâul rămas în holda țării, te-aşteaptă, să ierți şi să vi iar acasă, toți, bobi de aur, mulțimi de semințe, unite cu celelalte grăunțe… istoriile, dintotdeauna scrise de picioare desculțe…
Zbor spre înălțimi 