Adrian Păunescu

Poetul şi patria

Poetul n-are voie să trădeze
și nici să facă glume despre Neam,
el simte totul, de la Râu la Ram,
născut ca lacrima de metereze.

Poetul n-are voie să adoarmă,
cât sunt necazuri încă și nevoi,
prin el suntem la ceas de veghe noi,
poetul ne e rodnică alarmă.

Poetul n-are voie să transforme
în mod oracular, în mod peltic,
nimic în totul, totul în nimic,
nici coaja-n fruct, dar nici esența-n forme.

Poetul n-are voi și nu poate
să-și terfelească misiunea sa,
el pentru libertate va lupta
dar nu-și va bate joc de libertate.

Poetul n-are voie să se mintă,
și nici să mintă oamenii prin vers,
că azi ar exista doar univers
și nu popor, familie sau gintă.

Poetul n-are voie să prefacă
durerea lumii în orchestra sa,
el trebuie să caute în ea
model pentru-o simțire prea săracă.

Poetul n-are voie nici să știe
necum să-nvețe din vreun loc savant,
plăcerea limbuției în neant,
când el în viață are-o datorie.

Și când cuvântul lui, pătruns în țară,
ca ploaia-n brazdă, îl va ține viu,
pierzând și câștigând acest pariu,
Poetul are voie să și moară.

În schimb, Poetul are veșnic voie
să creadă- n adevăr și în frumos,
să fie, trup și răni, cu cei de jos,
cu vâsla versului slujind pe Noe.

Poetul are voie să greșească
în dragoste, în vise, în păreri,
să nu-și mai afle capul nicăieri
când e la mijloc spița femeiască.

Poetul are voie să și plângă,
atunci când oamenii normali zâmbesc,
pentru poet rămâne omenesc
să-și poarte crucea pe golgota stânga.

Poetul are voie a fi rană,
când celelalte răni, ce-au fost pe-aici,
s-au prefăcut în biete cicatrici,
care-au uitat condiția umană.

Poetul are voie să întrebe
ce-i viața, cum e viața, ce-a ajuns,
în numele nevoii de răspuns,
în numele-ndelung truditei plebe.

Poetul are voie să și riște,
de partea omului de rând sărind,
cum are voie și la un colind,
ce poate-n oameni sufletul să-l miște.

Poetul are voie strict la toate,
de fapt în toate e problema sa,
el pentru libertate va lupta
dar nu-și va face joc din libertate.

Și, dacă din adânc de om și țară,
cuvântul lui, de dânșii însușit,
va reveni, precum a fost rostit,
Poetul n-are voie să mai moară.

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Nicolaie Cismaru

O, CE FRUMOS NE-AM UCIS!

stau rezemat de o liniște grea
și-ți scriu pe-o perdea o scrisoare
un vânt de departe și de undeva
îmi sparge fereastra cea mare
(și ea ca și noi muritoare)
năucitoare himeră a mea

și perina verde foșnită
de un cântec de pomi osândiți
de mine era născocită
de ei eram doi născociți
din iarba prin păr încâlcită
de ploi și ninsori otrăviți

eu știu ce te face frumoasă
și câte culori poartă vină
ai fața de zâmbete arsă
de-o linie-lumină pe gură puțină
cu parfum de grădină
și o cheie pierdută în casă

îmi pare că-ți par o minune
și greu îți va fi să mă pierzi
din soare nu faci un tăciune
nu poți cum nu poți nici să crezi
că pletele lunii sunt verzi
așa cum poetic se spune

și tot mai cobori din icoane
mă tem că te-mpiedici de-un vis
ca-ntr-un film proiectat pe tavane
simțeam că mă stingi și m-ai stins
când zburam cu-n balon prin baloane
și cât de frumos ne-am ucis

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Angela Petre

Fericirea „EXITUS”

Mai vrei o clipă doar de fericire?
(e întrebarea propriului răspuns)
Dar știi, e scumpă, costă ani din viață,
Căci nu a fost cotată pe o piață
Și nici n-o poți avea la preț redus.

Ea trece-aievea ca un vis frumos
Nici nu apare bine… și s-a dus…
Iar tu privești lovit de nostalgie
Cum viața îți devine poezie,
Clipe de vis… rulând peste apus…

Ai învățat târziu s-o prețuiești
Când te-ai trezit că nu îți e de-ajuns
Pe când urcai pieptiș spre toamna vieții…
Tot sfredelind prin anii tinereții
Pumnal ce în carne ți-a pătruns.

Pleoapa îți cade lacrima zdrobind…
Câte trăiri s-au risipit pe drum
Tot alergând după un tren prin gară,
Venind, plecând din zi și până-n seară…
Iar ce-ai trăit s-a risipit în fum!

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Enda Zura

Pământul își ia darurile înapoi…

Sub muntele care pare adormit, în pântecul Pământului, trăia o inimă străveche — o inimă de sare. Nu era doar rocă. Era amintire. Era tăcerea adâncă a celor care veniseră acolo pentru vindecare. Era râsul copiilor, rugăciunile bătrânilor, respirația celor care căutau un pic de pace în lumea prea gălăgioasă.
Salina Praid nu a fost niciodată doar un loc. A fost o catedrală subterană, o rană deschisă a Pământului care nu sângera, ci vindeca. Zidurile ei șopteau povești celor care știau să asculte. Ecoul pașilor se transforma în cântec. Mirosul sării părea că spală sufletul. Acolo, aerul avea memorie. Acolo părea că se desfășoară altă viață. Acolo totul avea alt ritm… până și inima bătea altfel.
Și totuși… astăzi, această inimă tremură. Se surpă. Se frânge în tăcere, iar lumea, prea grăbită, prea ocupată cu lucruri străine de esență, aproape că nu o mai aude.
Dar tu, omule, o auzi. Miile de suflete care și-au găsit alinarea o aud. Doar cine ar trebui să audă nu o face.
Tu, mamă, care ți-ai purtat copilul in adâncul pământului pentru vindecare. Tu, cea care și-a pus fruntea pe pereții de sare ca pe umărul unui prieten. Tu, cea care acum plânge nu pentru un loc, ci pentru o pierdere mai mare: a grijii, a respectului, a iubirii pentru ceea ce nu se poate înlocui.
Poate că Pământul își ia înapoi darurile sale. Poate că spune: „Mi-ați cerut prea mult fără să mulțumiți. Acum, le iau înapoi.” Dar poate că, printr-o inimă care încă simte, el mai dă o șansă. Una mică, dar vie. O flacără în întuneric.
Așa că scriem. Amintim. Ridicăm din cuvinte o coloană de lumină acolo unde coboară tăcerea. Și chiar dacă nu putem opri prăbușirea, putem opri uitarea.
Și, oameni frumoși cărora vă pasă, ceea ce nu e uitat, trăiește încă.

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Mira Minu

Se miră iarba

Pășesc desculță prin mătasea zveltă,
cu picături de-albastru-n timp căprui,
de parca limpezimea asta niciodată
nu mi-a ajuns atât de-aproape,
parca sui
în arcuiri de liră,
spre mirarea
întregii ierbi trezită de curând,
zbătându-și tâmpla ‘naltă
de secunda
în care mieii năvălesc în crâng.

Încep să fug, să salt
dintre sprâncene
lumină tot mai deasă
mai de nea,
de parcă visul bun
m-a coborât din stele
între cearceafuri moi
de borangic și-aș vrea
să ma proptesc în jerbe de tăcere
și-n brațele iubite-acum, cândva…

De-ar fi așa, prin toată nalba mare,
nu aș mai ști să uit,
aș tot ierta.

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Radu Iorgulescu

Miracol

Te pierzi în ochii mei, păgân miracol
eu însumi pentru tine-s nevăzut
unde să plec în ce necunoscut
să-mi poarte umbra ultimul spectacol
*
Și vântul azi te-a dus tot mai departe
căci ești ușoară ca un fulg de nea
și albă ca zăpada ce cădea
în noaptea care astăzi ne desparte
*
Câte povești și lacrimi cad nespuse
cât înca porti brățara de smarald
pe glezna unde e atât de cald
și literele mici sunt bine puse.
*
Plutesc rănit pe mare, în derivă
cu pasul tău pe buze mai surâd
și rătăcesc prin lume orb și surd
plângând iubirea mea alternativă.

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Ioan Avram

Caut ale lumii taine

Mă strecor ca apa vie printre gândurile coapte,
Poate mai găsesc răspunsuri stând pitite-ntr-o chilie,
Să dezleg ca pe-o poveste gânduri priponite-n noapte,
Din răstimpuri depărtate, ce au stat la temelie.

Caut ale lumii taine, dar nu-i chip să le găsesc,
Pe sub maldărul de haine ce-au acoperit pământul,
În imensul univers, pe tărâmul omenesc
Sau în filele de carte ce ridică-n cer cuvântul.

Minunile omenirii și-ale vieții pure taine
Le descos în mii de gânduri și brodez ape albastre,
Mă întorc la rădăcini făcând sufletul să-ngaime,
Doar o rugă către ceruri, pentru dăinuiri în astre.

Redactor: Mira Minu

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Pablo Neruba – traducere: Gabriel Cristea

Sistem sumbru
de Pablo Neruda

Pentru fiecare dintre aceste zile întunecate precum pistoalele vechi,
și deschise la soare ca niște boi imenși și roșcați,
abia susținuți prin aer și de vise,
dispărând brusc și pentru totdeauna,
nimic n-a schimbat perturbatele mele origini,
iar inegalele dimensiuni ce-mi aleargă prin inimă
aici se hrănesc zi și noapte, în singurătate,
acoperind triste și răvășite cantități.

Așadar, precum o santinelă ajunsă oarbă și insensibilă,
ne’ncrezătoare și condamnată la o dureroasă veghe,
în fața unui zid cu care timpul se unește-n fiecare zi

  • diferitele mele chipuri, la rând, înlănțuindu-se
    aidoma imenselor flori palide și greoaie,
    veșnic înlocuite și defuncte.

traducere – g. Cristea

Sistema sombrio
de Pablo Neruda

De cada uno de estos días negros como viejos hierros,
y abiertos por el sol como grandes bueyes rojos,
y apenas sostenidos por el aire y por los sueños,
y desaparecidos irremediablemente y de pronto,
nada ha substituido mis perturbados orígenes,
y las desiguales medidas que circulan en mi corazón
allí se fraguan de día y de noche, solitariamente,
y abarcan desordenadas y tristes cantidades.

Así, pues, como un vigía tornado insensible y ciego,
incrédulo y condenado a un doloroso acecho,
frente a la pared en que cada día del tiempo se une,
mis rostros diferentes se arriman y encadenan
como grandes flores pálidas y pesadas
tenazmente substituidas y difuntas.

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Maria Apăvăloaie Lungu

Fărâme mici de Dumnezeu

La fiecare despărțire, se tot rup zale din iubire
Nu le lăsa pierdute-n hău.. Ci strânge-le la pieptul tău.
Mergând, tot las în urma mea câte un colț frumos de stea.
Câte-un lăcaș de viață sfânt sau câte-o palmă de pământ,
Un lac cu nuferi, un izvor, sau câte-un foc nestins de dor,
Un râu, o casă, o grădină îmbrobodită cu lumină,
Un prun sălbatic inflorit, un vârf de munte-nzăpezit,
O creangă ruptă dintr-un pom, sau un vlăstar micuț de om,
Un nor, un petec mic de cer sau câte-un suflet mai stingher.
Deși, par făr’ de-nsemnătate, eu știu că-i Dumnezeu în toate.
Și de aceea-n orice za, e-un strop din măreția Sa:
Fărâme mici de Dumnezeu, vitralii sufletului meu.

🖋Maria Apăvăloaie lungu
( din volumu LA RĂSCRUCI DE VREMURI)

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Gabriel Cristea

Noapte fantastică

Luminile pământului s-au stins, pe rând,
ca niște lampioane plutitoare
și-o liniște fantastică mă-nvăluie din neant.
O liniște precum un murmurat de-ncrețituri subțiri – șoptește apa!
Luna se-alintă molatic pe treptele-nfrunzite
și-mi curge pe buze săruturi de-argint.
Ce păsări! – lunatece statui
mă iscodesc din ramuri uscate și înalte.
Ascetice staturi de chihlimbar încremenesc

  • sunt cerbii rămuroși – pe măguri violete,
    iar răsuflarea lor, tăcere dunăreană
    ce-mbracă meandrele
    cu iluzorii văluri de mireasă…
    Blând, fluviul își curge rădăcini spre zorii sàngerii,
    iar eu, eu șerpuiesc printre oglinzi,
    ca o făptură flavescentă,
    și-adun în solzi scântei – din întuneric.

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț