Dumnezeu e în glasul ce firav gângurește, Dumnezeu e-n copacul ce din nou înflorește, Dumnezeu e în râsul gingaș de copil Și în floarea plâpândă ce-o săruți în april’.
Dumnezeu te mângâie cu-ale mării talazuri Când te rogi pe-al său mal, doborât de necazuri. Dumnezeu e în falnicul brad de la munte, Dar și-n ochii bunicii, cu tâmple cărunte.
Dumnezeu e în ploaia, de rod dătătoare Și în raza fierbinte, venind de la Soare. Dumnezeu e-n omătul așternut în troiene, E în iarba crescând luminos prin poiene.
Dumnezeu e în vântul ce-adie ușor, E în Luna ce-o scrii în poeme de dor. Dumnezeu e în codrul ce freamătă lin, E în apa curgând și-n potirul de vin.
Dumnezeu e în ruga, spre cer înălțată Pentru semenii tăi, cu iubire curată. Dumnezeu e-n eroul, niciodată înfrânt Apărându-și cu viața idealul său sfânt.
Dumnezeu e în sufletul ce te-alină la greu, Dumnezeu e în toate, chiar și-n omul ateu. Dumnezeu e în nufărul înflorind în noroi, Dumnezeu e în tine, Dumnezeu e în noi!
Tu mândru copac, cu flori parfumate În nopțile ALBE, sub cer înstelat La tine mă chemi cu ARIPI de frate Când SUFLETUL plânge, de nori IZOLAT.
Tăcerea din INIMI de NAȘTE tristeți Vărsând lacrimi grele din ochii SĂRMANI Tu mândru copac, clădești alte vieți Cu măreția-ți dăinuind peste ani.
Îmi BATE la geam o rază de soare Tu mândru copac, te rog să-mi promiți, La margini de lume trimite o floare Să picuri lumină și celor DORMIȚI.
Tu mândru copac, cu seva din FLORI Redai bucuria în simțuri și vise, Grădina o umpli cu mii de culori, Frumos lași în rai, cu porți larg deschise, Covor dantelat așternând peste zori Când verdele crud și iubirea-s permise.
Te visez în culori și te simt pe sub pori, cum încerci să-mi pictezi epiderma. Și vânezi iepuri mici, lilieci, ce complici te ajută să-mi devori toată derma. Te aud cum pășești printre solzii de pești, să-mprumuți tot mirosul de sare. Apoi vii și-mi presari peste sâni și molari, sâmburi dulci din migdale amare. Primăvara-și amână pentr-un an sau o lună, toți cocorii cu ochii gălbui. Vom culege sălbatic, din cireșul ostatic, pețiolul necopt, amărui. Vitrege anotimpuri se succed printre timpuri răsturnând iar jăratic în noi. Sângerăm înc-o viață, inventăm o prefață și-o-necăm în tardivele ploi.
Scâncete cardinale din prefixe banale, se înfig în tulpine virgine. Plânsul meu e acustic și devine caustic, când lipsești câte-o noapte din mine. Mă dizolv în nisipuri, în fântâni fără chipuri, dintr-un moft aberant. Beau cerneala de sete și compun menuete într-un ritm palpitant. Eu nu-ți sunt, tu nu-mi ești în citate, preludii, cafeaua din cești… Dar visăm, respirăm și-mbrăcăm matinale sentimente firești. Ne-agătăm invincibil, de un puls ilizibil, sentimentul placid și sporadic. Prezumtive războaie, se întorc în odaie distrugând paradisul organic.
Te aștept să mai treci prin cuțite și teci, pe sub tâmple albite de gheață. Să-mi aduci înapoi, insomnia de joi, s-o sugrum cu un deget de ață. Dar alegi ca să pleci pe astrale poteci unde-i iarnă și frig și e noapte. Și-a-nghețat și cenușa, se blochează și ușa și mi-e teamă de…moarte.
Dați liniștea mai tare , vreau s-aud cum păsările beau din cupă, rouă, cum mă privește din tablou un nud și intră prin fereastră luna nouă,
Dați somnul mai încet, iar m-a străpuns un vis unde lumina stă să cadă, se-așază între noi un gând ascuns , deasupra unui munte de zăpadă,
Dați flacăra mai tare să ardă-n piept, să ardă, această grea povară numită poezie, eu voi rămâne, veșnic, ostașul fără armă sau doar o picătură de timp în veșnicie.
Am prins în palme sfera, albă, de lumină Și din incandescenta ei perfecțiune S-au revărsat pe brațe, în cădere lină Raze fierbinți, frânturi gingașe de minune.
Deodată, ochii i-am lăsat, să se desfete, Privind în depărtări, peste întinsa mare, Iar din Înalturi, mi s-au strecurat în plete Dulci adieri, purtând aromă de visare.
Stăteam întinsă pe nisipul de pe maluri, Primind ușor sărutul soarelui, pe față Iar mângâierile aduse-ncet de valuri, Îmi dăruiau răsfățul lor de dimineață.
N-am cutezat să curm această feerie, Iar vraja ei, doream, să nu se mai sfârșească Și ascultam, visând, sublima simfonie, Ce ne-a trimis-o pe Pământ bolta Cerească.
Stam pe nisipul argintiu, privind, cuminte, Când, pe-al meu umăr, tu mi-ai pus o sărutare, Iar lângă mine, aburea, acum, fierbinte Cafeaua neagră, cu aromă de visare.
Ca și când totul ar fi fost vis , ca și când totul ar fi fost o durere, te-aș fi îmbrăcat în florile de cais, te-aș fi vindecat de iubiri efemere,
Privește, cad ploi cu lumină albastră, cad ploi dintr-o taină de sus, în sufletul meu s-a deschis o fereastră prin care timpul tău a pătruns,
Și totuși, prin vitralii trec umbre, trec păsări alunecând în visare, în icoane se luminează aura sfinților și întunericul piere în flacăra de la o singură lumânare…
Ca și când totul ar fi fost vis, ca și când totul ar fi fost o durere, te-aș fi îmbrăcat în florile de cais, te-aș fi vindecat de iubiri efemere.
Premiul special: Ce-i sufletul? ~Cristina Ghindar Greuruș~
Ce-i sufletul? Ceva ascuns, Nu-i afli taina niciodat’. Rămâne veşnic nepătruns. Ce-i sufletul? Ceva ascuns, El te slujeşte ne’ncetat, De-l deranjezi, s-a supărat. Ce-i sufletul? Ceva ascuns, Nu-i afli taina niciodat’.
Ce-i sufletul? E un mister Prea complicat, prea ne’nţeles, E îndoielnic şi stingher. Ce-i sufletul? E un mister, Cu tine-n viaţă-i efemer, E-al tău dar nu ţi l-ai ales. Ce-i sufletul? E un mister Prea complicat, prea ne’nţeles.
Ce-i sufletul? Povară grea Şi-o porţi cu tine ne’ncetat, O duci cu tine-n lumea ta… Ce-i sufletul? Povară grea, N-ai să te uşurezi de ea, De ea n-ai să scapi niciodat’. Ce-i sufletul? Povară grea Şi-o porţi cu tine ne’ncetat.
Ce-i sufletul? Nu ştiu să spun. De-l răneşti să ştii că-l doare. Poate fi rău, poate fi bun… Ce-i sufletul? Nu ştiu să spun. Pe tine el va fi stăpân, Să nu-l uiţi, că altfel moare. Ce-i sufletul? Nu pot să spun, De-l răneşti să ştii că-l doare.
El poate plânge uneori Şi ‘i e bine când ţi-e bine. Cu el alături poţi să zbori El poate plânge uneori Dar şi pe el îl trec fiori, Cum s-a întâmplat cu tine. El poate plânge uneori Şi ‘i e bine când ţi-e bine.
Se poate înălţa spre cer Dar la fel se prăbuşeşte Când eşti durerii prizonier. Se poate înălţa spre cer, Că sufletul e un mister, Nimeni nu-l mai desluşeşte. Se poate înălţa spre cer Dar la fel se prăbuşeşte.
Premiile de la această etape;
1) Hai acasă ~Peteleu Alex ~
Hai revino iar acasă! Te cheamă dorul meu nebun, Hai vino dacă îți pasă! Hai revino iar acasă! De dor ochii-mi lacrimi varsă, Cât te ador aș vrea să-ți spun, Hai revino iar acasă! Te cheamă dorul meu nebun.
Florile de la fereastră Te-așteaptă zâmbitoare-n geam Să te vadă-n casa noastră, Florile de la fereastră Te așteaptă-n a lor glastră, Iar eu visez la când te-aveam, Florile de la fereastră Te-așteaptă zâmbitoare-n geam.
Am să îți scriu o scrisoare, Poate, ai să te răzgândești, Într-o ultimă-ncercare Am să îți scriu o scrisoare Să știi și tu cât mă doare Gândul c-ai să mă părăsești, Am să îți scriu o scrisoare, Poate, ai să te răzgândești.
2) Draga mea de nepoțică ~Felicia Percec ~
Draga mea de nepoțică Se plimbă pe bicicletă, De nimic, nu are frică. Draga mea de nepoțică, Cât e ea de mărunțică, Ştie să fie cochetă. Draga mea de nepoțică Se plimbă pe bicicletă.
Toată ziua, în oglindă, Părul lung şi-l aranjează, În codițe vrea să-l prindă. Toată ziua, în oglindă, Cu părul prins într-o fundă, O prințesă se visează. Toată ziua, în oglindă, Părul lung şi-l aranjează.
3) Poeții ~Monica David ~
În lumina ce ne zbate Zările curg infinitul, De pe aripi depărtate În lumina ce ne zbate. Suntem umbre printre șoapte Ce împodobim cuvântul, În lumina ce ne zbate Zările curg infinitul.
Împărtășim al vieții val, Poemele în suflet ard, Ne-ntoarcem liniștiți la mal, Împărtășim al vieții val. Cuvântul nostru ancestral Îl înălțăm ca un stindard, Împărtășim al vieții val, Poemele în suflet ard.
Zbor spre înălțimi 