Mărturisesc, mi-e dragă poezia, eterna slovă de poeți cântată în versuri sacre… Ea e simfonia din suflet peste suflet revărsată.
Cât ne-nțeles ascunde-n vers poetul, câtă simțire, cât pustiu de lacrimi! Ușor de confundat cu înțeleptul, el zace-n lumea lui cea făr’ de patimi.
Ascunsă- i poezia de-altădată prin rafturi prăfuite cu uitare . Azi, muza în picioare e călcată cu cruntă și grotescă nepăsare .
Prin rime albe, versuri lungi sau scurte poeții vremii răului se-nchină, își fac din josnice o virtute, se-ascund în întuneric de lumină.
Dintr-un principiu fals și alegoric se folosesc de suflet ca-ntr-o doară. Sunt praf în ochi! (în sensul metaforic) De-atâta praf, chiar muza stă să moară.
De mă vezi azi cu rochiță Vino bade la portiță De mă vei vedea zâmbind Să mă strângi bade cu jind De mă vezi că-s rușinoasă Iubește-mă, nu mă lasă De mă vezi cu ochi plecați De dor bade sunt uscați Că-n pridvor te-am așteptat Te prefaci că ai uitat. Ai jurat, mă vrei mireasă Cucoană la tine-acasă Dar de-o lună te-ai topit Pașii nu ți-am mai văzut. Lasă c-o să vezi bădiță C-o să mă mărit cu Ghiță Are cai și oi destule După ale mele calcule. M-ai lăsat pentru Aglaia Ce te frige”vorba aia”. Oacheșă și castanie Dar să facă nimic știe. O să vină ziua când Mă vei căuta plângând. N-ai știut să mă păstrezi, Tare mult o să oftezi. Dacă-ai vrut altă guriță Azi m-ai dăruit lui Ghiță, Falnicul primar din sat M-a cerut la cununat Și-o să-i fiu bade soție De-n inimă o să mă ție. Mai ai timp până diseară Să mă ceri, ca prima oară Dar de mai greșești o dată O să te salut din poartă. Grijă mare puișor, Cu moldoveanca nu-i ușor!
Nu pot să intru cu SUFLETUL răstignit în VREMURI apuse. PRĂPASTIA dintre noi mi-acoperă SĂLBATIC pieptul ce tremură în TAINE triste uitând de FLOARE, cânt și vise. Către ABIS trimit CERNITE rugi aprinse ZÂMBIND din tainic vis și doruri duse.
Limba e izvorul, mereu din el țâșnește Cuvântul, fiind balsam sublim, vindecător, Dar și cuvânt amar, care mereu rănește În inimi disperate, în chip sfâșietor!
O vorbă înțeleaptă pe toți azi ne îmbie Și ne învață cum putem gusta tăcerea, Căci uneori ea este precum o alifie Ce vindecă o rană…și dulce e ca mierea!
„A ști să taci, adesea e culmea-nțelepciunii”, E muzica cerească în ritm de măiestrie, Și nu e nicidecum un semn al slăbiciunii, E ca o haină scumpă, țesută-n broderie!
Tăcerea este graiul care răspândește Parfumul absorbit în marea de răbdare Și-o inimă-nțeleaptă, aceasta plămădește, Un caracter integru, tezaur, o valoare!
Tăcerea este scutul ce apără conștiința, Stingând multe săgeți mânjite de otravă, Cu pace și blândețe încununează ființa Și dovedește-ntruna că e o voce bravă!
Putnic Gherghina-Maria Drepturi de autor rezervate 31.07.2021
Zbor spre înălțimi 