Era atâta soare și vântul amuțise, Mergeam pe o cărare și mă simțeam în vise. Din ochii dimineții mai picura mirare Și din pocalul vieții sorbeam clipe bizare.
Mă rătăceam prin lume crezând în ochii ei Și poposeam anume unde se nasc idei, Aveam nemărginirea în fața mea, un vid Și căutam iubirea cu dorul meu avid!
Ii ascultasem glasul, tipar amăgitor, Încetinisem pasul, pășind încetișor Prin crângul de cuvinte, tot rasfățând trăire Și îndrăznind cuminte să sper la nemurire!
Era doar vis în treacăt, cortina ce cădea, Închisă cu un lacăt visam iubirea mea, Dar risipisem clipe crezând în nori bezmetici, Fumând ore în pipe, iubind zorii patetici!
Ce dimineață dulce bătea la geamul meu, Am sărutat o cruce cum o făceam mereu Și am ieșit din gânduri ducând în ochi un mâine Lăsând în urmă drumuri, găsindu-mă pe mine!
Gustam din primăvară, gustam din verde crud Și pentru prima oară simțeam un dor zălud, Mă bucuram de-un azi pictând pe buze zâmbet Și îmi era necaz că nu-ți eram în suflet!
Nu stiu cum faci, de-mi dansezi prin inimă chiar dacă nu-mi ești, când liniștea o caut apari ca un flamingo pe ringul de dans și-atunci când nu-mi doresc, simt pașii tăi pe ritmul unui tango ancestral…
HARISMA INVIERII – SFINȚENIA CREZULUI CRISTIC Gheorghe Apetroae, Sibiu
Pe sub bolțile aurite, cu lacrimi mari stropite și sânge de adevăr în simțiri, înhăruite, la Iisus să ajungi, cu smerenie păşești în glasul de crez al clopotelor sfinte… … de graţie, te închini şi Cerul slăvești…!
Duhul în Duh pogorât, te înalţă în Treime la izvorul vieții în iubirea de semeni, nestins! În altare reverberează lumini inefabile, smulg din glasul razelor nemurirea Cristă, sfințenia, iubirea și sufletele reci din vis…!
În Pacea Creştină înfloresc sincere inimi și plutesc serafice, într-un alai de celeste trăiri cu adevărul Crucii, revărsat cu slava razelor sfinte peste… întunecatul Apus…! Se irump nădejdi de frăție pentru o Lume în Iisus…!
Prealargul albastru, Mântuitorul îl coboară în flăcări sacre de stele, cu duhul lor înhăruit, în- Dumnezeit în trup și celest prin Cuvânt!
Tu îi mărturişeşti crezul tău în Iisus, Mariei și o Renaştere a Cerului, prin Ea, pe pământ…!
Că ești întru Isus și-n al luminii adevăr cuprins, fii fericit, altar de crez devii, te redeschizi iubirii…! La ne-nceput ești ne-nceput și re-nviat în Crist, Tu, maicii Lui îi porți ceva din îndumnezeire: sfințenia de cristic duh în trupul veșniciei…! (G. Ap.,20)
Pentru că e zi de sărbătoare, pentru că se apropie un weekend frumos, vă propun spre relaxare o poezie la minut! Regulile acestui joc de creativitate:
Fiecare participant va posta în comentarii maxim 2 strofe
Fiecare strofă va porni cu ultimul vers din comentariul anterior.
Încercați să păstrați metrica și rima. Apreciem mult implicarea d-voastră în acest grup, de aceea îmi permit să pornim poezia tot de la versurile deosebite pe care le-ați postat. Pornim cu o strofă din poezia ,,Rătăciri,, autor Cristina Ghindar Greurus
,, Te chem în fiecare noapte, În beznă chiar mă poticnesc, Pe drumul presărat cu șoapte, În căutarea ta pornesc,,
25 Aprilie, deznodământul concursului…
Ați fost minunați, creativi și ați răspuns cu drag exercițiului nostru. De aceea vă mulțumesc și vă aștept la următorul. M-am oprit întâi la un dialog poetic, deosebit, care mi-a atras atenția și pe care l-am așezat într-o poezie. Mi-am permis să-i dau un titlu. Ce spuneți? Voi reveni în zilele următoare cu alte poezii desprinse din comentariile d-voastră. Felicitări din toată inima, tuturor!
Povestea primăverii noastre
Sunt îngerul căzut ‘n-abisuri, Cu aripile frânte, moi, Făcând cu viața compromisuri, Iubirii însă curg șuvoi. (Pande Ionuț)
Iubirii însă curg șuvoi În palma nopții mă adun, Sunt Luna… picurând în foi Povestea dorului nebun. (Daniela Konovală)
Povestea dorului nebun, În primăvara vieții noastre Ca o crenguță de alun, Se-nalță în zările albastre! (Cristina Tunsoiu)
Se-nalță-n zările albastre Un cântec, ca o risipire, Povestea primăverii noastre… Oglinda clipei de iubire. (Daniela Konovală)
Oglinda clipei de iubire E limpede și cristalină, Iluzie sau potrivire Orice ar fi, este divină! (Cristina Tunsoiu)
Revin cu a doua poezie la minut. Rog autoarele să propună un titlu. Felicitări!
Strigăt
,, Te chem în fiecare noapte, În beznă chiar mă poticnesc, Pe drumul presărat cu șoapte, În căutarea ta pornesc,,
În cãutarea ta pornesc, Cã mi te-ai rãtãcit prin lume Şi ştiu cã am sã te gãsesc. Tu eşti al meu, sufletu-mi spune.
Tu eşti al meu, sufletu-mi spune Şi nu mai vreau acum sã pierd. Te vreau cu rele şi cu bune, La pieptul meu sã te dezmierd. (Cristina Ghindar Greurus)
La pieptul meu să te dezmierd Când soarele pe cer răsare, În ochii tai, eu să ma pierd Să-mi dăruieşti o sărutare.
Să-mi dăruieşti o sărutare Şi cu ardoare să-mi şopteşti Că-n toată lumea asta mare, Tu, doar pe mine mă iubeşti (Cristina Mihailoiu)
Tu, doar pe mine mă iubești, În fiecare zi o știu… Atunci când ochii îmi privești, O primăvar’aș vrea să-ți fiu.
O primăvar’aș vrea să-ți fiu, Cu cer senin și soare-n zori Și-n sufletul mereu pustiu, Să-mi fii grădina mea cu flori (Anca Man)
Statui efemere, de timp prăfuite, se-mbracă-n tăcere, sfârșind năruite. Doar soclul rămâne să guste uitarea mândriei deșarte, mai mare ca marea.
Statui îngâmfate de propria viață se-nghesuie toate spre locul din față și așchii de glorii cu oarbă privire trezesc nepăsare, în loc de uimire.
Orgolii deșarte plătesc zeciuială cu toată necinstea, (o aprigă boală) crescând mucegaiuri pe urme de humă ce-și vând pentru fală și propria mumă.
Statui ridicate cu semn de-ntrebare, în spațiul în care vor păsări să zboare. Obrazul lor negru nici ploaia nu-l spală și molii de vreme rod haina de gală.
Statui plutitoare pe lacrimi de mare, povară sub Soare, pierdută în zare… Statui fără nume, le macină vântul, pierzându-se-n dune, le-nghite Pământul.
Statui viitoare se-ndreaptă spre moarte, cerșindu-și onoare ce lumea o-mparte. Statui fără inimi… statui împietrite… se-mbracă-n tăcere, sfârșind năruite…
Bucată de piatră apune-n pustie, că totul e umbră și… zădărnicie…
Dați liniștea mai tare , vreau s-aud cum păsările beau din cupă, rouă, cum mă privește din tablou un nud și intră prin fereastră luna nouă,
Dați somnul mai încet, iar m-a străpuns un vis unde lumina stă să cadă, se-așază între noi un gând ascuns , deasupra unui munte de zăpadă,
Dați flacăra mai tare să ardă-n piept, să ardă, această grea povară numită poezie, eu voi rămâne, veșnic, ostașul fără armă sau doar o picătură de timp în veșnicie.
E atâta dezordine în noi, încât nu găsim lacrimile din suflet. Mimăm zâmbete și căutăm atingeri dar aflăm zbateri de neputință.
E atâta dezordine în noi, încât uităm de ce plecăm și de unde plecăm. Iubim, dar ne trezim aruncați printre iluzii atârnate de brațe străine.
E atâta dezordine în noi, încât ne uităm deseori punctele cardinale. Căutăm, dar ne trezim rătăciți între Răsărit și Apus între noapte și zi numărând așteptări.
Câte adevăruri se vor mai ascunde și câte primăveri se vor mai desprinde de anotimpuri pentru ca Dumnezeu să facă ordine în noi?
Între cer și pământ suntem noi, Cu sufletele dezgolite și atât de sensibile, Cu dorul de nemurire în noi uitat în ADN-ul iubirii, Cu bune si rele pe cerul nesfârșit al credinței În oameni, În ziua de mâine, În florile născătoare de frumos. Între cer și pământ suntem noi În așteptare, În anticamera către sfințenie, Holograme ale bunăvoinței divine. Bucăți de rai suntem. Bucăți de iubire Și pace. Stați și ascultați Solfegiul iubirii. Regăsiți-vă! Voi sunteți raiul vostru!
Dorului îi e de ducă unde fetele se-adună îmbrăcate ca să placă, să stârnească iar furtună între fii satului ce la horă sunt veniti, ca din ritmul jocului să înțeleagă de-s iubiti. S-a pornit dispută mare. Cine oare e alesul, cine-i bun de-nsurătoare pân’ se termină culesul viilor coapte în soare? Şi la fete e pricină când stârnit le este dorul, cine oare poartă vină când în horă-ți ții iubitul? Numai toamna e de vină că-ntr-un an vine odată, strânşi în horă mână-n mână un băiat şi cu o fată, şi-au spus taina de iubire şi îmbujoraţi la faţă, şi-au jurat nedespărţire cu pecete-n viața toată. Constantin Nicolae Gavrilescu
Zbor spre înălțimi 