În țara lui Timp -Împărat era o grădină cât toată țara, împărțită în patru ca inima omului. Împăratul avea patru fiice și fiecareia îi făcuse câte un palat în partea ei de grădină. Împodobise fiecare palat cu toate darurile sale cele bogate, după chipul și asemănarea fiecărei stăpâne. Una era albă ca barba împăratului, semăna cu el, era mai aspră si se numea…? – Iarna, ziseară toți copiii în cor. – Știți voi cum se numeau celelalte surori? Glasurile copiilor sunară ca niste clopoței sau ca niște ghiocei, cum vreți voi să le auziți. – Primăvara! – Vara! – Toamna! – Ați ghicit sau ați fost în palatul lui Timp- Împărat? – Nu, n-am fost , ziseară copiii în cor. – Dar? Un copil spuse pe nerăsuflate: – Doamna, eu știu, sunt cele patru anotimpuri! – Fetele vin pe rând la noi și ne aduc tot felul de daruri, zise colega lui de bancă. – Mie îmi plac cel mai mult florile primaverii. – Mie, cel mai mult imi place Vara cu marea și pescărusii ei. – Doamna, mie imi place Iarna , pentru că mă joc cu cățelul meu în zăpadă, am făcut chiar un iglu împreună cu tata si un om de zăpadă hazliu. Înainte mergeam la patinoar dar acum… – Mie îmi place Toamna pentru că atunci incepe școala și mă întâlnesc cu voi cu toți. – Iar mie, copii, imi plac toate cele patru fiice ale împăratului Timp, așa cum vă iubesc pe voi, pe toți, chiar dacă sunteți diferiți unul de altul. Azi vom povesti doar despre două dintre fiicele împăratului dar trebuie să mă ajutați și voi. Numai așa povestea va fi adevărată. Copiii au aplaudat-o pe Doamna, iar ea, in loc să înceapă povestea, i-a întrebat: – Cine vrea să fie Primăvara? -Eu, zise o fetiță fragilă ca o frezie , cu un glăscior ca un clopoțel dintr-un ghiocel. Toți au aplaudat . – Ce ne aduci Primăvară cu tine? Fetița își luă de mână colegul de bancă. – Soarele! Băiețelul se roși până în varful nasului, în râsetele zglobii ale copiilor. – Dar tu, Soare, ce ne aduci? -Razele mele! Și alese vreo cinci-șase fetițe care-de-care mai frumoase și mai fericite că sunt în poveste. – Dar voi Raze de soare, ce ne aduceți? – Ghiocei! Ghiocei! Ghiocei! Și aproape întreaga clasă dăduse buluc pe scena improvizată lângă catedră. Toti erau veseli si fericiți ca niște vrăbiuțe gălăgioase. Doar o fetiță si un băiețel stăteau in ultima banca, un pic abătuți , un pic rușinați, un pic altfel. – Voi de ce nu veniți cu noi? Îi invită Doamna cu un gest ca o îmbrățișare. – Pentru că eu vreau să fiu Iarna . M-am intors in palatul meu din țara lui Timp Împărat , dar l-am pierdut pe drum pe Fulg- pufos și de aceea sunt tristă. – Nu m-ai pierdut, zise baiețelul de lângă ea , m-am intors la tine ascuns intr-o picătură de apă. Nu mă recunoști? M-au ajutat Razele de soare și Duhul primăverii care m-a ridicat la cer, dar mi-e dor de Ghiocel, prietenul meu. A rămas trist si cu căpșorul plecat. Cred că s-a rușinat că m-a chemat așa ca la o luptă între doi băieți in care m-a învins și-i pare rău. Iarna îi spuse: – Bine, dar ți-ai pierdut și hăinuța și căciulița de fulg . Voi sufla peste tine de trei ori, poate o să-ți fie frig, dar o să ai din nou haine ca frații tăi. – O să pot să mă mai duc la Ghiocel? – Ce zici ghiocelule? – Să vină, acum am înțeles că el voia doar să se joace cu mine , iar eu credeam că vrea să mă înghețe. M-a dojenit si Primăvara… Pe bună dreptate! Ghiocelul clopoți un oftat subțirel și o lacrimă de lumină îi picură acolo unde căzuse Fulg-pufos. Atunci lacrima lui se ridică pe o rază de soare până în împărăția lui Timp-împărat, zâna Iarnă suflă peste ea și o îmbrăcă în hăinuțe albe ca un IARTĂ-MĂ ALB de lumină. Minune!!! Toți copiii aveau în maini ghiocei . În abecedare ningea cu fulgi mari și pufoși iar Doamna se facuse deodată PRIMĂVARĂ. Un alt fel de ghiocel, clopoțelul școlii chema copiii din țara lui Timp-împărat in recreația mare.
Peste lumea-ntreagă, stăpâneste luna. De e zi sau noapte, mie mi-e totuna. Tot la fel mi-e dorul, piatră grea de moară. Că e dimineață, sau că este seară.
Că mi-a fost plecarea, flacără târzie Nimeni, niciodată, poate n-o să știe Cum mocneste-n pieptu-mi jar nestins de dor, De căsuța noastră mică cu pridvor.
Tu, cireș din poartă… Tu, cais din vie, Tot la fel vi-i dorul de copilărie?! Tot la fel vă ningeți floarea prin grădină Când îi puneți straie albe, de lumină?
Am să vin, pădure. Am să vin la vară, Să ne spunem toate câte pot să doară. Doar tu știi, pădure, să-mi asculți cuvântul Frunzărind a jale, când ți-adie vântul.
Și-apoi, dup-aceea, mai pe înserat, Frunzele-ți de aur, or să-mi fie pat. Candele de stele, ne vor fi lumină Pân’ s-o-ndura somnul, peste noi să vină.
Dar, până atuncea, parcă e un veac. Dorului de tine, nu-i pot găsi leac. De aceea geamul am să-l las deschis. Te aștept, pădure, ca să-mi vii în vis.
m.a. 12. 02. 2021. Northampton coordonator Flori Cristea autor Maria Poiană grup Zbor spre Înalțimi
Am bucuria să vă anunț câștigătorii celei de a patrusprezecea etape a concursuluI ,,TRIOLETUL UN SMARALD AL POEZIEI”.
Vă mulțumim tuturor pentru participare și pentru frumoasele mărgăritare cu care ne-ați încântat inimile. Fiindcă numărul participanților a fost mare, trioletele deosebite, am alcătuit un clasament diferit de alte etape, am acordat si două mențiuni de merit.
Nu uitați, de azi începe o nouă etapă a concursului, deci o nouă ocazie de a căuta în adâncul sufletului dumneavoastră, noi mărgăritare, pe care să le oferiți cu drag cititorilor și eternității.
Topul premianților de azi este:
1)Mulțumire ~Violeta Andrei Stoicescu ~
Mulțumesc iubită mamă Pentru-a ta îmbrățişare Eşti tot ce am mai de seamă Mulțumesc iubită mamă Lângă tine nu mi-e teamă Şi nici lacrima nu doare Mulțumesc iubită mamă Pentru-a ta îmbrățişare.
Dacă ~Cristina Ghindar Greuruș~
Dacă n-ai clădit o casă Şi-un copil n-ai zămislit, Viaţa nu-ţi va fi frumoasă Dacă n-ai clădit o casă. N-ai fost nicicând bucuroasă Din suflet dacă n-ai iubit. Dacă n-ai clădit o casă Şi-un copil n-ai zămislit.
Zbucium ~Iuliana Cozma ~
Lumea-i tristă și oftează Numai gându-i optimist Mintea omului e trează, Lumea-i tristă și oftează! Visul lumii lăcrimează, Plânge ca un copil trist Lumea-i tristă și oftează, Numai gându-i optimist!
2)Ce mult aș vrea… ~Dalia Alina Moldovan ~
Ce mult aș vrea să pot acum, Să te întorc din drumul tău Și să îți spun, dar nu am cum, Ce mult aș vrea să pot acum… Că, fără tine, totu-i scrum Și că mă simt, atât de rău… Ce mult aș vrea să pot acum, Să te întorc din drumul tău…
Mielușeii ~Percec Felicia~
Zburdă pe câmp mielușeii, Albi precum fulgii de nea, Se rotesc și fac mătănii, Zburdă pe câmp mielușeii, Sprinteni, se-avântă ca zmeii, Ne răsfață privirea. Zburdă pe câmp mielușeii, Albi precum fulgii de nea.
3) Suspin ~Monica David~
În urma noastră suspinând Zvăcnește cerul stelele Și zilele ne trec cântând În urma noastră suspinând. Cu bune și cu rele-n gând Ne-mbrățișează zările, În urma noastră suspinând Zvăcnește cerul stelele.
Undeva mai râde un copil ~Maricica Tirsa ~
Cât încă mai există un mâine, Undeva mai râde un copil Iar mama în brațe îl ține, Cât încă mai există un mâine, Se mai coace pe vatră o pâine, În pădure mai răsună un tril Cât încă mai există un mâine, Undeva mai râde un copil.
Un frumos exemplu de triolet, un mesaj plin de emoție. Din păcate, autoarea a neglijat ordinea rimelor, care îi sunt caracteristice triloletului! Îi urez mult succes! Stiu ca data viitoare ne va onora cu o serie de triolete puse-ntr-o inedită poezie.
CODRU, GLIE, LUNĂ, SOARE ~Mirela Cocheci ~
Spune-mi tu, Codrule frate Ce durere te străbate, Câte răni îți mai făcură? Spune-mi tu, Codrule frate Câte cuie-ți mai bătură, Unde-ți sunt doinele toate? Spune-mi tu, Codrule frate !
Spune-mi tu, sărmană Glie Cât mai stai în iobăgie Cu câmpurile nearate? Spune-mi tu, sărmană Glie Unde-ți sunt doinele toate? Plânge-te și spune-mi mie, Spune-mi tu, sărmană Glie !
Spune-mi Lună, spune-mi Soare De povești nemuritoare, Unde e povestea noastră? Spune-mi Lună, spune-mi Soare Unde-i Pasărea Măiastră? O vedea Brâncuși că moare? Spune-mi Lună, spune-mi Soare !
Dragii mei, a venit momentul să anunț autorul care a compus cea mai frumoasă poveste, având la bază, poezia poetului Sandu Tanase Chiru. Am căzut de acord impreuna, ca autoarea Anca Man, să fie cea premiată. Sper din tot sufletul, ca data viitoare să participanți cu entuziasm, copii au nevoie de aceste povești pentru a creste frumos, în lumea basmelor citite înainte de culcare.
Vă atașez poezia, după care s-a scris frumoasă poveste.
ghiocelul și fulgul de nea ~Sandu Tanase Chiru~
un ghiocel privind îndepărtarea gelos pe-un fulg de nea,neliniștit când cerul pregătea iernii schimbarea tot insista că timpul i-a venit
privea prin ochii blânzi ai primăverii cum fulgul în zborul lui se bucura și s-a gândit; capriciile iernii vor face pact și el va îngheța
atunci a blestemat fulgului „starea” dar la urmări o clipa n-a gândit și îl cuprinse inzecit mirarea
cum fulgul tot mirat s-a zăpăcit, privundu-i ghiocelului candoarea s-a așezat la rădăcina lui, și s-a topit
Ghiocelul supărat ~Anca Man~
Într-o dimineață soarele se ivi dintre norii răzleți care acopereau cerul. Razele plăpânde mângâiau stratul subțire de zăpadă, așternut peste noapte. O adiere ușoară umplea văzduhul de o mireasmă de verde crud, semn că primăvara se apropia.
Un ghiocel mai îndrăzneț își scoase capul de sub zăpada care se topea încet, sub căldura razelor de soare. Privi în jurul lui mirat și îmbătat de lumina plăcută a soarelui. Privi spre cer, bucuros de mângâierea razelor, scuturându-și căpușorul alb precum un clopoțel de cristal. Dar nu se bucură mult de căldura binefăcătoare a soarelui căci nori de ninsoare îi acoperiră strălucirea. Din văzduh începură să se cearnă fulgi mari și pufoși. Ghiocelul supărat privea cum fulgii dansau în aer și își dori ca soarele să se ivească dintre nori, iar căldura lui să îi topească pe toți. Un fulg jucăuș îi strigă :
Privește! Îți place dansul meu? Hai, vino și tu! Ghiocelul îl privi cu ciudă apoi îi răspunse:
Eu nu pot să zbor ca tine, eu nu am aripi. Fulgul se opri din dans și se așeză la tulpina ghiocelului:
Atunci o să fim prieteni, vrei? Între timp ninsoarea încetase iar soarele strălucea pe cer, împrăștiind norii. Sub căldura lui, fulgul se topi ușor fără sa mai audă răspunsul ghiocelului. O boabă ca o lacrimă a rămas la tulpina lui. O alta i se alătură când ghiocelul, cuprins de remușcare, își dădu seama cât rău i-a făcut fulgului de zăpadă prin dorința lui. Își strânse petalele și cu tristețe își spuse în gând,, Nu mai vreau să vină primăvara”.
E câmpul alb de-atâta iarnă. Pădurea ne respiră-n brazi, Noi ne-am aprins ca și o marnă Și ardem sub zăpezi de azi. Aroma trupului flămând Împrăștie în mine fluturi. Te simt în oase ca și când Ai bântui prin așternuturi.
Nu te opri, sfâșie-mi bluza Și rupe-mi carnea de vânat! Cu incisivii mușcă-mi buza Și lasă-mi semne-n omoplat! E-atât de bine-n pielea ta, E-atât de cald deși e ger… Cuprinde-mă și-ncet, așa, Să desenăm un mic echer.
În tine-ncep să vegetez Ca fructul unui portaltoi. Mai lasă-mă să mai visez, Nu mă trezi, abia e joi !!!
La începutul anului 1881, în ziua de 9 februarie, Dostoievski moare pe neaşteptate, în vârstă de 60 de ani. O hemoragie puternică şi subită l-a trântit la pat pentru câteva zile. Simţea că moare; a chemat-o pe Ana Grigorievna, i-a spus să deschidă la întâmplare Sfânta Evanghelie, Biblia lui de care nu se despărţise nici în acea epocă de goană după noroc prin Apus.
Ana Grigorievna a deschis-o la întâmplare, acolo unde Mântuitorul merge să Se boteze la Ioan. Acesta refuză la început, dar Mântuitorul îi spune: „Nu mă opri, ci îndeplineşte ceea ce trebuie”. Atunci Dostoievski se adresează soţiei lui, care plângea, spunându-i: „Nu mă opri, ceasul meu ca să mă duc a sosit”.
A strâns copiii în jurul patului, a rugat-o pe Ana Grigorievna să citească parabola „Fiului risipitor” şi, după ce a citit-o, el a ţinut copiilor săi o cuvântare în care le spunea că suprema bucurie a vieţii şi supremul bine pe care poate să-l aibă un om în viaţă e să nu-şi piardă credinţa în Dumnezeu. „Chiar dacă nenorocul v-ar paşte să fiţi criminali în viaţă – le spune copiilor lui –, nici atunci să nu pierdeți încrederea în Dumnezeu, care e bun şi vă va ierta”. Cu aceste cuvinte a chemat preotul, s-a împărtăşit şi şi-a dat sfârșitul.
Domnilor, înmormântarea lui a fost o înmormântare ca de ţar. Peste 100.000 de oameni din toate straturile sociale de pe tot cuprinsul Rusiei, reprezentanţii tuturor societăţilor ruseşti, de toate felurile, au ţinut să participe la această înmormântare. Călugării de la Alexandr Nevski, unde erau înmormântaţi numai ţarii şi aristocraţii, au oferit un loc unde să fie înmormântat, iar slujba au dăruit-o familiei, adică i-au slujit pe gratis. O noapte întreagă studenţimea din Petersburg a vegheat în jurul sicriului, citind psalmi şi rostind cântări bisericeşti. Iată, domnilor, acest om care trecuse prin cele mai abominabile patimi, care fusese chiar ocnaş, modelat de credinţa din el, de misiunea pe care a crezut el că e chemat s-o îndeplinească în poporul rus, a ajuns la acest prestigiu, la această veneraţie de care numai regii se bucurau în Rusia vremii lui.”
Nichifor Crainic, “Dostoievski şi creştinismul rus”
Bună dimineața, prieteni în ale versului! Dăm startul unei noi etape a concursului EMINESCU, pe care o vom numi TRECERE —a noastră prin lume, prin viața altor persoane, a altora prin trăirile noastre de-a lungul vieții… Veți folosi în creația dumneavoastră (acolo unde credețí de cuviință) numai unul din următoarele exemple de versuri eminesciene, și doar o singură dată:
1: „Deci cum voiești tu poți urma cărarea” 2: „Când nu mai crezi, să cânți mai ai putere?” 3: „Pe mine răul, deși râd, mă doare” 4: „Nu cer nimic din lume, nici aștept”
SUCCES tuturor și multă inspirație!
02.02.2021
Mii de mulțumiri pentru participarea dumneavoastră din această săptămână la concursul dedicat lui EMINESCU. Clasamentul câștigătorilor este următorul:
1)DESTĂINUIRI ~VIO STERIAN~
Sunt în oceanul lumii o granulă, O moleculă amestecată-n univers, Prin umeri îmi trec anii cu măsură Țin viața strâns în palmă, un demers.
Nu scriu pe viața mea izbânda Sunt încă soldățel în oaste înrolat Îmi caut în tranșee verzi osânda, O frunză de măslin m-a decorat.
Am străbătut cărarea lumii, drept Când ploaia a umplut-o de noroi, Cu cerul sfânt, adânc înfipt în piept, I-am presărat în boltă stele noi.
Nu am avut în vene râvna, boală, Nici în desagă sămânță de măr, Nici tălpile nu au călcat pe smoală, Când poate am mințit în adevăr,
Eu pe pășunea plaiului divin Am smuls din cruce cuiul ei defect, Când voi ajunge în apus, mă-nchin, ,,Nu cer nimic din lume, nici aștept”.
1)Tu mamă, preafrumoasă! ~Coca Mahalu ~
,,Când nu mai crezi, să cânți mai ai putere?” Când ochii-ți plâng, să râzi cum de mai poți? Cu inima fărâme, înc-oferi mângâiere O vorbă, o povață, și-un umăr pentru toți.
Nimeni nu bănuiește când sufletul ți-e greu Și viața-ți pune piedici, oriunde te întorci, Cu zâmbetul pe buze le-ai depășit mereu Iar lacrima ascunsă, n-ai apucat s-o storci.
Durerea, nenorocul, le-ai pus pe note vii Însuflețind un cântec în zorii dimineții, Chiar dacă n-ai crezut în vorbe mii și mii Speranța pusă-n stele, a dat lumină ceții.
Tăria ta e seva ce hrănește pământul Ea ține rădăcina adâncă, viguroasă, Ne aperi cu privirea când aprig bate vântul Câtă iubire ai, tu mamă, preafrumoasă!
2)Nu cer ~Cristina Ghindar Greuruș ~
„Nu cer nimic din lume, nici aştept” Şi n-am să am pretenţii învechite, Îmi voi alege drumul cel mai drept Ca să ajung în locuri negândite.
Şi nu vreau nimeni să îmi dea ceva, Nici vreun cuvânt şi nici vreo mângâiere, Dac-am să cad, eu mă voi ridica, Iar ajutorul nu voiesc a cere.
Voi merge singură pe drumul dat, Obstacole, de sunt, le voi întrece Şi-am să mă simt cu sufletu-mpăcat, De-oi fi dezamăgită, îmi va trece.
Speranţa mă-nconjoară ca un nimb, Mi-e sufletul un lan de bunătate, Ofer fără să cer nimic în schimb, Chiar dacă-n viaţă n-am primit de toate.
Eu nu vreau fală şi nu vreau averi Şi nu mă-ncred în vorbele deşarte. Mă rog doar Domnului să-mi dea puteri, Credinţă să pot merge mai departe.
2)Cântec de viață ~Mihaela Moisescu ~
„Când nu mai crezi, să cânți mai ai putere?” Mai poți, tu, oare, să te-nchini iubirii? Când liniștea din suflet tot îți piere Și simți în pieptul tău toți mărăcinii?
Și nu mai crezi în azi, nu crezi în mâine Și nu mai crezi în oameni, ți-e destul De amăgiri și visuri fără nume Ce se-mpletesc pe-un dor așa credul!
Nici glas și nici cuvinte nu mai ai, Rămâi înduplecând un ceas să stea Ca să îți amintești cum tu iubeai Un chip ce sub iubire strălucea!
Acum e trist cum te încurci prin viață Și drumurile toate-s troienite, Pornești prin amintiri de dimineață Și te visezi în ceasuri mult sfârșite!
Și parcă mângâi cu a ta dorință Neîmplinirile care te întregesc Și cu încredere și mai ales căință Te-ndrepți spre cei ce, simplu, mântuiesc!
Și ai crezut că nu mai poți cânta Dar îndrăznești să crezi în violină Și îți recapeți dragostea, și ea Te izbăvește de trecut, și te alină!
3)Decepție ~Felicia Percec ~
Am fost, inimii tale, confidentă, Pe-ntreaga lume am îndepărtat Doar ca să fiu, în viața ta, prezentă Și tu ce ai făcut? Toate-ai uitat!
Mi-aș fi dorit o viață împreună, În schimb, tu mi-ai lăsat doar nepăsarea, Pe chipul meu, amprenta să își pună, „Deci cum voiești tu poți urma cărarea”.
Nu-ți reproșez nimic din tot ce-a fost, În urma ta se v-așeza tăcerea. Singurul rol din spectacolul anost L-ai jucat tu, mie mi-ai dat durerea.
Urmează-ți drumul spre necunoscut, Mă lasă pradă amorului nedrept. Doar singur-am să-ngrop al meu trecut, Eu, de la tine nimic nu mai aștept!
3)AM ÎNVĂȚAT SĂ RÂD ~IulianaCozma ~
Am învățat să râd, lucru banal La orice întristare să zâmbesc Căci într-o zi toate au un final Am învățat din suflet să iubesc!
Am învățat că viața-i cât o clipă Și pune întâmplărilor durere, Dar visul de pe-a timpului aripă Rămâne-n ruga plină de putere!
Am învățat că lacrima e sfântă Când plânsă e cu dor și cu simțire, Și numai fericirea ne încântă… Și fericiți suntem doar prin iubire!
Am învățat să râd, n-am eșuat. Nimic nu-i mai înălțător sub soare, Decât un zâmbet sincer și curat ,,Pe mine răul, deși râd, mă doare!”
4)Mi-e de ajuns lumina din cuvinte… ~ Daniela Konovală ~
Când umbra se așază peste-așteptare drept, Când arșița transformă în pace orice gând, ,,Nu cer nimic din lume, nici aștept” Mi-e de ajuns lumina găsită în cuvânt.
Mi-s de ajuns în viața aceasta niște slove Ce-au curs din calimara iubitului Emin, Destul îmi e rostirea poveștilor născute În bojdeuca dragă, pe foi fără de timp.
,,Cuvinte potrivite,, în ,,flori de mucigai” Taceri de ,,Plumb” și doruri ascunse în Luceferi, Din toate țes marama piciorului de rai Albind curate șoapte petalelor de nuferi.
Mi-e de ajuns lumina culeasă din cuvinte O candelă maiastră peste meleaguri sfinte.
4)Vieții nu-i rămân dator ~Anca Man ~
,, Nu cer nimic din lume, nici aștept”, De la-nceput mi-am croit drumul drept Căci am sădit în suflet credința-n Dumnezeu, Iar El mi-a fost alături la bine și la greu.
Adevârul îmi e în viață scut… Am învățat să tac și să ascult, Să dăruiesc iubire celor din jurul meu Ca de iubire, să fiu înconjurat mereu.
Îmi e voința stâncă de granit Atunci când de furtună sunt lovit, Voința mi-a dat aripi și-n zbor m-am ridicat, Nici o furtună nu mă ține îngenuncheat.
Nu îmi doresc măriri, nu vreau averi, Dar sufletul îl dau dacă mi-l ceri… De când eram copil, bunica m-a învățat, Să dărui cu inima din ce Domnul mi-a dat.
Să întind mâna celui ce-a căzut, Cu vorba s-alin sufletul durut… Că-n lumea asta mare noi suntem trecători, Ca și boabele de rouă dimineața-n zori.
Astfel vieții nu-i rămân dator… Dacă-ntr-o zi s-ar frânge al meu zbor, Și s-ar topi în noapte albastra privire, Știu că o să rămân frumoasă amintire.
5)LACRIMA POCĂINȚEI ~ Andreea Pîrlea ~
,,Pe mine răul, deși râd, mă doare”, Însă, zâmbind, îi arăt iertare, Iar fapta-i prinsă de o umbră Se zvârcolește ca o cobră sumbră, Care în vis alb și în existență Nu poartă a morții penitență.
Își stoarce soarele lacrima dintâi Și nu îi dă minciunii căpătâi, Fiindcă, perindând pe-al vieții cer, Văzu că răul este efemer, Însă umbra îi este testament Și sapă în suflete virulent.
Mă doare când mă arunc în rău Ca să îl salvez dintr-al său hău, Iar el se agață strâns de mine, Umplându-mi visul cu suspine, Căci vede în mine un blestem, Lumina revelând al său infern.
Eu îi surâd cu nostalgie Știind că fu și el o poezie Cândva, când ținea dorul de mână, Iar dragostea îi era o zână, Care îl privea ca o cadână Când îi dansa în clar de lună.
Scurmă-n suflet enigmaticul meu vis, Deși spre soare drumul îi e-nchis… Iar răul suferind mă doare, Mâna privind-o cu nepăsare Când i-o întind prin foc și dor Ca să îl ajut pe tristul infractor.
Dar îi zâmbesc mereu fără doctrine Și îl cuprind în îmbrățișări divine Ca pe-un orfan copil năzbâtios, Știind că-n iubire e neputincios, Deși mâna tot îmi sângerează, Simțind cum ura o torturează.
Mă doare ura, mereu mă doare, Dar cred că iubirea-i va da salvare. Așa că prefer s-o văd rebel, Știind că va pierde propriul duel, Căci arma-mi e în îmbrățișare, Iar lacrima îi e surâs de soare.
5)Inimă, să fii atentă ~Maricica Tirsa ~
Tu, inimă,te scalzi ,în valuri de durere. Pășești prin ceața vieții, adeseori tăcută – ,,Când nu mai crezi, să cânți mai ai putere?” Te-ntreb, fiindcă ești netedă, n-ai nicio cută.
– Când ceața-mi dă târcoale, eu mă rog, nu cânt. Urmez vocea ce mă ghidează cu blândețe, Și orice îndoială, risipită-i de vânt Din rugăcine-mi iau putere și tandrețe.
Te simt ades cum tremuri și pui lacăt la ușă. Apoi, ridici zăvorul pentru cei supărați, Aduni durerea lor, o transformi în cenușă Și le spui printre lacrimi:- Nu intrați încălțați!
Ascultă sfatul meu, inimă fii atentă! Viața-ți poate aduce, multe provocări. Iar lumea uneori, e rece, violentă Te calcă în picioare și n-are remușcări.
Zbor spre înălțimi 