Aşa cum ştii şi ţi-am promis Azi am deschis sertarul Am scos din el numai un vis Ca să-mi înec amarul. L-am tot ţinut secret o vreme Dar nu mai pot, sunt obosit, Nu-ţi fie frică,nu te teme Eu doar pe tine te-am iubit. Am ţinut visul la închisoare Dar iată azi e primăvară Am ieşit cu el la plimbare Poate aşa nu-o să mă mai doară. Eu tot pe aici, tu tot departe Mă plimb gândindu-mă la tine Te ţin pe pagina din carte Şi mă tot mint că-mi este bine. Şi cu regret sertarul iar Îl voi închide încă-o dată Sperând să nu fie-n zadar Şi primăvara minunată.
Uneori, mi-s geruri pe vise… Uneori, îmi fulgeră-n ceruri promise… Uneori, nici eu nu mai știu Să despart eresul, de adevarul viu… Îmi scutur de rouă privirea, Arunc în abisuri, dezamagirea, Și las tăcerii repaos un veac Să-mi toarne pe rană un leac… Nu sunt mai mult decât o simplă fata… Incerc să-mi fac cărări prin viată, Din gânduri ce se zbat în tâmple Și versul care sufletul îmi umple… Mi-e dragă puritatea…. Nu sufăr nedreptatea…. Aspir la neînteles, Croind alt univers! Am rătăcit o vreme Prin ceruri gri, pustii… Las visele să-mi cheme Doar adevăruri vii… Nici nu sunt, complicata… Nici nu-mi doresc prea mult.. O lume minunată… Fără eres și crud…. Mă dor ascunse gânduri Mă dor umbre tăcute Ce își hranesc orgolii Călcând pe întrecute Ca intr-un joc bezmetic De suflete ucise De-un vânt turbat, eretic Ce urcă strivind vise… Și-atunci, îmi strig tacerea, Îmi iau cu mine gândul, Și spăl cu lacrimi fierea Ce mi-a închis cuvântul…. Las umbrei doar răgazul Să-și curete ursirea… Și-mi iau doar bun ramasul De toată urgisirea… Nălucii strecurate în visele-mi curate, Îi las cenușa iluziei deșarte Din visu-i ce împarte Promitătoare ceată, ce va dispare – n noapte!
HANSEL ȘI GRETTEL -CEI DOI FLUTURAȘI ȘI REGINA NOPȚII ~Georgeta Rada~
Dintre toate poveștile, lui David îi plăcea cel mai mult Hänsel și Grettel, poate pentru că nu avea și el o soră. Și-a dorit atât de mult o soră, măcar una mică, mică de tot, cât Tom Degețel sau cât Muc cel mic dar… era singur la părinți, singur la bunici, de aceea îi plăceau atât de mult poveștile despre frați. Inventa povești despre cățeii, pisicile și boboceii din curte pe care îi legase cu un jurământ numai de ei și de el știut, ca frați. David avea în fața casei o grădină micuță, plină cu flori. Avea atâtea nume câte flori erau în ea. Mai întâi era grădina năsturașilor, apoi grădina zambilelor, a narciselor, a lalelelor, apoi a bujorilor, a crinilor, a trandafirilor, toamna era grădina crizantemelor și a tufănelelor. Numai iarna era gradina unui brăduț mic care nu voia deloc să crească și îl tot aștepta pe Moș Crăciun să-i spună că el vrea la munte . Toate aceste flori, chiar și brăduțul, fuseseră plantate în grădină de mama, de bunica și de David, doar că vântul, un grădinar plin de surprize, adusese, nu se știe când, niște semințe din care răsăriseră câteva fire plăpânde de Regina-nopții . Nu este o floare făloasă, n-o s-o găsiți niciodată în florării, e fragilă, sfioasă, albă ca o mireasă și își deschide florile numai seara, târziu. Are o mireasmă suavă și smerită . Seara, David și bunica udau florile din grădină și apoi spuneau povești lângă fântâna care susura în limba izvoarelor, cântec de leagăn pentru stelele ei din adânc. Acolo, lângă fântână, David învățase să deschidă cartea poveștilor din Carul Mare, din Casiopeea și mai învățase că și în cer e o Cloșcă cu pui, o Lebădă, le zice constelații, învățase unde este Carul Mic, poate un car pentru copiii din cer, cine știe ?!… Într-o seară de vară când Regina-nopții își ridicase capul să vadă și ea grădina din cer, au venit, pe neașteptate, doi fluturi mari cât palmele lui David ( am uitat să vă spun că David avea cinci ani ) . Aveau trompe, parcă erau frați cu elefănțelul Dumbo . Nici David, nici bunica nu văzuseră niciodată astfel de fluturi, deși, zicea bunica, văzuse în viața ei roiuri de fluturi. Seri la rând veneau la aceeași oră, la răsăritul lunii, iar David îi aștepta cum își aștepta povestea din fiecare seară. Niciodată n-au venit mai mulți sau doar unul, veneau doar ei doi și doar la Regina- nopții . Și David a făcut din taina acestor seri o poveste pe care o poartă cu el și acum când e mare. Cum credeți că se numește povestea ? Bineînțeles că Hänsel și Grettel, dar nu scrisă de Frații Grimm, ci de David . Bunica ar fi vrut să fie coautor și i-a spus lui David că cei doi fluturi seamană cu doi curteni care vin seara să-i spună reginei ce se întâmplă ziua prin regat și să primească poruncile pentru a doua zi . David nu a fost de acord și i-a reproșat bunicii cu un surâs ușor trist: ,,- Ai uitat povestea, bunico, cei doi frățiori vin să-i aducă mamei lor lumina ochilor în grădina Raiului. Tu nu vezi că ea se uită la cer si ei vin tot din cer? Eu cred că ei vin să-și facă rugăciunea cu îngerașul, împreună cu mama lor!..” Voi ce credeți, copii ? GEORGETA RADA 05.04.2021
Am bucuria să vă anunț câștigătorii celei de a șaisprezecea etape a concursuluI ,,TRIOLETUL UN SMARALD AL POEZIEI”.
Vă mulțumim tuturor pentru participare și pentru frumoasele mărgăritare cu care ne-ați încântat inimile
Nu uitați, de azi începe o nouă etapă a concursului, deci o nouă ocazie de a căuta în adâncul sufletului dumneavoastră, noi mărgăritare, pe care să le oferiți cu drag cititorilor și eternității.
Topul premianților de azi este:
Premiul special: Mama ~Anca Man ~
Mamă, icoana mea tu ești Și vei rămâne-așa mereu, Tu dintre stele mă privești, Mamă icoana mea tu ești. În suflet simt că m-ocrotești Atunci când drumul mi-este greu, Mamă, icoana mea tu ești Și vei rămâne-așa mereu.
De ziua mamei ți-aș fi dat Un buchet de lăcrămioare, Pe obraji te-aș fi sărutat, De ziua mamei ți-aș fi dat, Într-o zi Raiul mi te-a luat, Azi aprind o lumânare… De ziua mamei ți-aș fi dat, Un buchet de lăcrămioare.
1)Iglu ~Monica David ~
Într-un iglu de lumină A-nghețat liniștea albă Soarele și-a pus cunună Într-un iglu de lumină. Coboară și mândra lună Raza mătăsoasă, dalbă Într-un iglu de lumină A-nghețat liniștea albă.
2)Doamne și Domnișoare ~Peteleu Alex ~
O Primăvară frumoasă, Vă doresc frumoase doamne.! Pentru grația aleasă O Primăvară frumoasă Si-un pahar de tămâioasă, ! Un mărțișor de la mine! O Primăvară frumoasă, Vă doresc frumoase doamne !
3)Poezia mi-e dulceața ~Felicia Percec ~
Poezia mi-e dulceața Picurată pe inimă, Ea îmi îndulcește viața. Poezia mi-e dulceața, De pe buze , dimineața, Mă face să fiu mai bună. Poezia mi-e dulceața Picurată pe inimă.
Iubita mea, bolnav sunt de albastru Și știu că numai tu îmi poți fi leac, Eu m-am ascuns în mine, biet sihastru Și-am renăscut în pragul altui veac.
Iubita mea,bolnav sunt și de verde Și știu că doar tu îmi poți fi balsam, Cuvântul printre lungi tăceri se pierde Și frunzele se scutură din ram.
Iubita mea, și galbenul mă doare Și știu că doar tu îmi ești tratament, Se scutură petalele din floare, Te rog să-mi pui pe rană pansament.
De roșu sufăr mult, iubita mea, De roșu ard și macii pe câmpie, Ca să mă vindec stau la umbra ta, Sub ochii tăi, izvor cu apă vie.
Iubito, sunt bolnav de curcubeu Și știu că doar tu mă poți face bine, Fără de tine nu știu ce-aș fi eu, Rătăcitor prin lumile străine.
Autor: Cătălin Iancu Coordonator: Mirela Soimaru Grup: Zbor spre înălțimi 15.03. 2021
ANETA (part.8 ) – fragment din roman Aurel și cu Viorica s-au cunoscut în cursa de navetiști, ea mergând zilnic la postliceala de asistente medicale, iar el ducându-se schimbul unu la uzină. Odată au nimerit amândoi în autobuz, în picioare unul lângă celălalt, ea cobora la ultima stație, iar el la penultima. Întotdeauna, pe scaune aveau loc cei mai bătrâni și femeile însărcinate, indiferent la care stație coborau. În ziua aceea era înghesuială mare-n cursă, se duceau acasă deopotrivă elevi, muncitori și muieri care au fost la piață cu ceva de vânzare, iar Aurel, ceva mai înalt, se ținea cu mâna dreaptă de bara de sus, iar Viorica era aproape lipită de el, astfel că au intrat în vorbă. El era bine dispus și voios, avea chef de glume, iar ea l-a cucerit din prima cu zâmbetul-i jovial și sincer. Fata avea un fel special de a râde de-l făcea pe Aurel să spună bancuri după bancuri, spre amuzamentul celorlalți din autobuz, astfel că la un moment dat toți tăceau, doar ca să-l audă vorbind. După câteva zile se așteptau unul pe altul în autogară, de obicei Aurel ajungea primul acolo, uzina fiind destul de aproape, iar școala la care mergea Viorica era în celălalt capăt al orașului. El se așeza pe o bancă-n sala de așteptare, întinzându-se la povești cu cunoscuți, însă era cu ochii tot după colțul clădirii, să vadă când apare Viorica. De obicei ea venea cu încă două college din satul ei, navetiste toate trei, iar când întrau în autogară, se răsfirau fiecare-n altă parte, lăsând-o pe Viorica singură cu băiatul. Când Aurel lucra în tura de noapte, o vedea pe fată doar pe fugă, ea se ducea la oraș, iar el se întorcea acasă-n sat. Se întâlneau doar în autogară, ea coborând din autobuz, el urcând, dar înainte de asta schimbau câteva cuvinte afară, lângă cursă, zâmbetul frumos al fetei îi ștergea lui orice urmă de oboseală de pe chip, simțind că se topește de tot de dorul ei până-n următoarea zi când urmau să se revadă… Într-una din zile Aurel a reușit să scape mai repede din schimbul întâi de la uzină și a grăbit pasul să iasă-n calea ei, la școală. Pe drum s-a oprit la un chioșc alimentar de unde a cumpărat covrigi. Atunci a văzut-o, venea-ncet, cu pasul ei domol, zâmbitoare, însoțită de cele două colege, ca de obicei. I-a făcut semn cu mâna, însă ea nu l-a văzut și atunci a strigat-o pe nume, dar fata vorbea cu colegele ei și nu l-a auzit. După câteva secunde bune, Aurel i-a strigat numele și mai tare, încât trecătorii de pe acolo s-au oprit, mirați și abia atunci Viorica l-a auzit. Fata s-a înroșit și s-a oprit din mers, iar el, de pe trotuarul celălalt, a ridicat în aer mâna, arătându-i covrigii cumpărați. Viorica a pufnit în râs, urmărindu-l pe Aurel cum încercă să traverseze șoseaua printr-un loc nepermis, departe de trecerea de pietoni, doar ca să ajungă la ea, în timp ce colegele ei și-au continuat drumul spre autogară. În următoarele minute băiatul a ajuns pe celălalt trotuar, roșu de oboseală, abia respirând, însă zâmbind fericit, iar când s-au întâlnit, a pupat-o tandru pe obraz, după care n-a mai rezistat și a strâns-o drăgăstos în brațe. Și-au continuat drumul spre autogară, ronțăind fericiți din covrigi și pălăvrăgind vrute și nevrute, râzând când unul, când celălalt… Aneta le știa cel mai bine povestea. Viorica i-a istorisit-o de nenumărate ori și de fiecare dată când o auzea, parcă nu se mai sătura. Era una dintre cele mai frumoase povești de dragoste pe care le-a auzit pân-atunci, își zicea-n sinea ei, cu toate că a citit multe cărți, însă în niciuna nu s-a simțit atât de aproape de personaje, ajungând să-și dorească un iubit numai al ei, pe când va termina liceul și va merge mai departe la facultate. Cu ceva ani înainte, pe Aurel nu-l interesau fetele, deși îi ținea calea una Adina ce locuia cu trei case mai jos de ei. Fata-l urmărea din curte, de dincolo de gard, ori de câte ori trecea pe uliță prin dreptul ei. „Un'e mei, mă Aurele?", îl întreba ea, zâmbindu-i. „Vii acasă, mă Aurele?" îl chestiona în continuare Adina, insistentă. Uneori, când îl vedea venind de mai departe, se ducea veselă spre poartă zicându-i: „Ieși pe uliță, pe sară, mă Aurele?" Flăcăul se fâstâcea și nu știa ce să-i răspundă, lăsând rușinat ochii-n pământ, mormăind că se grăbește, scapă cursa, are treabă… Uneori, de rușine, îi zicea că: „Da, ies, cum să nu, da’ mai lângă sară, nu acum!” A făcut-o de vreo două ori, dar nici că-l interesa fata, prefera să stea cu frate-său,Trăienuț, în capătul uliței, pe-o bancă, să râdă zgomotos și să pufăie din țigări, chiar dacă Adina se uita cu drag la el, Aurel n-o vedea. Aneta vedea bine că, fata-l place, dar nu s-a băgat, a ascultat de ce i-a zis maică-sa, Zamfira, că-s iubiri tinerești și ea-i mult prea tânără, mai bine să stea deoparte. „Tu nu te băga, draga mamii, că ești prea mică!", îi zicea mamă-sa plină de înțelepciune. „Că știe Aurel de i-o place fata sau ba. Dac-o place, o vini el și mi-o zâce, iar dacă n-o place, s-o găsî alta. Că doară-i plină lumea de fete!" Nu după mult timp, Aurel s-a dus în armată, la o unitate militară taman în celălalt capăt al țării și a venit acasă doar de trei ori până ce s-a liberat. Când s-a întors de tot, Adina era-n vorbă cu un alt flăcău, dintr-un sat învecinat, iar lui nu i-a păsat, s-a bucurat că a scăpat de militărie… Nănași la nuntă au venit Dinu a lui Polomidă, cu muierea lui, el era văr primar cu mireasa, ba chiar vecin cu ea, la două case distanță. Erau tineri și ei, cu câțiva ani mai mari decât mirii, Dinu era maistru lăcătuș la uzină, iar muiere-sa, Mariana, era vânzătoare la Bolta din sat. Aveau un băiețel de 4 ani, Gheorghiță. Dinu era un om înalt, fălos, mereu cu un zâmbet ironic în colțul buzelor, avea o mustață neagră, stufoasă și părul închis la culoare, pieptănat cu cărare pe partea dreaptă. Când convoiul cu nuntași s-a auzit venind de departe, Dinu a ieșit dinaintea porții, cu chimeșa scoasă din pantaloni, ținând plosca cu jinars în mână, ca să-i întâmpine cum se cuvine. Căruța mânată de Nea Ion a ajuns prima, iar din ea a coborât mirele și bătrânul său tată. S-au cinstit fiecare cu câte o înghițitură zdravănă din plosca lui Dinu și abia apoi au coborât muierile. Au intrat cu toții în curtea nănașilor, iar în scurt timp femeile au început cu strigăturile și urăturile. Aneta, îmbujorată și fericită cum n-a mai fost de multă vreme, ședea lângă Petrișor, ținându-l de braț, iar în cealaltă mâna avea un buchet mare de flori de câmp culese chiar de ea. De fiecare dată când auzea câte o strigătură la care râdeau toți, ea pufnea veselă-n râs, strângându-l drăgăstos de braț pe frate-său mai mare. Nănașa, Mariana era o femeie de statură medie, durdulie, roșie-n obraji și cu ochi căprui. Când a ieșit și ea afară din casă, muierile au început să ureze nașii mai cu spor, iar Aneta s-a dezlipit ușor de brațul lui Petrișor. S-a dus încetișor către Mariana și i-a întins buchetul de flori. Nănașa i-a zâmbit cu toată gura, pupând-o pe fată zgomotos pe ambii obraji. Imediat după, Zamfira a ieșit în față, s-a așezat în mijlocul curții, punându-și mâinile-n șolduri și a început să strige, cât a putut de tare: „La nănașa-n jeb la rochie/ să bat păduchii cu bote / la nănaș în jebu’ sumnii să bat păduchii cu pumnii”. Oamenii s-au apucat de râs, apropiindu-se mai tare unii de ceilalți și au ciocnit paharele, iar cei doi muzicanți au început să cânte mai cu spor... După o oră bună de veselie, Ionică A lui Maxim vornicul, a dat semnalul de plecare. „No haidaț, bă oamini buni să merem odată, că nireasa s-o face fată bătrână pân’ om ajunge s-o luăm!” S-au urcat cu toții-n căruțe, laolaltă cu nănașii și au pornit gălăgioși spre casa miresei. Cetele de copii ce așteptau cu nerăbdare convoiul de căruțe, au început să țopăie și să strige de bucurie când au văzut de departe, alaiul cu petrecăreți. „Vin nuntaaaaașiiii!” se auzea de peste tot, din orice curte, capete curioase se iveau pe la porți, garduri, ascultând vuietul căruțelor și tropăitul frenetic al cailor ce se auzea din sus, de pe deal. Unu’ mai șugubăț, Nelu A lui Costea, s-a oprit în mijlocul drumului, să-i țină calea mirelui, iar Nea Ion și vornicul au oprit căruța și s-au dat jos, după cum cerea obiceiul. Ionică A lui Maxim, cu vocea lui puternică s-a apucat de strigat: „Frunză verde tri sarmale/ ian mai dă-te tu din cale/ că vinim dup-o nireasă/ mândră tare și făloasă”. Însă Nelu A lui Costea a stat nemișcat și s-a urnit de acolo doar când mirele a coborât din căruță ca să-l omenească cu o gură zdravănă de jinars din plosca ce-o purta taică-său mai mereu cu el. Omul a mulțumit frumos, s-a șters la gură cu dosul palmei și după ce a zis că și-a luat partea lui de vamă, s-a dat la o parte, lăsând convoiul să treacă cu strigături și chiote. Imediat au ajuns la casa miresei, Nea Pătru din Deal îi aștepta afară. Chiar dacă era mai mic de statură, îndesat, cu o burtă respectabilă ca orice gospodar, el stătea fălos în mijlocul drumului, nemișcat, cu transpirația curgându-i șiroaie pe frunte, tâmple și pe spinare, ținând în mâna stângă o cantă plină cu vin, iar în mâna dreaptă o tipsie cu pahare. Au intrat cu toții în curte, iar Nea Pătru a pus paharele pe masă și le-a umplut cu vin dintr-ăla bun, gros, rubiniu, din cantă, zicând: „No bine-aț vin’t!” către nuntași. „No, bine te-om găsât, Nea Pătrule”, i-a răspuns vornicul, ciocnind paharul cu vin de a socrului mic, și dându-l repede pe gât. Celelalte două pahare erau pentru mire și pentru socrul mare, amândoi le-au dat pe gât dintr-o-nghițitură. După ce mirele a pus zgomotos pe masă paharul gol și s-a șters la gură cu dosul palmei, muzicanții au început să cânte, iar vornicul a dat tonul: „Mire, mire cu ochi dragi/ bagi de samă tu ce faci/ că-nsuratu’ nu îi cum/ ai găsât un măr pe drum/ șî-l arunci că nu-i bun/ însuratu-i mărturie/ ce-i tomnită pe vecie...” Aneta era domnișoara de onoare a mirelui, iar când a văzut-o pe Viorica ieșind din casă, a scos un țipăt de uimire, zicându-i apoi lui Petrișor că nicicând și nicăieri nu a văzut o mireasă mai frumoasă. Nea Pătru împreună cu Nana Lelă i-au dat binecuvântarea părintească fetei, apoi s-au îmbrățișat emoționați cu restul nuntașilor. Viorica a început să-i pupe pe toți cei din curtea ei, iar când a ajuns la Aneta și Petrișor, le-a zâmbit larg și i-a luat în brațe fericită pe amândoi. Singurul care stătea mai retras, într-un colț, era Trăienuț, chiar dacă ceilalți frați ai lui erau undeva în față, pe lângă mire și mireasă, el prefera să stea liniștit și să vadă tot cu ochii lui curioși, ca de vultur. Urma să plece și el în armată în mai puțin de două luni și se simțea destul de speriat, nu-i plăcea să lipsească atât de mult de acasă de lângă ai lui... Oamenii s-au aranjat în grupuri, unii lângă ceilalți, după gradul de rudenie și prietenie, iar afară din curte, pe uliță era plin de copii, de săteni neinvitați la nuntă, de babe cârtitoare plus moșnegi care au venit să vadă alaiul și să mai piardă vremea într-o după-amiază călduroasă de sâmbătă. Cei doi muzicanți nu s-au oprit deloc din cântat, iar Aneta, Zamfira, Nana Lelă și gemenele Aurica și Adelina, umblau printre nuntași să-i îmbie cu prăjituri și cozonaci, în timp ce Nea Pătru le turna în pahare vinul rubiniu din cantă, până când vornicul a luat-o pe mireasă de mână și-a dus-o-n mijlocul mulțimii. A ridicat mâna dreaptă ca să se facă liniște, iar oamenii s-au oprit din vorbit și cu vocea lui tunătoare a început: „La căsuța părintească am trăit anii frumoși/ lângă mamă, lângă tată, lângă frați, lângă surori/ niciodată, dragii mei n-am să uit/ casa în care am crescut/ n-am să uit viața toată/ cum am fost acasă fată/ cu mult drag vă mulțumesc/ pentru sfatul părintesc/ vă mulțumesc pentru iertare/ și pentru binecuvântare/ nu-i copil care să crească/ la părinți să nu greșească”... Nana Lelă, mama miresei a izbucnit în lacrimi, iar lui Nea Pătru, care încerca să se țină tare, i s-au umezit ochii. Mireasa emoționată a lăsat capul în jos, să nu i se vadă emoția și încordarea pe figură, iar Aurel, stăpân pe el, a strâns-o ușor de mână. Aneta, la braț cu Petrișor, a vărsat câteva lacrimi stinghere, gândindu-se că va fi și ea cândva mireasă, dar nu voia nicidecum să se mărite până ce nu va termina liceul și facultatea. „Haidaț’ mă oamini buni, că ne așteaptă popa la biserică!”,a strigat vornicul. De regulă cununiile religioase se făceau la biserica din satul miresei, însă mirele a dorit ca, cununia să se țină-n satul lui, pentru a fi oficiată chiar de Părintele Rodion. S-au pregătit cu toții de plecare, fiecare-n căruța cu care a venit, trebuiau să facă, cale-ntoarsă, în satul mirelui, s-ajungă la biserică, la sfânta cununie. Nea Pătru din Deal i-a luat pe cei doi miri, pe muiere, pe fratele mai mic al miresei și s-au urcat cu toții în Aro. L-a pornit și au ieșit pe poartă, claxonând zgomotos, dând semnalul de plecare pentru tot convoiul de căruțe, spre satul de unde au venit, mângâiați de căldura unui soare fierbinte, de august, în acea dup-amiază frumoasă de sâmbătă, când însuși Dumnezeu se părea că ține cu mirii și cu toți nuntașii la un loc...
(VA URMA)
GLOSAR:
chimeșă – cămașă jeb – buzunar bote – bâte, bucăți mari, lungi și drepte de lemn sumnă – rochie, fustă nireasa – mireasa tri – trei, cifra trei tomnită – aranjată, reparată, dreasă
când m-am trezit era dimineață îmi amintesc o mare de oameni se îndestulau din lumina unei lumânări era şi Dumnezeu printre ei de undeva dintr-un colț mă privea ca pe un străin mi- a scanat trupul gol întins pe masa acoperită cu un cearşaf alb mi-a contabilizat bătăile de inimă şi pe fundalul acela de liniște deplină s- a aplecat peste mine și mi-a șoptit „nu e foarte rău linișteste-te…” când am deschis ochii instinctiv m-am uitat pe fereasra întredeschisă
Zbor spre înălțimi 