O altă etapă s-a încheiat, în cele ce urmează, vă prezint clasamentul câștigătorilor din această săptămână a concursului dedicat lui EMINESCU, nu înainte de a menționa că este o evaluare pe criterii de calitate dar și de respectare a regulilor concursului. Așadar, topul 5 al câștigătorilor este următorul:
FACEREA LUMII ~ Vio Sterian ~premiul întâi
,,Un om se naște – un înger o stea din cer aprinde”, Duh divin se înfiripează în nuielele din lut, Se-adună veșnicia peste noaptea Lunii blânde, Sfânt, în palma Lui divină, iz de viață s-a născut.
Cerul, bolta își deschide, luminând răscruci de vânturi, Dintr-un colț de Univers, soarele-îmbracă eternul, Tremură tăcut pământul, ape clocotesc în vaduri, La un semn puteri divine, luminează tot Edenul.
Pe colinele Golgotei, crucea scrijelează lutul, Râde sub mustăți Baraba, troglodiți în juriul mare, Jertfa sufletelor dragi, sângeră tăcut pământul, Lacrima invocă cerul, într-o rugă de iertare.
Turme-n nopți orbecăiesc, în tribut jertfind păstorul, Mărul prohibit de zei, zumzăie-n coadă de șarpe, Tună-n munte valul marii, dintr-o mână Creatorul, Sângerează în flori Edenul, focul vorbelor deșarte.
Nestingheră în văzul lumii rupe umerii, căința, La răscrucile de drumuri, râde hâd, nehotărârea, Vârcolaci, cu limbi de foc, în cenușă ascund credința, Mistuie iertarea-n flăcări și în păcate omenirea.
Strânge-n piept povara lumii, Fiul ei, dumnezeiesc, Stigma cuielor din palme, își invocă în rugă faptul, În altar dogma iertării, arde-n piept mir părintesc, Din iubire, Dumnezeu iartă Lumii tot păcatul.
Ecou de poezie ~ Violeta Andrei Stoicescu~ premiul doi
„Pe valurile vremii, ca boabele de spume” Ce se topesc în mare, la margine de lume, Plutesc uşor acorduri în zorii dimineții În vers de poezie ce-au scris cândva poeții.
Se-aude-n depărtare un vaiet de vioară, Aceeaşi melodie a nu ştiu câta oară… Şi-aş mai rămâne-o clipă s-ascult cum plânge vântul, Când lacrima-mi trădează cu-o tresărire gândul.
M-aş aşeza pe bancă, sub teiul de-altădată, Cănd luna plimbă raze prin noaptea-ntunecată Să desluşesc misterul Luceafărului rece La ceas de înserare, când ziua dă să plece.
S-a înnoptat în suflet, s-a rătăcit lumina, Şi peste amintire se-aşterne-ncet rugina, Mai zăbovesc o clipă în asfințitul vieții, S-ascult ecou de slovă ce ne-au lăsat poeții.
Dragi creatori de vers, e sâmbătă, deci avem rezultatul concursului dedicat lui EMINESCU, de săptămâna aceasta, la care trebuia să vă prezentați cu un pamflet. Creațiile fără tentă satirică nu au putut fi selectate, după cum era de așteptat. Așadar, mii de mulțumiri tuturor pentru participare și FELICITĂRI câștigătorilor, care sunt următorii:
Am îndrãgit cuvântul ~ Cristina Ghindar Greuruș~ premiul întâi
Ce sã mai spun acum, cã-ntre noi fie vorba, „Decît sã scriu la versuri, mai bine-aş bate toba”, Cã am tot scris şi scriu de ceva timp încoace… Poetã n-am sã fiu. O ştiu dar n-am ce face.
Am îndrãgit cuvântul, iar versul mã vrãjeşte; Mã las aşa, cuprinsã de vrajã şi-mi prieşte. Eu simt cã supãrarea mi-o vãrs uşor în rime, Chiar dacã reuşesc, sau nu, sã se îmbine.
Mã supãr? Pun pe coalã. Mã doare? Trec şi scriu. Îmi place? Compun rime, devreme sau târziu. Eu sufletul mi-l vindec în fiecare vers, Prin versuri pot ajunge oriunde-n univers.
Ce dacã-s cârcotaşi care mã contrazic Şi-mi spun cã-n al meu vers eu nu transmit nimic! E treaba lor, nu-mi pasã! Frustrarea-i copleşeşte; Îi las sã mã vorbeascã, doar are balta peşte.
Şi dacã au curajul, sã scrie-n locul meu, Cã nu e imposibil şi nici aşa de greu. Decât sã comenteze ca oile pe şesuri, Mai bine ar compune şi-ar scrie nişte versuri.
Cã altfel trece viaţa fãcând ceva frumos Care e pentru suflet şi minte un folos. Îţi trece supãrarea, te lecuieşti de dor, Pãşeşti peste necazuri senin şi mai uşor.
Şi nu am mari pretenţii cum cã aş fi poetã, Ştiu, poezia mea e slabã şi incertã. Mai bine sã scriu versuri, decât aş „bate toba”, Deşi mã ocoleşte talentul, fie vorba.
Versuri și poezii ~Andreea Pîrlea~ premiul întâi
,,De mult mă lupt cătînd în vers măsura” Folosită spre a-și ascunde ura Maeștrii fazi ai prefăcătoriei, Chipuri ascunse ale oratoriei,
Care încearcă prin idei cochete Să ne fure privirea cu paiete Date cu șpaclul peste poezie, Prefăcând-o în pură erezie.
De mult tot caut să nu prind măsura Căci, drept să spun, nu mă-ncântă dresura Versurilor în poezii afectate, Despre vreme ori liste de păcate.
Prefer versul rebel ce parcă n-are sens, Ca un șir de planete în univers În sclipirea tăinuită-ntr-un refren, Scânteie de gândire și de dor peren.
EU ȘI TOBA ~Dalia Alina Moldovan ~premiul doi
„Decît să scriu la versuri, mai bine-aș bate toba.” Poate, mă pricep mai bine, dacă veni vorba. Aștern cuvintele și uneori le potrivesc, Dar astăzi sunt departe de ceea ce-mi doresc.
Stau uneori și rumeg… ce să aștern pe foaie? Cuvintele nu curg ca picurii de ploaie… Dar uneori se-ntâmplă să scriu doar ce gândesc, Cuvinte puse-n versuri și chiar le nimeresc.
Poet… Acest cuvânt nu mi se potrivește, Deși, chiar mă simt bine când altul mă citește. Talent… Poți să îl ai, dar trebuie șlefuit, Nu cred să am norocul s-ajung ce mi-am dorit.
Mă opresc acum din a mai scrie cuvinte, Mă așteaptă toba să dau în ea cuminte. Vă aștept în număr mare la al meu concert, Se pare că eu și toba, ne potrivim perfect.
poetul Adrian Maniu Nastere: 6 februarie 1891, București Deces: 20 aprilie 1968, București
Adrian Maniu a fost un scriitor roman, poet tradiționalist al epocii interbelice. A fost fratele pictoriței, Rodica Maniu și cumnatul pictorului Samuel Mutzner.
S-a nascut in Bucuresti la 6 februarie 189l- Se trage, deopotriva pe linie paterna si materna, din familii cu bogate traditii in existenta noastra nationala. isi petrece copilaria mai ales la mosia Soparlita de pe malurile Oltetului, fapt cu rezonante normale in viitoarea configuratie lirica a creatorului. Isi incepe primele clase liceale la „Gheorghe Lazar, apoi la liceul „Matei Basarab din Bucuresti. Fire temperamentala si receptiva, inca din acesti ani isi manifesta preferintele pentru literatura, filosofie, istoria religiilor. Se inscrie la Facultatea de Drept din Bucuresti. Debutul sau literar se produce inca din 1906 intr-o revista scolara, dar debutul propnu-zis se va realiza in anul 1912 in revista „Insula ‘ condusa de Minulescu si Nicolae Davidescu. A făcut parte din primul colegiu director al revistei Gândirea alături de Lucian Blaga, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic. Participă sporadic la cenaclul lui Alexandru Macedonski. Este un an foarte important pentru poet: editeaza, impreuna cu Ion Vinea si Tristan Tzara, revista „Simbolul si realizeaza debutul editorial cu volumul de poezii Figurile de ceara. A lucrat ca functionar la Ministerul Instructiei Publice, director al programului literar Radio, este regizor de ocazie, jurist. Din 1938 este membru al Academiei Romane. Pasionat de desen si pictura, realizeaza cronici si monografii plastice; isi manifesta de asemenea predilectia pentru dramaturgie. A murit la Bucuresti in 20 aprilie 1968.
Opere publicate
Versuri Figurile de ceară, (1912), debut editorial Salomeea, Tipografia G. Ionescu, 1915 Lângă pământ, Ed. Cultura Națională, 1924 Drumul spre stele, Ed. Cartea Românească,1930 Cartea țării, Ed. Fundațiilor Culturale Regele Carol I, 1934 Cântece de dragoste și moarte, Ed. Cultura Națională, 1935
Teatru Lupii de aramă, (1929), republicat la Editura Dacia, Cluj-Napoca, 230 pagini, 1975
Traduceri Cântecul Nibelungilor repovestit de Adrian Maniu, 462 pagini, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1958
Conferințe radio „Gravura în lemn” 1929″ Arta copiilor” 1930 „Despre toamnă” 1932
Călătorind cuminte printre tristeți apuse Și meditând absentă la vorbele nespuse „Văd cerul lan albastru sădit cu grâu de stele”, Mireasma amintirii plutind printre pastele.
Azi când a mea iubire a fost abandonată, Când timpul își topește ceara înverșunată, Când visul mai mijește alintând dureri de foc, Te caut dar prezența ți-ai scris-o în străin joc.
„A pus în tine Domnul nemargini de gândire”, A împletit din lacrimi cununi de fericire, Mi te-a săpat în suflet blestem de decădere Rană ascunsă-n umbra lăsată-n priveghere.
Tăceri gălăgioase le-a primenit pe gene, Cuvinte înghețate prin amintiri perene Le-a botezat cu doruri plămădind în artere Poem uscat de lacrimi ce nu au grațiere.
Femeie adorată~premiul trei ~Anca Man ~
,, Departe sunt de tine și singur lângă foc,, Dar nu mai plâng viața-mi lipsită de noroc, Căci în apusul vieții mi-e dat să te-ntâlnesc Femeie adorată, cu chipul îngeresc.
Mă-ntreb… de ce mi-aduci atâta fericire Mie, suflet pustiu de dor și de iubire… Eu n-am știut vreodată cum e să fii iubit Până în clipa-n care, în zi te-am întâlnit.
Minunea mea cerească cu ochi de peruzea, În părul tău de aur ai scânteieri de stea, De te privesc, cuvinte nu mai am să îți spun Că în zâmbetu-ți suav, mă pierd și mă adun.
Mi-ai răsărit în drum cu inima curată, Cu brațe-ntinse vii, cu dragostea ta toată… Acum că ești cu mine la pieptul meu te strâng, ,, În ochii fericirii mă uit pierdut și plâng.,,
În noaptea vieții mele am vrut să am o stea, Să îi simt strălucirea, să fie doar a mea, De piere-n noapte cerul poleit cu stele… Tu strălucești mereu, pe cerul vieții mele!
DIN VALUL TIMPULUI, TE-AȘTEPT SĂ VII~al patrulea premiu ~Floroiu Viorica~
,, În ochii fericirii mă uit pierdut și plâng” Că parcă mi-au zburat visele toate în vânt, Caut să le adun, pe portativ le pun, Un cântec de iubire pe note să-ți compun.
Luna blândă ți-o port, soarele de pe cer De-mi dai o sărutare, nu am ce să-ți mai cer, Sub privirea ta calmă m-aș ridica în zbor Cu aripi de iubire, te-aș invita pe-un nor.
Să ne uităm în noapte cum ninge ca în basme Uitând singurătatea și râzând de fantasme. Să privim amândoi, luna cum strălucește, Să ascultăm cum focul, în sobă-ncet trosnește.
Sete mi-e de tine, gura mi-e veșnic arsă Dorința mi este mare, nu știu dacă-ți mai pasă, Bate vântul în gânduri, dar nu am ce să fac Ninsoarea inimii, mă îndeamnă să tac.
-Da cum să tac iubite, când mă iubeai cântând, Cu adieri de șoapte, cu mângâieri de vânt, Cu marea ca smaraldul, cu pescăruși-n zbor, Cu stelele din cer, care cad de-al meu dor?
Inima mă îndeamnă să te aștept la noapte Să vii în Carul Mare, la mine cu dulci șoapte, Poarta e încuiată, cheia e unde știi, Din valul timpului te-aştept ca să revii.
Mugurii iubirii~al patrulea premiu ~ Felicia Percec ~
„Azi când a mea iubire e-atâta de curată”, Ridic mâna speranței spre cerul meu din gând Și-nalț rugă fierbinte cu inima-mpăcată, „În ochii fericirii mă uit pierdut și plâng”.
Nu-mi este cu putință de-a crede în minune, Ea îmi inundă viața și o sorb cu nesaț, E-un vis ce îl trăiesc, o stea ce nu apune… Sclipire-i dă iubirii iar fricii-i pune laț.
Cu tine-mi înving teama iar visurile-mi zboară Spre mugurii iubirii ce astăzi s-au deschis, Cu flacăra credinței, să nu-i lăsăm să moară, Să ne-nflorească-n inimi miracolul atins!
Scânteia visului frumos~al cincilea premiu ~Coca Mahalu~
,,Departe sunt de tine și singur lângă foc” Iar sufletul îmi plânge că n-am avut noroc, Mi-e sufletul sărac și buzunarul gol Mă doare amintirea, doru’-a lăsat pârjol.
Te caut cu privirea prin sumbra încăpere Lumina lumânării te-ascunde prin unghere, Cu mâna îți cuprind iluzia făpturii Ce se destramă parcă în aburii cäldurii.
Tu suflete pereche, pe unde înnoptezi Și-n gândul cui un templu al iubirii sculptezi? Căci te-ai pierdut în noaptea cea plină de păcate Și inima rănită, te cheamă printre șoapte
Să îi sădești din rouă un sentiment curat Pe-aripi de fericire, eu să mă las purtat Spre mândru ideal născut din praf de stele Dragostea ce nu piere, minunea vieții mele. ………………………………………………………………….. Din sobă o scânteie tresare și răsună Reîntregind în grabă a focului cunună Eu mă trezesc din visul frumos și în tăcere O lacrimă îi șterge blânda sa adiere Lăsând urme pe tâmple cu ninsori efemere Și rătăciri de-o clipă, în gând prizoniere.
Volbură de ape~al cincilea premiu ~Cristina Tunsoiu ~
,,Departe sunt de tine și singur lângă foc” Iar iarna de afară îmi pare azi străină, Doar flăcări jucăușe, parcă-mi urau noroc… Și nu aveam curajul să-mi recunosc vreo vină!
În liniștea lăsată după plecarea ta, A inimii bătaie părea încremenită… Cafeaua se răcise, nimic nu mai conta, Când dintr-o simplă vorbă tu te-ai simțit rănită!
Aș fi putut opri cumva a ta plecare, Dar mă simțeam penibil, absent sau chiar nătâng… Sunt pregătit iubito să facem o schimbare, ,,În ochii fericirii mă uit pierdut și plâng”!
Tu te-ai întors timidă, lipsită de reproș… Iar eu în adorare te-am sărutat pe pleoape, Apoi precum Ulise care-i era strămoș, Îmi revenea iubirea din volbură de ape!
Nemărginire~mențiune ~Nela Boca ~
„A pus în tine Domnul nemargini de gândire” Să zbori printre cuvinte, să le dai împlinire! Luceafăr ce străluce stingher pe bolta albastră Urcând în nemurire, prea sfântă limba noastră!
Azi versul îți e cântec, rostit sfios și blând De suflete ce simt lumina- ți în adânc! Și necuprins e dorul ce ai lăsat pecete În versurile tale, mărețe, înțelepte!
Răsari din nou, Luceafăr, sfidând nemărginire Croiește vise albastre și dă-le nemurire! Deschide calea stelei, mai fă înc-un popas Dă strălucire vie, cuvintelor dă glas!
La margine de lume, croiește iar albastru, Doar tu ne mângâi vise, Luceafărule astru!
Din care stea? ~mențiune ~Iuliana Cozma~
Eu n-am știut că-n viața pământeană Sunt îngeri cu aripi strălucitoare Și dintre stele luna diafană, Prin gândul meu ție-ti făcea cărare!
Din care stea ai luat lumina uimitoare? Ce îmi pătrunde în adâncul gând Prin care treci ca o rază de soare, Și simt deodată sufletul zburând!
Și-n zborul cald tresare-atâta dor Mă-ndrept spre dulcea ta nemărginire, Cu adieri de vis în mintea-ți mă strecor ,,A pus în tine Domnul nemargini de gândire!”
OMAGIU EROILOR ~Floroiu Viorica~ al cincilea premiu
,,Un om se naște – un înger o stea din cer aprinde „ Cu focul pasiunii ce inima cuprinde, Cu dragoste de neam și pentru a sa glie Sângele care-l varsă pentru-o cauză vie.
S-au născut îngeri mulți, eroi ce s-au jertfit Unde-a curs a lor sânge, macii au înflorit. Toate stelele sus ce se aprind pe cer Sunt eroii căzuți, care dreptate cer.
Își cer a lor dreptate pentru a lor părinți, Ce au rămas în urmă și au trăit cuminți, În cruntă sărăcie privind după război Ca frunza și ca iarba, născându-se eroi.
Îngeri sunt mulți copii, eroii noștri sunt. Crescând fără părinți ce-au devenit pământ, Care strigau în stradă cuvântul ,,Libertate,” Ținând piept gloanțelor și-a tunurilor toate.
Ne naștem îngeri toți, în cer stele aprindem Dacă pe-acest pământ iubirea o cuprindem, Cu toți în armonie s-avem pe buze zâmbet Lumină și credință, multă pace în suflet.
Lui Eminescu ~Mihaela Avram~ al cincilea premiu
,, Pe valurile vremii, ca boabele de spume,, Trec versurile tale, ce astăzi au un nume. Luceafărul e sus, străluce tot mai tare, Din boabele de spume se nasc mărgăritare.
Le-am adunat pe toate, șirag să-mi fac din ele, Să-mi lumineze calea în zilele mai grele. Iar zilele trecură, pierdute-n astă lume, Pe valurile mării, ca boabele de spume.
Tu ai rămas de-a pururi să-mi luminezi menirea, Spre nesfârșita mare întorc mereu privirea. In suflet, Eminescu e-un nume ce răsare, Pe valurile vremii, se nasc mărgăritare.
Un om ~ Lidia Stan ~al cincilea premiu
„Un om se naşte un inger o stea din cer aprinde” Şi-o mamă îşi priveşte mirat-a ei minune Doi ochi, nemărginirea, nu poate înc-a spune Misterul unei taine, cât poate ea cuprinde .
Doi îngeri se coboară-n imaculat veşmànt Neprihănit un suflet de ,bucurie plin Ne luminează viaţa cu harul său divin De imnuri preacurate se umple cerul sfânt .
În drumul său ,prin lume tot rătăcind cărarea Un Om se roagă, strigă si plânge de durere Iar timpu-i trece-n grabă si fără mângâiere În poarta sorți-i bate îndată înserarea
Cenuşa stelei stinse, se-ntoarce pe pământ Iar ingerul-străjer, un suflet duce-n cer Şi viaţa asta toată e-o clipă de mister Ce Domnu-a-ngăduit-o cu sacru jurământ.
Caleaşca fericirii trecând pe strada mea, Nu a oprit la poartă, motive nu avea… Stăteam cuminte-n casă, torceam lângă cuptor, Din fire de mătase, un minunat mosor.
Darul vieții, prezis de-a mea ursitoare, Plecat cu caleașca, se va întoarce oare? Și a venit din nou, ușor, pe strada mea, Dar clipa de iubire a dat-o altcuiva!
Am întrebat sfios, de ce acum e goală? Mi s-a răspuns apoi: ,,Tu nu ai fost la școală Să știi despre tristețe chiar și despre dureri, Ursitoarea cea bună nu-mparte doar plăceri!
La răscruci de drumuri, tu ai rămas copilă!”, Mi-a răspuns birjarul și m-a privit cu milă. ,,Norocul și iubirea le-ai pierdut pe cale, În cupe de argint plâng lacrimile tale.”
Caleaşca fericirii se va-ntoarce iară, Så își împartă darurile, către seară. Plicul tău cu iubire l-am sigilat deja… Primit-ai și tu unul, nu l-ai știut păstra!
Nu ești tu de vină, așa a fost să fie… Speranțele îți țes, acum, o nouă ie. Poate vreodată o vei găsi și tu, pe prag, Ți-o coase ursitoarea, ca să o porți cu drag!
Doina Moritz 08.01.2021 Coordonator Oanca Aurelia Grupul Zbor spre înălțimi
Bun găsit la un nou concurs duminical! După cum v-ați obișnuit din edițiile anterioare, acest concurs are o temă și 10 cuvinte desemnate ca fiind obligatorii în poezie. Tema concursului de azi este unire. Am ales acest subiect pentru a fi în ton cu sărbătorirea unirii din 24 ianuarie 1859, zi ce o aniversăm astăzi!
Cuvintele obligatorii din cadrul poeziei sunt: PACE, DOMN, FAPTE, PLOAIE, SUFLETE, NECLINTITE, LEGENDĂ, ÎNFLOREȘTE, ARSĂ, UNEALTA. Menționăm că, aceste cuvinte fac parte dintr-o poezie a unui poet clasic, poezie a cărui text va fi publicat luni!
Criteriile de compunere a poeziilor sunt următoarele: să nu aibă mai mult de cinci strofe, acestea vor fi scrise în stil clasic (rimă, prozodie), nu versuri albe, atenție la greșelile gramaticale, respectați tema concursului! Nu se acceptă derivate ale acestor cuvinte, fără conjugări, fără declinări, fără articulări, folosiți aceste cuvinte exact cum sunt scrise aici. Concursul se desfășoară până la orele 22:00, ora României! Orice postare cu subiectul concurs duminical după această oră nu va mai fi acceptată! Rezultatul va fi anunțat luni, adică mâine! Atașați această poză pentru a vă putea identifica poeziile trimise pentru concurs, altfel pot trece neobservate!
Vă mulțumim pentru participare la concursul duminical tuturor celor care ați postat frumoasele poezii! Rezultatele concursului de ieri sunt următoarele.
Rugă~ premiu special ~Emilia-Paula Zagavei~
Pe o margine de gând, agățate în stropi de PLOAIE Stau SUFLETE lăcrimând ce în istorii își scriu anii, NECLINTITE de uitarea ARSĂ-n aprige războaie Pustiite-și duc povara ce ÎNFLOREȘTE-n spovedanii.
Azi UNEALTA nedreptății își scrie a sa LEGENDĂ Pe zdrențe de pergamente poleite-n sacrilegii, Dacă ar fi azi Cuza DOMN noi i-am cere în arendă PACE botezată-n FAPTE și dreptate-n privilegii.
NU ÎȘI GĂSEȘTE PACE CUZA~ primul premiu ~Floroiu Viorica~
Nu își găsește PACE Cuza Când vede vatra strămoșească, DOMN, pus pe FAPTE,-și plânge muza, Lege-ar vrea-n Țara Românească.
PLOAIE de lacrimi, varsă Domnul Peste SUFLETE NECLINTITE, În țara lui, unde tot omul Are aripile rănite.
Rănit e sufletul și doare Când legea dreaptă este ARSĂ, Când înflorește pe sub soare Corupția, la noi acasă.
E UNEALTA celor de sus, Vând tot ce au lăsat străbunii, Ca în LEGENDĂ, am ajuns, Ne vând pe trei arginți, hapsânii.
Lacrimile curg la icoane Din ochii oamenilor buni, Oprește jaful țării Doamne, Unește încă o dată pe români.
Cuza Domn~locul doi ~Felicia Percec~
Un singur DOMN la două flori surori Legate-n grai prin limba strămoșească, LEGENDĂ a istoriei e Cuza Domnitor, El a unit Moldova cu Țara Românească.
UNEALTA sfântă a veșnicei Uniri, Cu gânduri NECLINTITE spre a-și atinge țelul, În SUFLETE a pus PACE și soare în priviri, PLOAIE de înfrățire pentru a-nvinge răul.
Prin ale sale FAPTE, țara ÎNFLOREȘTE-n zare, Candela din inimă ARSĂ-i de atâta zel. Unirea o cinstim, e a ta sărbătoare, O-nchinăciune ție și mărețului țel!
DOMN al României~ locul trei ~Doina Botusan~
Sfinte DOMN al României, stai pe tronul veșniciei, lăcrimând lumină, Ne-o aprinzi în SUFLETE, în ochi și în cugete, sacră și divină. Sceptrul tău a fost UNEALTA, cu care ai unit soarta celor de un sânge, Să trăim în demnitate, ca o soră și un frate, spre-a putea învinge…
Pe acei care râvnesc, la pământul strămoșesc, voind să ni-l fure, Să fim scuturi NECLINTITE, gliei noastre celei sfinte, brazii din pădure. Ai fost milostiv și drept, ți-ai dat inima din piept, pentru cei năpăstuiți, Le-ai fost o PLOAIE de stele, să îi apere de rele,să-i facă mai fericiți.
Ești Marite pentru noi, cei care trăim în nevoi o LEGENDĂ vie, Prin cuvinte și prin fapte, ne-ai arătat că se poate bine să ne fie, Dacă capul nu-l plecăm, și-umiliți nu ne lăsăm de acei ce vor, Să ne țină în sclavie, niște slugi fără simbrie la cheremul lor.
Ne ești stea care lucește, și în gânduri ÎNFLOREȘTE, dragostea de țară, Ghiocelul ce vestește, că putem prin zăpezi crește, vis de primăvară. Cum o lumânare ARSĂ, nu poate să fie-ntoarsă, iară ca să ardă, Tot așa nu putem face, fără iubire și PACE, belșug în ogradă.
ANETA (part.4) – fragment din roman Toamna, cel mai mult îi plăcea Anetei culesul viilor, i se părea că e cea mai frumoasă sărbătoare din sat. Printr-o scăpare a comuniștilor, viile din sat au rămas în proprietatea oamenilor, nefiind colectivizate. Fata se simțea atât de plină de fericire, de bucurie și de voie bună în acele zile, încât n-o mai recunoșteai. Pământul își fremăta anotimpul ruginiu cu degetele lui mari și pricepute, iar oamenii se bucurau de dezmățul soarelui târziu, însuși satul devenea un templu al comuniunii cu natura... Cu o săptămână înainte, Nea Ion, Aurel și Trăienuț pregăteau buțile cele mari de lemn. Le umpleau cu apă și le lăsau afară-n soarele toamnei ca „să să-ncheie” ziceau ei. Să nu curgă, să se umfle lemnul în cercurile de metal și să fie strâns cum trebuie. La sfârșit le dădeau cu păcură, ca să fie bine încleiate și bune de folosință. Urmau la rând ciuberele și butoaiele cele mari. Spălau bine butoaiele pe interior, cu apă clocotită, prima dată și dup-aia cu apă rece. Le lăsau apoi, câteva zile, pline cu apă, „la-ncercat” ca să nu aibă nici cea mai mică scurgere. Urmau să bage mustul în ele și nu era voie să se risipească nici măcar o picătură din acel lichid cărămiziu și gros, pentru că era păcat mare. „Jinul trăbă beut, nu aruncat pe jos!” declara Nea Ion, ca o poruncă, iar toți îl ascultau cu sfințenie și cu mult respect. La final, pregăteau șaităul , trebuind să-l spele bine, să nu fie urme de rugină, să-l frece cu peria de sârmă și să netezească bucățile mari de lemn care presau strugurii în interiorul lui. Ca să fie fără asperități, „să nu zgârie struguru’, c-are suflet șî inimă șî nu trăbă să ne batem joc de el”, obișnuia să zică cu patimă, Nea Ion. Munca era destul de grea, el își cam pierdea răbdarea, ieșindu-și repede din fire, iar Aurel îl lua blând de după umeri: „Lasă, mă ticule, că fac io și cu Trăienuț. Meri dumitale de te hodine, stai oleacă și trage-ți sufletu’…”. Urma la rând, carul, roțile lui să nu scârțâie, să fie unse bine cu cătran , iar cercurile de metal în care erau prinse să fie bine strânse, să nu joace în mers, ca să nu se desfacă. Drumul era destul de anevoios, mai ales la urcare, viile erau toate situate pe un deal mare deasupra satului, iar atunci când ploua mult, roțile carului se împotmoleau în noroi și trebuiau să împingă toți carul de la spate. „Bat-o Dumniezo de ploaie și de ea chină !", suduia bărbatul asudat, împingând împreună cu copiii și cu femeia care căuta să-l domolească cu vocea ei blândă: „Lasă, mă omule, nu mai sudui, că ploaia-i sfântă de la Domnu' Isus…” Nea Ion se ducea de cu o seară înainte la Colectivă , să-mprumute o pereche de boi. Întotdeauna îi plăcea să aleagă cei mai mari și mai frumoși boi de acolo, de fiecare data-i numea Iambor și Bodor, unul era boul de „cea” și celălalt era boul de „hăis”. Când Aurel era mai mic, tatăl său îi explica, cum că „Boul de-l înveți la jug pe partea stângă, trăbă să-l pui tăt pe stânga, c-altfel nu mai traje, iar boul de dreapta tăt așa!”, iar feciorul se mira, că de ce nu-i voie să inversezi animalele la jug, însă bătrânu-i răspundea că „Unu-i bou de stânga și hălălant îi bou de dreapta!” iar copilul îl privea fascinat și mut de admirație, făcându-i semn din cap cum că a priceput. Bătrânului îi erau tare dragi boii, venea agale spre casă pe lângă ei, după ce-i lua de la Colectivă, îi mâna ușor, cu corbaciul . Nu voia nicidecum să rănească animalul, că-i mai bun ca omul, „Are sufletu’ mai mare!”, zicea întotdeauna Nea Ion. Imediat ce ajungea cu ei acasă-n bătătură, îi băga-n grajd și le pregătea lucernă pusă la uscat din vară și fân aromat. Boii erau ca și copiii lui, îi plăcea să-i mângâie cu palmele pe spinare, să le pieptene și să le curețe de ciulini și de scaieți vârful încâlcit al cozilor. Le dădea să mănânce din mână știuleți de porumb, „cucuruză”, cum le zicea el. Animalele fornăiau de plăcere, iar Nea Ion era fericit, mângăindu-i pe cap și zicându-le „copiii mei”, iar ochii i se umezeau și se bucura că nu-i nimeni prin preajmă ca să-l vadă cum lăcrimează… Se închidea cu ei în grajd și stătea mult timp acolo căzut pe gânduri, iar Zamfira-l căuta peste tot, până când Aneta o oprea, liniștind-o: „Tu mică, ticu-i în grajd, cu boii, lasă-l, c-o vini dumnealui când le-o găta ce are de povestit...” Atunci femeia zâmbea și se băga-n conie să pregătească de cină în timp ce copiii se jucau prin curte. Aneta se oprea din joacă și se ducea să-și ajute mama, chiar dacă femeia, de prea mult drag, îi zicea: „Du-te de te joacă draga mamii că io pot și sângură!”, fata se punea pe un taburet și se apuca să curețe cartofi și să fredoneze un cântec, iar în scurt timp maică-sa o acompania. În scurt timp bucătăria de vară se umplea de voie bună, iar cântecul ce se auzea îi oprea pe copii din joacă și-i aducea pe rând, către conie, fredonând și ei aceeași melodie. Însuși Nea Ion asculta din grajd, de la boi și ieșea afară să-i vadă pe copii și să se minuneze. De frumusețea cântecului, omul își dădea jos pălăria din cap, se ștergea de transpirație pe frunte cu mâneca de la cămașă și nici nu-și dădea seama când ochii i se umpleau de lacrimi. Erau copiii și muierea lui, iar în inimă simțea cum crește un sentiment de bine și de bucurie, încât închidea ochii, mulțumindu-i în gând lui Dumnezeu pentru că l-a ținut în viață atâta timp ca să-i vadă cum umple întreaga curte cu bucuria lor... Zamfira ajutată de Aneta și de cele două surori gemene încercau să termine de cu o zi înainte mâncarea și se pregăteau să coacă pâine în cuptorul cu lemne situat afară, lângă conie. Făceau asta destul de rar, aveau puțină făină albă, rația ce-o primeau de la Cooperativă era de două pachete pe lună. Odată Aurel l-a întrebat pe taică-său că ei de ce nu pot să mănânce mai multă pită albă și se mulțumesc cu cele două pâini negre ce le primeau de două ori pe săptămână de la Cooperativă. „Pintru că grâu-i a statului!”, îi răspundea Nea Ion, cu ciuda celui care ar fi vrut să aibe petecul lui de pământ de pe care să-și secere singur spicele atunci când se făceau bogate-n bob și mănoase. După care adăuga, cu invidie: „Pita-i mâncare de domni de la oăraș !” iar Aurel ridica din umeri, neînțelegând mare lucru. „Io am crescut de mic copchil cu mămăligă șî ui că n-am murit”, continua Nea Ion, însă copilul nu-l mai asculta de mult, era prin curte, la joacă cu frații lui mai mici. Aneta frământa de zor aluatu-n covată, iar una din cele două surori gemene îi turna din când în când apă, dintr-o sticlă fără dop, ca să nu i se lipească mâinile și se uita cu drag la sora ei mai mare, însă aceasta era cu gândul la anii trecuți, când… … când era prin clasa a cincea și era colegă de școală cu Adriana, o fată timidă din satul lor care locuia pe ulița cealaltă, iar părinții ei lucrau amândoi la brutăria din oraș. Toți copiii din clasă o invidiau pe fată pentru asta, mai ales din ziua în care i-a dus cu clasa de la școală, în vizită la singura brutărie din oraș. Atunci copiii au văzut cum se fac pâinea, covrigii, cornurile, batoanele dulci cu miere pe care le mai cumpărau de la chioșcul școlii și toți se uitau cu admirație la Adriana și la părinții ei care lucrau acolo și care puteau să mănânce în fiecare zi pită proaspătă și caldă, albă și bună, iar ei se mulțumeau cu cea neagră care li se dădea pe cartelă . În acea zi Adriana a devenit eroina lor, a copiilor din întreaga clasă și toți încercau să fie prieteni cu ea sperând să capete măcar o coajă de pâine albă, până când fata, simțindu-se emoționată și copleșită, s-a apucat de plâns. Diriginta de pe atunci, tovarășa Margareta, a încercat să le explice copiilor că Adriana nu mănâncă pâine albă pe săturate, în fiecare zi, însă niciun copil n-a crezut-o, începând să se laude cu părinții lor și pe unde lucrează fiecare… … Aneta frământa aluatul și zâmbea, amintindu-și de Adriana și de vizita la brutărie și n-a auzit-o deloc pe Adelina, una dintre surorile gemene, când a-ntrebat-o dacă să meargă să umple sticla cu apă, până când Zamfira s-a răstit la ea: „Hai tu Anetă, frământă mai tare că ne prinde noaptea!” Atunci fata a dat din cap, ca și cum a înțeles ce vrea maică-sa de la ea și a început să-și miște mâinile mai cu spor, zâmbindu-i surorii mai mici: „Da, poți să mei s-o umpli…” Înainte de culesul viilor, Nea Ion tăia oaia cea mai chilavă și mai bătrână care nu mai dădea deloc lapte. Că nimic nu-i mai bun, după cules, decât zama de curechi cu său și carne de oaie, mămăligă aburindă ori pită albă de casă, coaptă-n ler , urmată de tocana de oaie cu grumbene și cu castraveți înăcriți, cum îi plăceau lui Nea Ion. Toate udate din belșug cu vin din anul trecut, păstrat într-un ultim butoiaș, special pentru această ocazie, ca să lunece mult mai cu spor toată mâncarea atât de bună pe grumaz … Întotdeauna viile se culegeau sâmbăta și duminica, cu dezlegare de la biserică, de la Părintele Rodion, care nu mai ținea în zilele acelea Sfânta Liturghie din cauză „Că-i o zi aleasă de la Dumniezo”, după cum le zicea oamenilor. Zilele hotărâte pentru cules se stabileau cu mult timp înainte în biserică, la sfârșitul unei liturghii de duminică, după ce se-nțelegeau între ei bărbații din sat. De obicei începeau să culeagă toți odată, c-așa-i rânduiala lăsată de la ăi bătrâni și de la bunul Dumnezeu, nu să se trezească dup-aia, nu știu care sau nu știu cine, că el n-a cules, că n-a putut, că n-a fost acasă sau n-a fost pregătit… Seara după cules, când toți erau pe la casele lor, Părintele Rodion obișnuia să viziteze fiecare gospodărie, să binecuvinteze recolta de struguri și să afle cam cât must i-a ieșit fiecăruia. Intra în curte însoțit de Văsălie cantorul , binecuvântându-l pe stăpânul casei și pe muierea acestuia, după care întreba în treacăt de copii sau nepoți. Apoi aducea-n discuție culesul viilor și-l întreba pe om câte șerii de jin o să-i iasă, iar omul întotdeauna zicea cu mult mai puțin decât a cules, timp în care părintele-i făcea din mâini semnul crucii deasupra capului și-i zicea să nu uite de „pomeana” pentru Sfânta Biserică. După care pleca la casa următoare, știind prea bine că a doua zi câte unul din fiecare familie îl va căuta acasă și-i va aduce o damigeană de must ca „pomeană”. Astfel, în fiecare toamnă părintele Rodion strângea cam două butoaie de vin de la toate gospodăriile din sat și era bucuros nespus pentru asta…
(VA URMA) GLOSAR: jin – vin trăbă – cu sensul de trebuie, trebuiește, e necesar (folosit în Ardeal) șaitău – teascul în care se storc strugurii cătran – catran, păcură chină – tină, noroi Colectivă – denumire generală dată CAP-ului (Cooperativei Agricole de Producție) hălălant – celălalt (regionalism folosit în Ardeal) a mâna – a conduce, a dirija, a arăta drumul (în context) corbaci – bici cu mâner de lemn, făcut din funii subțiri, atent împletite Cooperativă – (aici) o altă denumire a magazinului sătesc (numele vine de la fostele Cooperative de Consum) pită – pâine oăraș – oraș cartela (de pâine cum i se mai zicea) era de mărimea unui carnețel, din carton, pe care erau trecute luna calendaristică și zilele unei luni, sub formă de tabel. Fiecare familie era arondată unui magazin alimentar din cartierul unde avea domiciliul. Pe cartelă era scrisă adresa unde locuia familia respectivă, precum și numărul de membri. Porția zilnică era de un sfert (ulterior a crescut la o jumătate) de pâine per membru chilavă – schiloadă, infirmă, invalidă grumaz – gât cantor – cântăreț de biserică șerie – unitate de măsură a băuturilor alcoolice folosită în Ardeal, echivalentul unei vadre, sau a unei găleți (aproximativ zece litri) pomeană – gratuitate, dat de gratis, de pomană curechi – varză său – seu, grăsimea de la oaie ler – cuptor grumbene – cartofi
Zbor spre înălțimi 