„Am intrat în luna lui Făurar, cel care împreună cu meșteri fauri-pregătește fiarele aratului pentru a răscoli cu ele pământul reavăn de primăvară. E luna în care se amestecă anotimpurile și, odată cu ele, poveștile noastre pierdute și regăsite.
Legenda spune că Faur, mezinul Moșului-An, e vesel, nestatornic și schimbător ca vremea. Tatăl lui, nu adunase averi pe pământ, însă avea o mândrețe de viță-de-vie din care făcea cel mai bun vin. Într-un an, după ce a umplut Moșul butoiul cu vin și l-a împărțit între cei 12 fii ai săi, chefliul de Făurar a băut și partea fraților lui, apoi a fugit de acasă. Se povestește că lunile anului l-ar urmări și astăzi,iar atunci când sunt gata să-l prindă, Făurar începe a plânge și Cerul pornește a viscoli, iar atunci când îl lasă în plata Domnului, Făurar râde ca un copil, iar Soarele străkucește ca primăvara.
Prima zi a lui Făurar, marchează începutul Anului Nou Viticol.Se spune că la început strugurii erau acri și pentru a-i îndulcii, Noe a sacrificat la îndemnul dracului patru animale: un miel, un leu, o maimuță și un porc. Strugurii s-au îndulcit, vinul a devenit amețitor de parfumat, însă a primit și puterea de a-l schimba pe om. Acesta, pe măsura paharelor, băute, împrumută comportamentul animalelor jertfite.
La început e blând ca mielul, apoi curajos ca leul, mai târziu ridicol ca maimuța, devenind în cele din urmă asemeni porcului, adeverind spusele lui Anton Pan:
„La buciumul viței trei vlăstari cresc, unul al sănătății, unul al bucuriei și unul al turbării.”
Am bucuria să vă anunț câștigătorii celei de a 11-lea etapă a concursuluI ,,TRIOLETUL UN SMARALD AL POEZIEI”.
Topul premianților de azi este:
1) Eminescu ~Cristina Ghindar Greuruș~
Eminescu nu dispare Nici în ani şi nici în timpuri. Geniul sãu e-aşa de mare! Eminescu nu dispare, Cã egal încã nu are. Dãinuie în anotimpuri. Eminescu nu dispare Nici în ani şi nici în timpuri.
Suflet de român ~Violeta Andrei Stoicescu~
M-am născut în România Dar peste ani m-am depărtat. Însă port şi azi mândria: M-am născut în România, Şi-am în suflet bucuria, Şi-n piept un dor ce n-am uitat. M-am născut în România Dar peste ani m-am depărtat.
Dă-i visului aripă ~Anca Man ~ Dă-i visului aripă-n zbor Iar tu să crezi în el mereu, Știu că nu îți va fi ușor, Dă-i visului aripă-n zbor Și vei ieși învingător, Chiar dacă e ușor sau greu… Dă-i visului aripă-n zbor, Iar tu să crezi în el mereu.
2) Ghioceii au răsărit ~Peteleu Alex~
Păcăliți de vremea caldă, Ghioceii, au răsărit ! Printre pete de zăpadă, Păcăliți de vremea caldă Sub crenguțe stau grămadă, Primăvara, a revenit ! Păcăliți de vremea caldă Ghioceii, au răsărit !
Fiorul rece dintr-un vis ~Mirela Cocheci ~
Fiorul rece dintr-un vis L-am transformat în paradis, De umbra fricii m-am dezis. Fiorul rece dintr-un vis M-ademenea cu glas proscris Într-un coșmar de nedescris. Fiorul rece dintr-un vis L-am transformat în paradis.
Mister ~Monica David ~
Din vârful ierbii pân’ la cer Atâtea umbre și lumini Prin gândul nostru efemer Din vârful ierbii pân’ la cer. Și toate au adânc mister Ascuns etern în ochi senini Din vârful ierbii pân’ la cer Atâtea umbre și lumini.
3) Pe-un colț de vis ~Violeta Andrei Stoicescu~
Te-am întâlnit pe-un colț de vis, Când noaptea-şi plimbă negrul nor. Păreai ca fructul interzis… Te-am întâlnit pe-un colț de vis, Pe care-o rază la ucis, Lăsând în suflet un fior… Te-am întâlnit pe-un colț de vis, Când noaptea-şi plimbă negrul nor.
Luna ~Cristina Ghindar Greuruș~
Tot privim cum creşte Luna Sus, pe cerul ca de smoalã Şi tot arde ca nebuna; Tot privim cum creşte Luna Şi ne lumineazã-ntruna Ca o lampã tristã, goalã. Tot privim cum creşte Luna Sus, pe cerul ca de smoalã.
Făptură adorată ~Felicia Percec ~
Făptură adorată, A inimii splendoare, Ești floarea parfumată! Făptură adorată, Cu fața luminată De razele de soare. Făptură adorată, A inimii splendoare!
4) Zâmbet de stea ~Violeta Andrei Stoicescu~
De pe bolta de aramă Mi-a zâmbit o stea albastră, Risipind a nopții teamă De pe bolta de aramă. Însă nebăgată-n seamă, Mi-arunc-o privire aspră. De pe bolta de aramă Mi-a zâmbit o stea albastră.
Iarnã ~Cristina Ghindar Greuruș~
Neastâmpãratã iarnã, Azi, nu te mai recunoaştem. Norii-au încetat sã cearnã, Neastâmpãratã iarnã! Gerul nu se mai întoarnã; Parcã nu ne mai cunoaştem. Neastâmpãratã iarnã, Azi, nu te mai recunoaştem.
Noapte ~ Monica David ~
Raze de cleștar din lună Îți veghează visele, Îngeri împletesc cunună Raze de cleștar din lună. Să îți fie noaptea bună, Luminând cărările Raze de cleștar din lună Îți veghează visele.
5) Dor ~Peteleu Alex~
Ai trezit în mine patimi Și pe al dragostei fior! Ochii mei se scaldă-n lacrimi Ai trezit în mine patimi, Hai în brațe, să mă animi Gândul meu, este plin de dor, Ai trezit în mine patimi Și pe al dragostei fior!
Un ghiocel ~Anca Man ~
Sfios și alb și mititel De sub haina de zăpadă, A răsărit un ghiocel, Sfios și alb și mititel. Iar frații lui, la fel ca el Soarele vor să îl vadă, Sfios și alb și mititel De sub haina de zăpadă.
Aripi de fluture ~Violeta Andrei Stoicescu~
Un fluture-a trecut în zbor Şi m-a trezit din visul meu. Păşeam tăcut, prea gânditor, Un fluture-a trecut în zbor, Şi s-a topit ca un fior În străluciri de curcubeu. Un fluture-a trecut în zbor Şi m-a trezit din visul meu.
Mențiune: Uite iarna ~Anca Man ~
Uite iarna… nu e iarna… Azi e ploaie, mâine soare, Nu-și mai etalează haina, Uite iarna… nu e iarna… S-a certat iarăși cu toamna Și a uitat de ninsoare! Uite iarna… nu e iarna… Azi e ploaie, mâine soare.
Ghiocelul ~Felicia Percec ~
Pe pământul înghețat S-a ivit un ghiocel, Splendoare a revărsat Pe pământul înghețat. Cu căpșorul aplecat, Are primăvara-n el! Pe pământul înghețat S-a ivit un ghiocel.
Dacă lacrimile ploii ar putea să vorbească probabil am fi copleșiți de toate poveștile celor care s-au mutat în cer și ne privesc de acolo durerile de aici de pe pământ. Lacrimile ploii nu sunt altceva decât lacrimile celor plecați care nu-și pot trăi pe deplin fericirea și deseori își plâng mila de noi muritorii, rămași încă aici să ne amăgim că viața poate deveni frumoasă, că fiecare clipă a sa merită trăită și sărbătorită la maximum deși atâtea zâmbete ne-au înghețat în suflet și atâtea grimase s-au ivit pe fețele livide și pe mersul împleticit prin labirintul construit de alții în drumul nostru, drum care nu pare a avea nicio ieșire, niciodată! A apus demult și acea luminiță de la capătul tunelului iar ploaia plânge cu lacrimi de primăvară, de vară și de toamnă dar și cu lacrimi înghețate fiindcă mila sa ia proporții în ultimul anotimp al vieții… Plouă cu milă peste pământ, plouă cu lacrimile înaintașilor noștri, uneori chiar cu furie, cu supărare, fiindcă noi, cei rămași, nu am știut păstra mai nimic din ceea ce ei ne-au lăsat bun, ba chiar am dus la proporții uriașe răul existent și în trecătoarea lor viață, fiindcă uscături au fost de când lumea și pământul însă multe au fost tăiate și puse pe foc de ei. Astăzi însă ele ne copleșesc cu fiecare zi ce trece, nimic nu mai poate fi tăiat din rădăcină, nimic nu mai poate fi pus pe foc. Doar noi putem arde în pălălaia ce s-ar aprinde instantaneu din cauza vreunui uragan răzbunător. Când ploaia cade pe noi, când ne izbește, acelea sunt lacrimile celor dragi, locuitori în cer, care ne văd cât suntem de umiliți și obidiți, cât suntem de nevolnici, de săraci, de bolnavi, de proști, de hămesiți, de hoți, de criminali, de sinucigași, de violatori, de exploatatori, de îmbuibați, de încrezuți și de farisei. Ei ne tot atenționează însă nimic nu pare să ne sperie, nimic nu pare să ne înmoaie, nimic nu pare să ne schimbe în bine. Planeta chiar a înnebunit nu doar salcâmii lui Tudor Gheorghe…a înnebunit nu cu frumos, ca în acel cântec minunat, ci în programe contra umanității, în manipulări la scară mondială, fiindcă o mână de creiere conduc lumea din umbră spre dezastru, de dragul banilor, de dragul profiturilor, de dragul verbelor „a fi” și „a avea” însă doar pentru ei, elita lumii, nu contează cât de murdare sunt căile prin care o fac. Noi prostimea nu avem dreptul nici la „a fi”, nici la „a avea” ci doar la „a ne amăgi” și „a supraviețui” cu nimic! O realitate zguduitoare care la un moment dat va înghiți pământul cu totul nemailăsând din el nici măcar o urmă… De aceea plâng ploile, de aceea plâng ai noștri cei plecați în veșnicie, întristați fiind de tot ce văd când privesc în jos, din înaltul lor veșnic… Nu ne rămâne nimic altceva de făcut decât să ne rugăm cu suflet curat, toți, mână în mănă, glas în glas, pentru binele planetei și al omenirii! Poate atunci lacrimile ploii s-ar transforma în mărgăritare și întreaga planetă ar înflori și ar răsuna de cântece și de fericire împlinită…
Sărace brațe fără de pereche, Pe lângă corp în voie vă mișcați Ați și uitat menirea voastră veche, Nici nu mai știți cum e să îmbrățișați!
Voi ați lăsat iubirile în urmă, Vă temeți și de umbre pe pereți… Singurătatea nimeni nu-și asumă, În fața neputinței noi stăm drepți!
Ne dor îmbrățișările pierdute, Ne doare timpul ce-n zadar s-a scurs… Ne mustră fricile acum adulte, În inimă și-n minte țin discurs!
Dar dacă toate brațele odată, S-ar ridica spre cer ca într-o rugă… Ne-am ușura povara adunată, Îmbrățișări din suflete să curgă!
Un bătrânel împovărat de ani s-a dus să locuiască împreună cu fiul și cu nora lui, care aveau un băiețel de 4 ani. Mâinile bătrânului tremurau tot timpul, ochii îi erau încețoșați, iar pașii împleticiți.
Întreaga familie mânca împreună la masă însă mâinile nesigure ale bătrânului și vederea lui tot mai slăbită îl puneau mereu în încurcătură – boabele de mazăre i se rostogoleau din lingură pe covor, când întindea mâna după cana cu lapte, jumătate din lapte se vărsa pe fața de masă. Fiul și nora se simțeau tot mai iritați de neajutorarea lui. Până-ntr-o zi când…
„Trebuie să facem ceva cu bunicu’, a spus fiul. M-am săturat să tot văd lapte vărsat pe masă, să tot calc pe boabe de mazăre și să tot aud cum plescăie și troscăie în farfurie!” Așa că soțul și soția au pus o măsuță în colțul camerei, după ușă. Acolo bunicu’ mânca singur, în timp ce întreaga familie se bucura în jurul mesei. Și pentru că bunicu’ reușise să spargă vreo 2-3 farfurii, i-au cumpărat un blid de lemn.
Uneori, când se uitau în direcția bunicului, familia putea să vadă o lacrimă stingheră în ochii lui slăbiți și triști – singur, după ușă, bunicu’ își mânca bucățica de paine muiată în lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul și nora le aveau pentru el erau de mustrare când îi cădea furculița pe covor sau când se mai vărsa din lapte pe masă. Băiețelul se uita când la bunicu’, când la mămica și la tăticu’ lui, fără să spună un singur cuvânt…
Apoi, într-o seară, chiar înainte de cină, tatăl a observat că baiețelul meșterește ceva pe covor. S-a apropiat și a văzut că încearcă să cioplească o bucată de lemn. „Ce faci tu acolo”, l-a întrebat tatăl duios.
Băiețelul și-a ridicat ochii mari spre tăticul lui și i-a răspuns la fel de duios: „O, am treabă, vreau să fac un blid de lemn din care să mănânci tu și mami când cresc eu mare…” A zambit și s-a întors la „treaba” lui.
De data aceasta a fost rândul părinților să rămână fără cuvinte. O liniște apăsătoare s-a așternut în cameră. Și lacrimi mari și curate au început să le tremure în ochi, să li se rostogolească peste obrajii care de-acum luaseră culoarea sângelui vărsat pe crucea de la Calvar. Nici un cuvant, deplină tăcere, dar amândoi știau prea bine ce au de facut.
În seara aceea, soțul l-a luat pe bunic de mana și l-a condus cu grijă la masa mare din centrul camerei. Bunicu’ urma să mănânce la masă împreună cu întreaga familie – în seara aceea și în fiecare seară de-atunci înainte, până la sfarșitul zilelor lui. Și, dintr-un motiv sau altul, nici fiul și nici nora nu mai păreau să fie deranjați dacă se varsa din lapte pe fața de masă sau daca mai cădea câte-o furculița pe covor.
Copiii sunt ca niște radare extrem de sensibile. Ochii lor nu lasă nimic neobservat, urechile lor sunt întotdeauna pe recepție, iar mintea lor prelucrează neobosită mesajele pe care le recepționează.
aşa îmi amintesc moartea lui tata iarna ieşise din drepturi tata mă ţinea strâns de mână ca şi când ar fi fost ultima atingere rece ca un fel de linişte dimineaţa mult prea devreme prin care oamenii trec urcă şi coboară dintr-un autobuz de transport local ajuns la capăt de linie
de fapt fiecare are propria linişte a lui tata arăta ca un cadavru nu că aş fi vrut să vorbesc urât despre tata dar motivul cuvântului meu era disperarea…
acum îmi dau seama cum arăta la ora în care liniştea lui ca o cremă hidratantă se întindea înspre ochi…
pielea îi mirosea a fum
stăteam unul lângă altul şi ne priveam zâmbetul arcuit între buze dăruit doar seara la culcare
părea trist şi nu vorbea niciodată despre nimicuri trăia într-o lume numai a lui până în seara în care conspirativ îmi trase cu ochiul (sub care parcă şerpuia un drum) ascultă, mi-a zis aşează-ţi capul pe pernă şi priveşte fluturele acela alb care mănâncă lumina din lampă până adormi eu o să arunc o privire în spatele ferestrei să văd dacă mai plouă că tare e-nfundat înspre apus…
şi-am adormit
dimineaţa aerul călduţ îmi înfăşura trupul ascuns între palme simţeam o stare de sufocare şi teamă am deschis geamul şi m-am uitat dincolo gardul o femeie întindea o cămaşă ceva mai încolo două ciori strângeau între aripi depărtarea
poate neputinţa din mine nu m-a lăsat să mă uit prea mult
m-am ghemuit lângă patul lui tata am închis ochii şi l-am strigat…
undeva în copilul din mine zbura un fluture alb lăsând o dâră un fel de drum pe care oamenii plecau…
îmi părea cel mai trist lucru aş fi vrut să strig dar pentru că acolo erau prea multe umbre şi locul devenea tot mai strâmt fluturele o zbughi înspre lumină
abia atunci am văzut păsările negre ciugulind din marginea soarelui…
de dincolo pătrundea mult frig…
(din volumul: moartea, un fluture alb Autor: Teodor Dume)
ALBUM – PETALE DE LUMINĂ Scluptură pe cord-Nely Vieru
Cine-a ciopârțit din mine într-o zi sau într-o noapte făr’ să-ntrebe de-mi convine, de îmi place cum îmi vine , trunchiul meu fără de ramuri, fără frunze, fără flori ?
Se-ascundeau în mine vrăbii visuri își țeseau sub ramuri adormind îndrăgostiți … Chiar și câte doi iubiți se-nveleau cu umbra mea și c-o pătură de flori îi acopeream în zori când prindeau de aripi visul. S-a uscat de bardă scoarța, lupii nu-și mai află locul unde tăvăleau verdeața și își măsurau norocul .
Cine-a ciopârțit din mine? Trunchiu-mi plânge fără flori, e ca trenul fără șine, fără gări și călători ! Nely Vieru 13.06.2020.
Bună dimineața și bine v-am găsit, dragi iubitori și creatori de poezie! Chiar nu știu cum să încep, ați fost incredibili săptămâna aceasta, aproape toți v-ați prezentat cu poeme uimitor de frumoase. E foarte greu de întocmit un clasament când se prezintă o asemenea situație, dar trebuie. Mai întâi, țin să vă MULȚUMESC din tot sufletul pentru participarea cu care ne-ați onorat, conferind valoare concursului și grupului Zbor spre înălțimi, dar și cinstind amintirea celui a cărui nume îl poartă acest concurs. Așadar, clasamentul:
Melancolie ~premiul întâi ~Violeta Andrei Stoicescu~
„Văd cerul lan albastru sădit cu grâu de stele” Lumina se ascunde sub pleoapa nopții grele. Un susur se aude pe ramuri întristate, Te caut cu durere prin vise reci, uitate.
Te strig prin întuneric cu buze tremurânde, În sufletu-mi aleargă păreri de rău flămânde, Un ger îmi plânge-n noapte încet, ca o părere, Şi mă-nvelesc cu şoapte, cuprins de grea tăcere.
Te chem printre suspine să-mi mângâi întristarea, Din răscoliri de gânduri respiră neuitarea, Fiorul amintirii cu umbre reci m-atinge, Căci dorul după tine în suflet nu se stinge.
Azi~ premiul întâi ~Cristina Ghindar Greuruș~
„Azi când a mea iubire e-atâta de curatã” Şi când durerea cruntă încet s-a vindecat, Când toatã deznãdejdea ce-a fost, e-acum uitatã, Îţi mai acord o şansã şi uit ce s-a-ntâmplat.
Acum, când fericirea e-aproape şi-mi zâmbeşte, Când soarele-mi rãsare în fiecare zi, Când simt cã Dumnezeu din ceruri mã iubeşte, Ştiu cã n-a fost degeaba tot chinul de-a iubi.
Şi nu a fost zadarnic nici dorul ce-a muşcat Cu-atâta rãutate şi fãrã pic de milã Din sufletul trudit şi-atât de încercat, Crezând cã ce a fost a fost doar o idilã.
Azi, când te prind de mânã, simt cum suporţi durerea Şi-ţi înţeleg rãzboiul din suflet şi din gând, Îţi simt toatã cãldura, îţi simt şi mângâierea, Aşa cum n-am simţit atâţia ani la rând.
Azi inima mã doare de-atâta bucurie, Iar gândul meu pribeag e-acum mai odihnit Şi-aş vrea întreaga viaţa la fel ca azi sã-mi fie, Sã uit tristeţea care în suflet m-a lovit.
Azi vin să fiu cu tine~premiul doi ~Mihaela Moisescu~
„Azi când a mea iubire e-atâta de curată” Și ochii îți zâmbesc cum îți zâmbește dorul, Și buzele-ți sărută nefericirea toată, Tu mă privește iarăși, să-ți pot simți amorul!
Eu vin să-ți dăruiesc din liniștea prea scumpă, Să-ți mângâi conștiința cu blândele cuvinte, Să te alint, iubire, cum cântecul alintă Prin notele voioase, dureri împărtășite!
În brațele deschise să te primesc în noapte Și toată nostalgia să știu să risipesc, Să îți citesc, iubire, din fiecare carte Povestea, neștiută gândului omenesc!
Povestea despre noi, țesută de destin În care amândoi atingem infinitul, Și eu înalț suspinul spre-amurgul clandestin În timp ce Zei nătângi ne scriu cu foc sfârșitul.
Tu mă cuprinzi cu totul, îți sunt lacrima vie, În noi se nasc noi lumi, cu sori însigurați Și anotimpuri trec prin noi, prin poezie, Lăsându-ne o viață de ani eliberați!
Sub genele tăcute~premiul doi ~Daniela Konovală ~
,,Văd cerul lan albastru sădit cu grâu de stele” ,,Azi când a mea iubire e-atâta de curată” Voi fi morarul Lunii în nopțile de vată, Prin palme cu rabdare cernând chemări rebele.
Din miezul așteptării voi împărți speranță, Culege-voi lumină din candela veciei, Voi închina călcâiul în mirul cununiei… Iubirea mea poemă prin fagurii de gheață.
Sub genele tăcute țes vise în rondele ,,Văd cerul lan albastru sădit cu grâu de stele”.
Cad stele-n palma nerăbdării, cu foșnet printre vise dragi, Privirea Lunii se așază peste obrajii-nfrigurați Și-ți scriu răvaș din Căi Lactee pe orizonturi argintii Să ne-ntâlnim, la ceasul florii printre petale sidefii.
Afară ninge, sarea crudă cristalizează în iubire, Aștern scrisori de primăvară în drumul inimii spre tine Și te alint cu dor de viață ascuns în bob de liliac… Afară ninge fericire din gândul meu imaculat.
Revin din veacuri azi apuse în calea ta cu sfori de gând, Îți înfloresc pe tâmple viața cu iasomie colindând, Și te iubesc cu tot trecutul pastrat în pumni de busuioc, Iubite, iarna mea te-alintă cu zurgălăi scăldați în foc!
Dintre omături adormite răsar în calea ta râzând Lăstar sfințit la sânul ierbii, în așteptare fremătând.
Zbor spre înălțimi 