Când tăcerea își înfige colții-n mine, ca o fiară, Cu o mână tremurândă înmoi pana-n călimară Și scriu versuri izvorâte dintr-un suflet răvășit, Visurile își iau zborul și se pierd în infinit.
Se înșiruie pe coală versurile rânduri, rânduri, Cu privirea rătăcită mă mai las purtat de gânduri, Pe ecranul amintirii îmi rulează filme vechi, Cântece de dor și jale imi răsună în urechi.
Mă visez într-o tavernă cu o bere rece-n față, De nimic nu îmi mai pasă, mă bucur deplin de viață, Să îmi cânte lăutarii, să petrec până la zi, Astăzi vreau să-mi fie bine, de mâine ce-o fi o fi.
Mă trezesc din nălucire cu un zâmbet dulce-amar, S-a mai scuturat o filă din al vieții calendar, Mă cuprinde noaptea-n brațe, într-un somn fără de vise, Mă mângâie raza lunii prin ferestrele deschise.
Viața asta e prea scurtă, vreau din plin să o trăiesc, Nu vreau să cunosc tristețea, ce-i frumos vreau să iubesc, Vreau să las ceva în urmă, să îmi scriu povestea-n vers, Să apun când va fi vremea, într-un colț de univers. Cătălin Iancu 14.01. 2021
Într-o zi, acu o lună sau mai multe sau un an, Eu, băiat c-o minte strună, bun matematician, Mă duceam aşa, degeaba, cu un tren accelerat, Ca să văd cum merge treaba într-un sat îndepărtat. Cum stăteam total cuminte singur în compartiment, Calculând în cap şi-n minte cât sunt de inteligent, Brusc deodată, nea Petrică, un băiat cum se cuvine, Face-o schemă măricică, intră fulger peste mine, Mă salută vitejeşte, mă priveşte ca pe-o stea, Iar apoi se stabileşte pe cealaltă canapea. Ştiind clar din tinereţe că Petrică, din greşeală, Nu a vrut nicicum să-nveţe şi n-a fost nicicum la şcoală, M-am întors indubitabil cu tot spatele la el Şi m-am pus ireproşabil să mă uit pe geam cu zel. Nea Petrică, văzând bine ce de treabă multă am, Dă din umeri pentru sine fără zarvă şi tam-tam, Se întoarce într-o parte vrând-nevrând şi tam-nesam Şi începe ca la carte să se uite tot pe geam. După câteva minute de-acalmie ca-n fântână, Trenul trece foarte iute tocmai fix pe lâng-o stână. Imediat rapid îndată şi pe loc instantaneu, Cât ai zice „apă plată” cu ardoare şi tupeu, Nea Petrică, pus pe fapte, strigă vesel şi vioi: -Una, două, patru, şapte, patru sute nouă oi. Mă holbez şi eu la stână cu adâncă energie, Iau un pix deştept în mână, scot şi-o foaie de hârtie, Mă-ncordez inegalabil, mă răsconcentrez un pic, Calculez indescifrabil formidabil şi… nimic. După alte cinci minute, fără griji şi fără frână, Trenul trece şi mai iute chiar pe lâng-o altă stână. Bineînţeles, îndată brusc instantaneu pe loc, Cât ai zice „apă plată” clar şi fără echivoc, Nea Petrică dă din oase şi hop strigă tot vioi: -Una, două, patru, şase, şapte sute zece oi! Mai nervos ca prima dată, eu, normal, mă concentrez, Scot tot laptop ul odată, calculez, răscalculez, folosesc nişte programe super-mega-giga-şic De complexe ca-n reclame calcule beton… nimic. După alte opt minute unice de prima mână, Trenul trece şi mai iute chiar pe lâng-o altă stână. Bineînţeles, îndată brusc instantaneu rapid, Cât ai zice „apă plată” ca un membru de partid, Nea Petrică, făr’ să-l plouă, strigă vesel şi vioi: -Una, două, şapte, nouă, şase sute şase oi! Nervos foc la carapace, scot cu sete celularul, sun încolo, sun încoace, sun la NASA, sun primarul, Sun, în graba cea mai mare, adică pe loc spontan, Un prieten de valoare, brici matematician, Mă tri-conectez îndată şi la net mai mult un pic, Caut tot, în lumea toată, trimit mail-uri mii… nimic! Neputând inexplicabil să mai rabd să tac chitic, Mă înfurii admirabil şi lui nea Petrică-i zic: -Măi, Petrică frăţioare, da-ţi-aş două în tavan, Eu sunt sigur cel mai mare bun matematician De pe Terra, de pe soare, din judeţ, din România, Din oceanul nu ştiu care şi din toată galaxia! Am adică premii – sute, am şi diplome – o mie, Sunt, de-un an şi trei minute, membru la Academie… Ce mai? practic, am de toate, n-are sens să mai enumăr, Dar nu am putut, măi, frate, oile clar să le număr! Aşadar, cu gingăşie, dacă nu te enervezi, Te implor, spune-mi şi mie: cum faci tu şi procedezi? -Aaa, e simplu, măi, Florică, pe mai toată cinstea mea! Îmi răspunde nea Petrică dup’-o clipă şi ceva. Număr lin, cu bucurie,picioruşele, pe toate, Iar apoi, cu energie, le împart la patru, frate!
În ungher cu nopți și vise, îngerii coboară blând În refugiul minții mele, se strecoară rând pe rând Și mă-mping ușor, să trecem într-un colț de Univers, Unde sfinții mă așteaptă să mai scriu pe cer un vers.
Și-mi vorbesc despre lumină, de-ntuneric, despre sori, Despre stele-ndepărtate, de Arhangheli, de culori, Și-mi așază în gândire ca-ntr-o hartă desenată Universul în cuvinte și-ntr-o slovă, lumea toată.
Și îmi pun pe frunte raze de cristal furat din stele, Mii și mii de lampioane fac ocol privirii mele, E miracolul din slova ce se-ascunde într-un vers Și se-arată în lumina dintr-un colț de Univers.
Ce mai înseamnă viața asta când ușa zăpezilor din ceruri ai deschis mi-a înghețat și lacrima -n adins și-iubirea ta ce luminează blând…
Picături de lacrimi îți trimite marea, iar din dor de tine pescărușii plâng și pe luciul apei, chiar pe malul stâng lebedele negre, îți aud chemarea…
Când nisipul fin, din clepsidră curge, iar pentru tine, timpul în loc a stat, doi îngeri de lumină iute te-au furat și-acolo-n ceruri, eu nu pot ajunge…
Urăsc pentru a-nțelege ce-nseamnă să iubești, Plâng să pricep mai bine ce-nseamnă să zâmbești Și cad din înălțime doar spre-a mă ridica, Sunt mare doar prin faptul că fost-am mic cândva.
Mă pierd în veșnicie doar spre-a mă regăsi, Mă risipesc aievea doar pentru-a mă-mplini, Uitarea mă cuprinde doar ca să-mi amintesc, Mi-e frică de iubire, să pot să mai iubesc.
Mă-nchid în nepăsare spre-a grijilor trăire, M-ademenește moartea doar pentru nemurire, Neștiința mă cuprinde doar pentru a cunoaște Și plec spre zări senine doar pentru a mă naște.
Ninge...Ninge....Ninge! Exact ca în basmele lui Andersen...Fluturi albi se rotesc nebunatici pe deasupra nehotărâți parcă unde să se așeze mai repede după care, gândind că s-au hârjonit destul, se aștern cuminți pe pământ acoperindu-l cu un covor alb, pufos și atât de rece! Alți fluturi însă le iau locul celorlalți, atât pe sus cât și pe jos, hârjoana sau cumințenia unora sau altora bucurând tare mult mogâldețele de copii ieșiți din căldura caselor, înfofoliți bine, trăgând cu putere de săniuțele pentru derdeluș ori, sătui de acestea, gata să facă bulgări de zăpadă și să se bată în joacă sau să modeleze omuleți de nea. Alți copii mai mititei au rămas în casă dar îi poți zări prin ferestre, cu năsucurile strivite de geamuri, cu ochii mari a mirare, și a bucurie, și a dor de a fi puțin mai mari ca să li se permită și lor ieșirea alături de mogâldețele înfofolite de afară. Fluturii de nea se așează și pe geamurile lor, le zâmbesc, le fac cu ochiul iar piticuții râd, chiuie, bat din palme. Ceilalți copii, de dincolo de ferestre, cei înfofoliți adică, au devenit ei înșiși niște oameni de zăpadă vii. Se mișcă de colo-colo acoperiți de neaua albă și pufoasă, au obrajii aprinși de parcă le-au înflorit bujori în ei, se dau de-a dura, fac tumbe, își scutură zăpada de pe hăinuțe unii altora însă alți fluturași poznași se așează la loc, albindu-i în continuare. O mare distracție! Când fluturașii delicați le ajung pe fețele îmbujorate, se transformă într-o clipită în picături transparente de apă pe care micuții, nepăsători, și le șterg cu mănușile lor pufoase precum fluturii poznași. Sunt ca niște vrăjitori acești fluturi! Când cresc, când se micșorează, când sunt albi și dantelați, când sunt lichizi și curg pe fețele și pe mâinile cu care vin în contact! Sunt vrăjitori, ce mai...Alți fluturi atârnă pe la streșini transformați în țurțuri de gheață. E și gerul ăsta un mare pișicher! Zâna Iarnă le este mamă, Gerul le este tată iar întregul Univers, casa.
Seamănă cu fulgii din pernele noastre când îi golește mama din burdufuri să-i spele. Mulți dintre ei își iau zborul și se duc nebunatici în toate direcțiile.
Ce mai alergăm după fluturii din pernele mamei!
Numai că aceștia nu se topesc niciodată…
Și ne țin și de cald…
Păi da, că au fost cândva hăinuțele păsărilor din curte!
Hm! Bietele păsări!
Ei, nu vă mai necăjiți, copii! În natură toate au un rost, fiecare este lăsat de Dumnezeu cu un scop, intervine mama.
Care a fost scopul păsărilor, mămico?
Să ne dea carne, ouă și fulgi.
Ce milă îmi este de ele…Nu mi-aș dori să ajung vreodată în locul lor! Mama își îmbrățișă pruncii și continuă să dezbrace burdufurile pentru a scoate fulgii să-i spele și să le împrospăteze mirosul pentru a-i dormi odoarele bine și pentru a avea vise frumoase și parfumate.
Mie tot mai mult îmi plac fulgii de afară. Ei nu devin hăinuțe sau perne pentru nimeni, constată unul dintre piticuți.
Nuuu? Păi ia uitați-vă pe fereastră! Copiii de afară sunt îmbrăcați de tot în fulgi de nea.
Așa au vrut ei, fulgii. Nu i-a obligat nimeni să devină hăinuțe…
Aveți dreptate! Așa a vrut Zâna Iarnă, așa au vrut bunicii lor, așa a vrut tatăl lor Gerul.
Bunicii lor? Cine sunt bunicii lor, mămico?
Norii, dragii mei. Nu-i vedeți cum umblă pe cer încruntați?
De ce oare sunt încruntați?
Pentru că sunt foarte bătrâni și au griji multe.
Ce griji au?
Au grijă să-i trimită pe fiica, pe fiul lor și pe nepoți pe pământ ca aceștia să aștearnă plăpumi albe pe ogoare pentru a ține de cald grâului încolțit, au grijă să împodobească pomii cu dantele și streșinile caselor cu lumânărele de gheață ca să-i bucure atât pe copii cât și pe adulți, oferindu-le distracții și jocuri plăcute. Ei sunt foarte preocupați și de sănătatea noastră…
Nu cumva sunt ca niște doctori pentru noi?
Să zicem că da. Au grijă să ne scoată din casă, să facem mișcare, să fim vioi și apoi, când am obosit, ne îndeamnă să intrăm în casă la căldură, să ne așezăm lângă sobă, să bem ceaiuri calde și să spunem povești…
Ce frumos! Cred că o să-i iubesc pe nori, nu o să-mi mai fie frică de ei niciodată.
Primăvara, vara și toamna ei trimit ploi ca să rodească pământul. Au multe griji și multe treburi, copii, de aceea sunt încruntați mai tot timpul dar să știți că nu sunt deloc răi.
Ce bine că ne-ai lămurit, mami! Seara albastră se lăsă peste sat, vântul își începu simfonia, gerul șfichiuitul nebunatic…Crengile copacilor se auzeau trosnind tot mai tare…
Ce se aude, mămico afară? -Pomii, copii, vorbesc și ei.
Ce-și spun?
Că le-au cam amorțit crengile și de aceea se întind și și le mai trosnesc, la fel ca și nouă oamenilor, de fapt.
Dar vântul vorbește și el?
Sigur că da, și vântul vorbește însă mai mult în celelalte anotimpuri. Acum iarna el este destul de nervos și strigă foarte tare, ba chiar țipă ca să-l audă și Zâna Iarnă, și Gerul, și Norii, și Fulgii de Zăpadă…Au lucruri importante de discutat iar distanța dintre ei este foarte mare și de aceea se vede nevoit să strige tare ori să țipe, ca să fie auzit.
Vântul vine însă și peste casa noastră, mișcă și geamurile de multe ori…
Așa este el, zgomotos. Ne atenționează să fim liniștiți fiindcă nu face altceva decât să ne cânte, să ne interpreteze tot felul de simfonii, cu multe suișuri și coborâșuri. Trebuie doar să-l ascultăm cu atenție și vom ajunge să ne placă acel cântec al lui, ba chiar vom adormi visând ape, și munți, și crânguri, și păduri, și câmpii, și soare strălucitor, și multe, multe altele…
Deja îmi este somn, mămico!
Și mie! Și mie!, adăugară și ceilalți prichindei.
Noapte bună vântule, îl salutară ei prin fereastră, căscând cu poftă.
Îți promitem că ne vom împrieteni cu tine… După care, cei trei copilași adormiră liniștiți, strângându-și în brațe puii de pernă umpluți de mama cu fulgii proaspăt spălați, mirosind a flori de primăvară…
Gabriel Țepelea (născut 6 februarie 1916, Borod, Bihor – decedat 12 aprilie 2012, București) a fost un profesor și politician român, membru de onoare al Academiei Române.
A absolvit Facultatea de Litere și Filozofie (secția filologie romanică) a Universității Regele Ferdinand din Cluj, în anul 1937, fiind mai apoi promovat doctor în litere și filozofie la Universitatea București (1948). A urmat de asemenea studii juridice la Facultatea de Drept a Universității Regele Ferdinand din Cluj.
A urmat cursuri de specializare în domeniul limbii franceze și literaturii franceze în Franța, în anii 1937-1938.
Carieră didactică În perioada 1938-1944 a fost profesor secundar la Lugoj și la Timișoara, iar după anul 1945 a fost profesor la București.
După ieșirea din închisoarea politică, între anii 1962-1964, a fost lector de limba franceză și istoria limbii române la Facultatea de filologie de la Timișoara, iar din 1964 lector, conferențiar și profesor la Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic din Pitești, unde, în perioada 1971-1974, a îndeplinit și funcția de decan al facultății.
Activitate publicistică
Autor a 4 cursuri publicate sub egida Ministerului Învățământului în limba română și 3 cursuri în limba franceză 25 de volume și peste 700 de studii, articole și comunicări contribuții în redimensionarea literaturii și culturii vechi românești, în includerea scrierilor românești în limba latină în istoria literaturii și culturii române, precum și în domeniul literaturii comparate Membru al Comitetului de redacție (1942 – 1944) al publicației Ardealul, care apărea la București, în vremea ocupației horthyste a Transilvaniei de Nord Membru al Colectivului de redacție al revistei Tribuna Transilvaniei (1945-1946) Redactor al revistei Argeș (1966 – 1968) Membru al Societății de științe filologice
Lucrări Nuvele, 1944 Țara Bihariei, 1945 Problema omului in societatea romaneasca, 1947 Plugarii condeieri din Banat, Editura „Cercului Bănățenilor”, București Argeșul, în lumina toponimiei (în colaborare), Pitești, 1969 Studii de istorie și limbă literară, 1970 Corelația limbă – literatură, Editura didactică și pedagogică, București, 1971 L’influence du latin médieval sur le roumain littéraire de Transylvanie (în colaborare), 1971 Momente din evoluția limbii române literare, Editura didactică și pedagogică, București, 1973 Ano, Ano, logojano (1974) Opțiuni și retrospective (1989) Iuliu Maniu în fața istoriei (1993, coordonator) Amintiri și evocări (1994) Ion Mihalache în fața istoriei (1994, coordonator) Rememorări de istorie, literatură și cultură națională (1994) Pentru o nouă istorie a literaturii și culturii române vechi (1994) Din gândirea creștin-democrată românească (1995, coordonator) O Europă și cealaltă (1995, traducere după Wilfried Martens) Corneliu Coposu în fața istoriei (1996, coordonator) Cântece de Galeră (1996) Interpretari si restituiri (1996) Însemnări de taină (1997) Așteptând (1997) Anii Nimănui (1998) Călătorii interioare (1998) Caius Iacob – viața și opera (1999, prefață și coordonare) Călătorie prin veac – în dialog cu Emil Șimăndan (1999) Dezbateri parlamentare (1999) Secvențe din purgatoriu (1999) Itinerar în vremi de cumpănă (2000) Credință și speranță: pagini de publicistică radiofonică (1943-2004) / Gabriel Țepelea (2006) Întâlniri la răscrucea unor destine (2011)
Mecenat După 1990 a sprijinit financiar construirea grădiniței, dispensarului medical și a bisericii greco-catolice din comuna sa natală, Borod.
Distincții Gabriel Țepelea a fost membru de onoare al Academiei Române.
Zbor spre înălțimi 