A venit moartea să dreagă stricăciunile vieții, Însă ea încă mai are de surpat împrejmuirea Orizontului și partea ce-i revine dimineții, Potrivit voinței sterpe de-a-ngrădi nemărginirea.
Temnițele libertății nu mai au sârmă ghimpată, Nici potăi impertinente nu mai văd, nici foișoare. Patriarhii lașității îndrăznesc, și dintr-odată Se deschid trape demente și lovesc, cu disperare,
Vocile înțepenite ale ușilor în zidul năruit Al penitenței veșnice, și se aude Dumnezeu. A crescut carne murdară, pe grilajele stricate și-au ieșit Mâini furioase prin toracele carenței, unde eu
Mai țin de șansa că avem încă răbdare, îndeajuns. Cele mai frumoase, însă, amintiri din penitență Reușesc, iată, să scoată sunete înlănțuite, în ascuns, Și să străbată fricile împrejmuirii mistice, spre dependență.
Au prizat pulbere arsă și funingine albastră, De pe geamul închisorii, și m-au pus la îndoială. A rămas deznodământul, tot așa, în urma noastră, Întrucât legile firii nu sunt scrise cu cerneală.
A tocmit moartea metehne care nu știu să lucreze Cu imagini răsturnate și au proiectat Reversul Eronat, de parcă praful nu-i făcut să se așeze. A rămas speranța, beată, între sferele fragile ce imită Universul.
Printre calde anotimpuri voi veni pe drum de seară Sfori de rouă ți-oi aduce pentru-a frunții dezmierdări, Tu m-așteaptă-n strai de nuntă cu-n opaiț la fereastră, Să te văd din colțul lumii bântuit de ursitori.
Voi veni cu infinitul într-o mantie albastră Ți-oi aduce-n palme lumea ce-a promisă la-nceput, Tu îmi țese cingătoare și năframa de nevastă, Bate-n aur două cercuri pentru-al nostru legământ.
Eu voi spune vorba clară universul tot s-audă, Tu asemeni în rostire vorbele vei așeza, Buzele îngemănate săvârși-vor jurământul, Pentru cea din urmă oară luturile ne-om lega.
Călători alături veșnic în trăsură cea de fluturi, Suflete îngemănate regăsindu-ne în luturi.
Nu am fost acolo, și totuși îmi ard pașii de colbul Golgotei. Nu Ți-am atins rănile, dar le port în inimă, ca pe o vină iertată înainte de-a o rosti.
Te-ai lăsat frânt precum o pâine caldă în mâinile lumii flămânde. Nu ai rostit nimic și totuși, tăcerea Ta a spus totul.
Ai mers până în miezul durerii, ca o lumină care nu se teme să ardă și ai întins brațele pe lemn, nu pentru a cere, ci pentru a mă cuprinde…
Ai primit cununa de spini, nu ca o victimă, ci ca un Rege care știe că puterea nu stă în sabie, ci în iubire…
Nu Ți-ai apărat trupul, ci Te-ai făcut Poartă prin care eu să pot trece, gol de păcate, spre viață. Da, fiecare picătură de sânge a știut dinainte numele meu…
Tu ai învins întunericul dintr-un singur strigăt și din rana Ta a curs peste lume iertarea ca un râu de lumină.
De-atunci, în mine, tăcerea poartă urma pașilor Tăi, iar inima mea, când nu mai știe să bată, își amintește de jertfa Ta și renaște.
Aseară, piticuțul Barbă-Cot, De care și uitasem, mi se pare, Pe-o stradă prefăcută în cărare, M-a-ntâmpinat, străin, ca un robot. Am tresărit, o clipă, amândoi: Îl mai cunosc? Mă ține, oare, minte? Ci iată-l cum alunecă-nainte. Ci iată-mă cum lunec înapoi. În jurul lui, un stol de prichindei: Alina, și Lizuca, și Andrei, Raluca, Roxi, Dana… Cine știe Ce nume poartă-această gălăgie? Și-acolo-n depărtare, unde nu-i Nici soare-ntreg, nici umbra nimănui, Ca prin minune, eu sunt, iar și iar, Gonind din calendar în calendar, Până mă aflu-ntocmai cum eram, În clasa-ntâi, cuminte, lângă geam, Căznindu-mă să scriu și să socot, Cerând, în șoaptă, sfat lui Barbă-Cot.
Lasă, Ană, lacrima să curgă și să sape-n piatra de mormânt, plânsul tău la stele să ajungă, și să cadă-n ploaie pe pământ.
Să îmbogățească glia seacă, să topească seculari nămeți și s-oprească pasul care pleacă. Ai lăsat atâta timp să treacă… … Lasă, Ană dragă, să se-ntoarcă cel pe care, încă, îl aștepți.
Ce faci tu, zâmbetule? Prin care colț de iarnă te-ai rătăcit pe unde îți alergi caii năzdrăvani prin care timp prin care ani te-ai pribegit prin care anotimp durut prin care colț de pe câmpie pe care fir de păpădie îți numeri anii tu, cel care ai mușcat din verde de pădure și buzele ai muiat în boabele de mure tu, cel care ai primit sărutul soarelui și mângâierea caldă a vântului pe unde umbli azi, hai-hui prin ce cotlon vechi, prăfuit îți doarme gândul ostenit prin care amintiri înfrigurate prin care râuri de păcate te-ai poticnit?
Nu vezi cum soarele pripește hai, vino, vino de-i vorbește nu sta ascuns în toamne reci cu frunze moarte în poteci nu sta ascuns pe după ziduri ostenite pe după ram de gânduri seci, ciuntite de-a nopților secure nu sta ascuns pe după visuri jucate la masa de noroc pe după visuri prinse în hățiș de gânduri încurcate și stele agățate în cui de neîmplinire vino-ți în fire îmbracă-te în primăvară și zboară sărută marea câmpia sărută floarea deschide-ți brațele spre cerul infinit spre al zilei răsărit și vieții-i zâmbește ești filă de poveste ești flacără arzândă pe-o inimă nudă la care se închină cer și pământ om și cuvânt.
Cât de puțin ai fost cu mine, tată! Crescând, eu am plecat de-acasă-ndată. Bătrânul măr cu frunza lui, Mi-a spus că n-au fost ani destui Când trec pe drum, se-apleacă și mă ceartă…
Și liliacul, cel cu floarea deasă Mi-a spus că prea puțin am stat pe-acasă Străine locuri m-au chemat Și-n urmă nici nu m-am uitat Și-acum cât dor în inimă m-apasă!
Un cuc bătrân mi-a spus că m-așteptai Și după mine-n zare te uitai S-arunci în calea lui cu bani Ai fi dorit, doar să-ți dea ani Căci timpul să-l întorci tu nu puteai.
Ce-i timpul, că mai ieri munceai cu trudă ?! Case zideai, coseai prin iarba udă Să uiți durerea bătăturii, Țineai țigara-n colțul gurii Nu te văitai ca cineva s-audă.
Cât de puțin ai fost cu mine, tată! De ți-a fost greu și ți-am lipsit, mă iartă. Pentru întoarcere-i târziu, Dar știu că-n mine tu ești viu, În suflet port…din tine, o bucată!
Zbor spre înălțimi 