Bizar se uită sfinxul! Ce singure nisipuri! Adun boabe albastre Pentru clepsidra-ntoarsă, Pe trepte lustruite din Marea Piramidă Se scurg figuri de ceară Din vremuri de-altădată. Mă cheamă-acum o umbră Cu ochii mari și oblici În mână țne-o cheie Ce cântă ca un șarpe Hieroglife verzi aleargă în spirale Spre Isis sau spre Horus în carele măiastre. De sete, văd morgane Și toate-au chipul tău Aș vrea să te ating Dar tot mereu mă-mpiedic Plutind imponderabil Spre vârful lunii negre. Furtuna de nisip îmi intră-n ochi și-n gură Pe buze îmi îngheață durerea din sărut, Așchii de alabastru se răsucesc în pântec Și cărăbuși de aur sclipesc intermitent. Întorc piatră cu piatră. Încerc să te găsesc Prin ceața creponată, Prin fluturii de ieri, Pare că ești aici, Dar doar ridic privirea Și sfinxul îmi șoptește: Aici și nicăieri.
Roza vânturilor cântă împrejurul gleznei mele, eu dansez un vals cu luna și nerăsărite stele… de nu m-aș împiedica de raze și de vântul dinspre nord, aș dansa în serpentine pe tic-tacul unui cord,
ce-mi măsoară de o vreme ritmul sângelui atins de iubire și de zborul violet de-albastru nins… Amețesc în cercuri tandre, broderii în filigran, dar ce amețeală dulce-n alizee de cadran,
unde mări și-oceane cheamă vânturile rozei lor, să împrăștie extazul din adâncul lor de dor… Pe acolo bântui seara-n asfințitu-nsângerat, c-un poem nescris, iubite, printre perle-mprăștiat…
te aștept să îl culegem, să deschidem cochilii unde stau de veghe muze, poezia s-o învii… Las fisură în vâltoare să pătrunzi în roza mea, rup un arc de cerc și-acolo-n loc de far, pun mâna mea,
să te prindă de-a ta teamă de-a intra în cercul meu… îți voi da sceptrul, iubite, și vei fi doar zeul meu… E un loc unde lumina cade perpendicular peste trupurile noastre, preschimbate-n avatar…
și-n reîncarnarea nouă în delfinii vorbitori ne vom consuma iubirea liberi și nemuritori… eu îmi voi păstra doar chipul, să nu mă confunzi cumva ochi albaștri, gene negre și un mov de catifea…
Când m-ai privit, s-au transformat în ape speranțe și-așteptări adânc ascunse, și lacrimile-atâta timp, neplânse, au început să curgă pe sub pleoape.
Când m-ai atins, s-au preschimbat în fluturi și mâinile și gândurile mele, și-au început să zboare către stele, să construiască, pentru vise, scuturi.
Când mi-ai vorbit, mi s-au topit, în suflet, uitate doruri și nescrise versuri, și se-auzea, din stranii universuri, un geamăt stins, înăbușit de plânset.
Când ai plecat, s-au prăbușit în mine apusul, răsăritul, împreună, și nu e nimeni care să îmi spună cum să trăiesc, iubite, fără tine.
Schizofrenice rânduri se-ntind fără sens Pe umbra cea albă a colii din carte Și bat ca un clopot în ritmul intens Vibrații de taine, un tâlc mai aparte. Nebun e poetul, prea orb de-omenire, În el zac doar gânduri uscate de timp, Nebun i-este cântul, dar, vai, ce uimire, Când joacă pe ritmu-i o floare de câmp. Nebun este geniul, nebun e creștinul, Nebun este totul ce nu s-a-nțeles; Nebună-i iubirea, nebun e suspinul, Nebun e puținul și tot ce-i exces. Nebuni suntem toții ce-avem diferit Puținul în lume dar multul în suflet, Argintul pe palme, lumina-n privit, O frunte aparte, un cuget complet. E grea dumirirea prin taine pătrunse, Prostia n-o poate nicicând suporta; O doare… o mâncă orgolii neunse, Nebună-i prostia, mândria din ea. Delirul din rânduri ce scriu schizofrenic Cuvinte puține prin sensul lor greu, Lovește-n prostie si-apoi, ecumenic, Așteaptă vecia cu-al ei empireu.
Ce-ți doresc eu ție, astăzi, la zi mare, Când lumina-ți vie-n inimi ne pătrunde, Când se-ntorc în timp gânduri călătoare Căutându-ți umbra ce-n stele se ascunde.
Azi poporul acesta-n suflet ostenit, Cu privirea mândră, caldă, orgolioasă, Slăvește un nume, ce-i de toți iubit, Și gându-și închină la stea luminoasă.
Azi poporul acesta, ce-n vers l-ai cântat, Codrul și izvorul, doina noastră dulce, Azi pământul acesta, de tine adorat, Omagiu și cinste cu sufletu-ți aduce.
Dulce fiu al țării, geniul nesfârșit, Pecetea ți-ai pus pe-a inimilor frunte. Țara asta mândră-n palmă ți-a-nflorit Și-ntre generații tu ai făcut punte.
Ești darul divin, în inimi sărbătoare, Strălucitoare stea, ce-n suflet luminează; Tu ești lumina din stele călătoare, Ce asupra noastră cu dragoste veghează.
Ce-ți doresc eu ție mâine, ieri și azi, Veacuri nesfârșite să rămâi iubit, Să rămâi pe veci verdele din brazi, Să rămâi același geniu nesfârșit.
Să rămâi același, ce ne poartă-n lume, Cu obraz curat si-n inimi lumină; Să rămâi aceeași stea cu mândru nume, La care o lume-ntreagă se închină.
Ce-ți doresc eu ție, EMINESCU sfânt, Ce-ți doresc eu ție, astăzi, la zi mare, Să rămâi pe veci steaua din cuvânt Și pe prag de inimi sfântă sărbătoare.
Şef de haită, bătrân, n-am venit să te-omor, mi-era dor să cobor arcul vechi din cârlig… Astă-noapte a nins, s-a prelins sloi de frig… Tu auzi când te strig, tu-nţelegi că mi-e dor?
Vis cu blană de fum, ţi-am găsit urma-n zori lângă un căprior sfâşiat chiar în drum… Lup bătrân şi-nţelept, nu-i aşa că în piept uneori simţi vulcan, alteori simţi doar scrum?
Fiară ruptă din iad, de ce-ţi semăn leit dacă n-am colţii tăi şi nu beau sânge cald? De ce-ţi ştiu orice vad, te urmez şi mă scald printre prăzi şi prin văi, singur, doar c-un cuţit?
De ce stau lângă foc şi mă tem, dar zâmbesc, aşteptând să ataci, cu săgeata în arc? De ce-mi urli în vis şi-n pădure îmi taci? De ce nu te-ntâlnesc când te caut, deloc?…
