Ionela Micu

Cuvânt din cer

Cu muntele înfipt în cer si marea prinsă în vâltoare,
Cu norii suri deasupra frunții cu linii de-ntrebări culegătoare,
Străbate omul labirintul ca să răzbească-n viață,
Se poticnește, stă în genunchi, blesteamă această soartă,
Dar uită c-are legământ făcut în cer printr-un cuvânt,
Iar noaptea se mai duce-acasă, să fie miruit de-un sfânt.

Gârbov, neputincios și hâd, străbate ziua pe pământ,
Ducând în spate reci poveri din veacuri depărtate.
Lovește piatra și hotarul, găsindu-le o vină
De neghiobia ce îl poartă printre cărările din soartă.

Cuvântul scris rămâne-n veac și stă la neamuri mărturie,
Când vremea-ți vine să te-nalți deasupra norilor pufoși.
Abia atunci, seama îți dai, că ai trăit neputincios,
Ani buni ai irosit în van și fără rost
Și-ai să te-ntorci, smerit, iar pe pământ,
Să-nveți să prețuiești, cerul din cuvânt.

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Marian Florentin Ursu

VALURI DE HIMERE

Aş vrea să îţi mai spun ceva acum
Când vrei să pleci spre alte continente,
Iubirea noastră va muri oricum,
Corăbii prin furtuni de sentimente

Mai cred iubito în destinul tău
Şi nu doresc decât să-ţi fie bine,
Cândva noi ne vom căuta din nou,
Strigându-ne prin zările străine

Dar ce să fac, nu a fost vina mea,
În noaptea de nisip şi de mistere,
Tu te-ai vândut atunci altcuiva,
Prin valuri sidefate de himere

Mă mai aştepţi lipită de un geam,
Mă cauţi prin castele de nisipuri
Şi mă zăreşti prin sticle de ochean
Când trec comete mari prin anotimpuri

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Coca Elena Mahalu

Rămâi cu bine, Eminescu…

,,Și dacă” ar fi să renaști, geniu trist și  nepereche
Te-ar cutremura obida ce-a cuprins țara străveche,
De atâta sărăcie, au plecat în lumea largă
Țăranii, ce pentru drum, și-au dat boii din ogradă.

,,Somnoroase păsărele”, nu se-adună-n teiul sfânt,
Au plecat, căutând hrană și-adăpost, pe alt pământ
Și nici ,,Lacul” de-altădată, nuferi galbeni nu-l încarcă,
Uitat de lume, pe el, nu cutreieră vreo barcă…

Strigă de-acolo, din ceruri, tu, ,,Luceafărul” cel blând,
Fă-ți neamul să recitească  ,,Scrisoarea a-III-a”, în gând,
,,Împărat și proletar”, un tablou al românimii
Ce prezintă cu amar, trist viitor al junimii.

Stă ascunsă de priviri, micuța ,,Floare albastră”
Și așteaptă semnul tău, Emine, ca să trezească
Suflu nou în inimi bune, ce va-nfăptui cândva
Ceea ,,Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” :  slava,

Vis frumos de vitejie, mândria de-a fi român
Și să guști din fericirea raiului tău, cel divin…
,,Pe lângă plopii fără soț”, o umbră mă petrece,
Mă uit spre cer unde ești TU, nemuritor și rece,

,,O, rămâi”, rămâi cu bine, pe-a ta boltă îngerească,
Veghează pacea pe pământ, fă crezul sfânt să crească
,,Și dacă” poți, trimite-mi  semn, o rază de lumină,
Să știu că ruga mi-o asculți și că nu-ți e străină…
,,La steaua” care-a răsărit, se duce-un gând senin,
Și-un dor de absolut renaște, purtând ram de măslin…

Redactor: Mira Minu

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Mihai Eminescu -Omagiu-

TRĂIASCĂ NAȚIA!

Din când în când…
~Mihai Eminescu~

Eu te-am iubit îmi pare-un veac, tu nici măcar din când în când,
Şi nici ai vrut să alinezi al meu amar din când în când.
Erai frumoasă cum nu e nimic în cer şi pe pământ;
Azi nu mai eşti precum ai fost, frumoasă doar din când în când
Şi ochii tăi ce străluceau mistuitor şi înfocat
Sunt osteniţi şi se aprind cu mult mai rar din când în când.
O, spune-mi, suflet dulce, tu, pe care-atâta l-am iubit,
Dac-ai aflat în calea ta vrun solitar din când în când,
Care de-adâncul meu amor atâta de nemărginit
Măcar ca-n vis să-ţi fi adus aminte iar din când în când.
Nu! Ai trecut din mâni în mâni prin toţi acei oameni de rând,
Tu, trupul tău cel dulce plin le-ai dat în dar din când în când,
Cu al tău suflet aşa cald ş-adormitor nu i-ai atins,
O, şi nici unul n-a-nţeles atâta har din când în când.
Cu câtă inspirare eu, cu cât înalt ceresc avânt
Apropiam de gura mea acest păhar din când în când!
O, iubeam umbra ta şi tot ce e în tine, tot ce eşti
Şi astăzi dacă mă gândesc, nebunesc iar din când în când.
Dar vai! pierdută astăzi eşti, orice dorinţă a pierit;
Tot încă visu-l urmăresc şi, în zădar din când în când,
Tot te mai văz naintea mea plutind ca-n vis, pierdută da,
Cu buze supte, c-un obraz ca şi de var, din când în când.
Pasărea Phoenix, numai ea, răsare din cenuşa ei,
Dar oameni ce se mistuiesc nu mai răsar din când în când.
Că a mea viaţ-ai chinuit, iertai demult, ci-mi pare rău.
L-al tău trecut eu mă gândesc cu-atât amar din când în când.

2)

DIN VALURILE VREMII…
~ Mihai Eminescu~

Din valurile vremii, iubita mea, răsai
Cu brațele de marmur, cu părul lung, bălai –
Și fața străvezie ca fața albei ceri –
Slăbită e de umbra duioaselor dureri!
Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,
Femeie între stele și stea între femei
Și întorcându-ți fața spre umărul tău stâng,
În ochii fericirii mă uit pierdut și plâng.

Cum oare din noianul de neguri să te rump,
Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump,
Și fața mea în lacrimi pe fața ta s-o plec,
Cu sărutări aprinse suflarea să ți-o-nec
Și mâna friguroasă s-o încălzesc la sân,
Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o țin.

Dar vai, un chip aievea nu ești, astfel de treci
Și umbra ta se pierde în negurile reci,
De mă găsesc iar singur cu brațele în jos
În trista amintire a visului frumos…
Zadarnic după umbra ta dulce le întind
Din valurile vremii nu pot să te cuprind.
*
Notă: această creație nemuritoare a apărut pentru prima dată în volumul ,,Poesii” publicat în anul 1883, sub îngrijirea lui Titu Maiorescu, având ca temă centrală trecerea ireversibilă a timpului, însoțită de nostalgia trecutului și efemeritatea vieții.

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Nicoleta Tudor

Rugă pentru omenire

Omenirea-i în derivă și lipsită de repere,
Zilnic n-auzim decât de războaie și de rele.
Nu știu ce s-a întâmplat, dintr-odată lumea toată,
Ca la un semnal sinistru, hidoșenia și-arată.

Foametea și bolile peste noi s-au prăvălit,
Răul e atât de mare, încât nu e de oprit.
Ce am mai putea să facem să salvăm ce-i de salvat,
Când văd cum, încet, încet, oamenii s-au resemnat?

Chiar nu mai avem puterea să ne ridicăm din zloată?
Lumea toată-n datorii și în sărăcie-înoată.
De ce, Doamne, nu mai vezi ce se-ntâmplă pe Pământ?
Nu vezi cum este distrus tot ce mai credeam că-i sfânt?

Nu vezi cum, puternic este dintr-odată necuratul,
Cuprinzând tot ce se poate, dreptul fiind acuzatul?
Cum bogatu-i mai bogat și săracu-i mai sărac,
Ajungând, cu lacrimi grele, să n-aibă nici fund de sac…

Unde s-a produs greșeala? Unde s-a produs ruptura,
De ne-am pomenit de-odată cum ne înconjoară ura?
Cum să mai ridicăm capul când atâtea ne apasă,
Când ni-e sabia deasupra că rămânem fără casă?

Doamne, vin în fața Ta, Te rog cu fruntea plecată,
Să privești puțin spre noi și să ne mai ierți o dată.
Să ne dai măcar tăria să prindem
puțin curaj
Și să scoatem omenirea din sinistrul derapaj…

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Mircea Grumaz

din grumaz

mă tem c-am să mă tem de ce mă tem,
ba temerea-i ascunsă între frici,
arunc cuvinte grele spre blestem
să fiu exclus în timp ce mă implici.

complic o eroare cu greșeli,
o lacrimă plângea un pleonasm,
ai fost corect sperând să mă înșeli
și ai zâmbit cu urme de sarcasm.

cu spatele mă-ntorc și-am să revin,
se ține inodorul de miros,
simt berea îmbătată lângă vin
și-nvăț că doar urâtu-i mai frumos.

ni-e dragostea pierdută-ntre iubiri,
cu flori m-am parfumat peste urât,
din daune plătesc despăgubiri
și pe grumaz îl rog să facă gât.

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Adrian Vasile Iftime

Tot ce aveam să-ți spun( Sonet)

Parcă în ochii tăi nu mai e soare
O să mă pierd, pe drum, definitiv
In căutarea vechiului motiv
Pe care timpul vrea să îl doboare

Iar amintirea ta, azi, o cultiv
Stau rezemat doar de eternul oare
Chiar de neliniștea aceasta doare
Îi cos vieții mele înc-un tiv

Și mă întreb: De ce pe astă lume
Ne otrăvesc baloane de săpun?
Deși chiar ieri ne-am zis, cum știi, pe nume

Iar azi secundele se interpun.
Tăcerile încearcă să-mi sugrume
Tot ce-a rămas și ce aveam să-ți spun

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Nicoleta Lupu

Noapte de iarnă

Liniștitoare triluri șoptesc o slujbă Sfântă,
În câmp deschis mă ning cu lauri peste frunte,
Sunt gol și obosit, cu rana neștiută,
Când albul iernii aspre se-ntinde ca o punte.

Singurătăți sunt multe, de nimeni nu-s știute,
Și-atâtea osteneli care suspină-n taină,
Paharul milei tale îl umplu cu virtute,
Ce-o port în zi și-n noapte, ca pe o Sfântă haină,

Un plumburiu e văzul pierdut în depărtare,
Când seara se astrucă la poalele pădurii,
O-mbrățișez cu duhul, visând la preschimbare,
Când aura de gheață atinge colțul gurii…

Și fulgii nesătui se războiesc pe cale,
Să cadă cât mai iute pe creștet să m-atingă,
Primiți sunt ca o jertfă, căzută la picioare,
Steluțe cristaline prin ochii goi se plimbă,

E noapte grea de iarnă și ceru-i încă treaz,
Văzduhul îl străbat cu gând pierdut prin vremi,
Când stelele căzânde m-apasă pe obraz,
În foșnet de aripă, aștept să mă mai chemi.

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Gheorghe Apetroae

ÎNCEPUTUL- O POEZIE?
Autor

Cu gândul prafului-nisipul tău cărunt,
colinzi tot cerul, spre neînceput,
pe drumul tău de tine început
și-arunci săgețile din tine- aprinse
de sărbători: odihnă l-al tău Sine,
doar lacrimi stinse-n scuturi glaciare-
un arche- timp de împlinit cuvânt…

De templul flăcării sedus…,
prin clipe-n tine rătăcite,
treci mâinile pe zarea lumii;
cu degete demiurge-fine săgeți-
dezmierzi din al tău tron,
și mărginitul și nemărginitul
de geometrii adânci…
Ființă în trecere, cu al tău zâmbet,
smulgi viețile în ele-ascunse
și în macla sălbaticelor stânci…

Vulturi de lumină, cu ghearele
înfipte în leșul oricărui astru,
sărută norii grei, alunii și harnici,
purtând în aripile lor limonii,
torenții de grâne, păduri…
Iată-l, pe gândul nisipului,
cum își plimbă lesne fiorii iubirii
prin roua sa, a altei clipe,
când îl sorbi din trecutele lumi…

Culorile vii și axiniul umbrelor
din secundele tale, ale lor libere,
le întâlnești în sevă risipite
și în liliacul tău, încă ne-nflorit…
E ritmul razelor dansând în Totul-
lumina duh- lumină suflet,
pe care începutu-ți cântă
sonata zorilor spre Ne-nceput…!

REFERINȚE CRITICE:

Alupii Daniela: Versurile domnului Gheorghe Apetroae sunt o invitație la metafizică, o „sonată a zorilor” în care materia devine spirit. Impresionează modul în care autorul împletește fragilitatea „gândului nisipului” cu forța „degetelor demiurge”, reușind să surprindă acea stare de grație în care timpul se oprește pentru a lăsa loc luminii-suflet. Este o poezie a esențelor, unde iubirea și geometria universului se întâlnesc într-un zâmbet fugar, dar etern.
Felicitări din suflet autorului, Gheorghe Apetroae, pentru această viziune lirică fascinantă și pentru măiestria cu care șlefuiește cuvântul!

Mariana Croitoru-Ilina: Imaginile sunt de o forță rară – de la „vulturii de lumină” la „roua altei clipe” – descriind o căutare neîncetată a sacrului în elementele firii. Este impresionantă delicatețea cu care autorul „dezmiardă nemărginitul”, oferindu-ne o lectură ce vibrează între liniștea meditației și dinamismul unei creații continue.
Alese felicitări pentru acest dar literar plin de profunzime și sensibilitate!

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Eugen Dorcescu

AVATAR

Frumos și pur, aşa ca la-nceput,
Mă aflu pe un ţărm necunoscut,
Un ţărm rotit din zare până-n zare,
Cu vânt amar, cu scoici și-n depărtare
Cu argintate, tulburi estuare.
Mi-s zilele și casa de nisip;
Nici nu mai știu: sunt chip, sunt arhetip?
Când trupul meu se-apleacă peste unde,
Cel din adânc tresare și se-ascunde –
Şi totuşi, fără caznă, mă regăsesc oriunde.
Căci între împrejuru-mi și suflet nu-i nimic:
Nu pot și nu încerc să le despic
Cerul de cer și soarele de soare,
Marea de mări, uitarea de uitare.

(1981)

(Din: Eugen Dorcescu, NIRVANA. CEA MAI FRUMOASĂ POEZIE, Editura Eurostampa, Timișoara, 2015).

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț