Zbor spre înălțimi

Iarna mea

Noaptea țese ferigi
în spirale de lună,
trec zăpezi prin somnul din umbre,
gânduri în cercuri de iederă
cuprind văzduhul de calcar,
alunecă o mătanie albă în fuioare de tristeți.
În lutul unui cuvânt ți-aud inima cum tace,
cum rugina-n anotimp metalic
adună-n atomi tot hăul înghețat
și cum vântul în fum de ierburi uscate
destramă-n stalactită o pasăre de cenușă,
iar trupul clipei își pierde sensul
pe linia strâmbă a palmei.
Oglinda-n ceara de fulgi risipiți
tresare-n rătăcirea dintr-o stea,
ce-a rezemat tot cerul de iarna mea.

Autor Alice Puiu, decembrie 2019

Redactor șef Camelia Boț

Albul mușcă însingurat din iernile străzilor, pe-un pervaz noaptea unui gând murmură ploaia plumbuită-n hățișul de ore, doar vântul unei uitări mai lunecă, sfârșit de cerc între numere ninse, pereții tăcerii se destramă atomi răsucind ceruri și sentimente prin orașul în care străzile sunt doar semne de întrebare pe harta unei inimii ce-și caută numele. Undeva între pata stacojie, ce-aprinde-n colțul mesei un salt din monotonia cuminte-a suprafeței scriind răcoarea unui dreptunghi de liniște, și paharul cu litere ce dospește anotimpuri prin boarea vreunui verb respirat haotic de o tristețe înrămată-n adjective de mucava, se-nvârte colbul unui timp dezorientat, o busolă oarbă, orfană de puncte cardinale, un cerc răspândind infinitul peste acoperișurile ce palpită-n frunze de turle liturghia unei clipe…și eu trec, virgulă prin textul memoriei. Un țiuit alunecă amorțit pe muchiile rafturilor, linii de întuneric se răzvrătesc și se destăinuie acelui glas ce curge hârtie pe masa nopții și-aș vrea să fie viață acest amestec de cărți și uși pierdute-n somnul plecării, din tavanul înflorind umbră prin ecoul unei amintiri se-mprăștie crispat rugina din buzele unei ore desperecheate, undeva trosnește lemnul cerului. Poate că viața s-a ascuns în mansardă, din buruieni de noapte un ronțăit de șoarece într-un ungher dospind formula firescului, treptele mă risipesc mirare printre clipele de dinainte de ultima sărbătoare a visului, acolo sus mi-am uitat inima pe foile murmurând galben seri de copil sfios, acolo sus m-am părăsit demult, pe când încă mai credeam că sfârșitul e doar un cuvânt dintr-un dicționar bizar și eu urc mai departe spre străfundurile timpului rătăcit, bunicii zâmbesc umbre-n mansarda unui minut de nea, mai departe spre geamul răstignit de grinda ce leagănă descântul stelelor din tei, mai străvezie cărarea printre unghiuri obtuze ce-adună-n bolți orga văzduhului dintr-un veac de sentimente. Acolo mi-am uitat cuvintele prinse-n spirale de melc rotind vara, un foșnet colorat printre rânduri de vers, poate aici s-a ascuns bunica și râde înfundat între frunze de poveste. Paginile tremură pleoape de lună și litere respiră amestecat trecutul ce s-a înnodat de-un viitor fără zăpadă, fără țurțuri fredonând în streșini melancolia iernii, și-ți caut zâmbetul întomnat, bunicule. Atâta ceață se-ncolăcea de pașii tăi, abia înaintai prin vălmășagul de nume și străzi întortocheate, tramvaiele clocoteau pestriț printre semafoare și oameni prinși într-o grabă cu gust de metal coclit. Și tu, bunicule, deveneai doar freamăt de lăcrămioare pe-un câmp uitat într-o vitrină cu jucării. De ce spuneai bunicule că e copleșitoare primăvara din floarea de cireș, când tu erai toată durerea pământului rănit de furia dimensiunii arse-n palme de război…Nimeni pe acoperișul lumii, doar întrebări din fumul orașului nins și dincolo de mansardă vitraliile sufletului pulsează-n corn de licornă o ultimă stea ce-adună-n clopote textul memoriei…

Ultima întâlnire cu mine n-a fost doar o simplă întâlnire. Bună ziua, bună ziua, ce mai faci, același din oglindă, același din fereastră, a fost o explozie, o ruptură de legături chimice între molecule de uimire, un moment respirând infinitul din clepsidra sortită încătușării între două consoane, a fost vocala ce-a șlefuit tăcerea pietrei dându-i inflexiuni de culoare, a fost impulsul Dirac, un salt al timpului devenit spațiu, acel inform zvâcnet dincolo de care am înțeles că am șansa să o regăsesc pe Mira. Timpul ninge gri pe aleile înserate, mă strecor prin fumul de ramuri înghețând iluzii și-aud bocănitul unui baston reverberând ritmat pe trotuar. Un domn mai scund, o pălărie cu boruri rotunjite, fularul încolăcit de cer se-adună-n jocul unui somn de nea, pleoape prinse-n masca tăcerii, un orb…Zgomotul sacadat al bastonului năvălește apă dezlănțuită peste umbra mea mirată. Bună seara, domnule! Răspund bâguind sunete pierdute-ntr-o încetineală ce mă surprinde. Dar cuvintele se rup carne, sfâșiindu-mi umerii, spatele, doar bolborosesc neputința celui luat prin surprindere. M-am întâlnit de curând cu Mira, te-așteaptă. De ce nu te grăbești?! Copacii se înghesuie cumva pe-o parte a vântului ce suflă albastru prin crengile serii și ochii mei învață parcă să privească nasturii ordonați pe marginea paltonului. Orbul se-nconvoaie nor peste umerii mei, buzele lui țes conturul unei așteptări din care știu că nu am cum să fug, încotro să-mi îndrept privirea…un nasture e un punct, alt nasture două linii, urmează doi nasturi, două puncte și încă o linie. Poate e un semnal Morse, poate e un semn de iarnă sau un semn de apă, un joc de șah în care mă simt pierdut și el, orbul, un nebun croindu-și drum pe tabla cerului. Prins în pasul hipnotic al orbului mă strecor în umbra lui, și ne-ndreptăm muți spre marginea lacului. Lumina se pierde pasăre de ceară prin vălătuci de ape nisipoase, un pumn de vrăbii se-mprăștie, fire de noapte la marginea unui gard șchiop ce-nconjoară câteva leagăne decojind bezna unor pânze de păianjen. Orbul se-ntoarce brusc spre mine și pleoapele lui caută rădăcinile unei verticale afundate-n cerul rătăcit undeva pe o paralelă a sufletului meu, poate calculează latitudinea și longitudinea unui loc pe care doar el îl înțelege, mă simt un rătăcitor în visul unui matematician orb, mâinile lui scriu în aer frunze și flori și râsul unui copil, ba nu, e râsul Mirei, cascade de râs diafan se preling nuferi pe lacul înghețat. Un arc boltit spre celălalt mal, podul răzbate ca o melodie din flașneta unei seri albe, câțiva porumbei izbucnesc brusc dintr-un tufiș de litere risipind galbenul ferestrei din lună peste văzduhul izbucnit strigăt din buzunarul orbului. Începe să ningă melancolie în albul înghețat din aer și abia acum înțeleg că Mira e acolo, dincolo, pe malul așteptării. Ating umărul orbului în semn de rămas-bun, el zâmbește cu pleoape de timp îndurerat și pornesc mai viu ca oricând prin ninsoarea tremurând amintire peste podul de semne și numere scrise de noapte. Mira se-nvârte cuvânt de primăvară printre copacii dezvăluind o scară înzăpezită într-o frază fără final. La mijlocul podului mă-ntorc să-l mai văd o dată pe orbul gândului meu, îi fac cu mâna, parcă ar clipi, pleoapele, pleoapele lui albe se pierd undeva în noapte, îmi face semn să merg mai departe. Podul se stinge stea căzută-n iarna căutării, alunec pe celălat mal, și Mira mă prinde de mână: Uite, acolo e omul meu de zăpadă ! Ochii mei îngheață semn de întrebare peste ape. Orbul e doar o mogâldeață de nea, acoperită de o pălărie cu boruri rotunjite și fularul respiră înălțimea bolților din copilăria Mirei, dar bastonul, bastonul bate sacadat mai departe pe aleile risipite dincolo de lac, unele bătăi sunt mai scurte, altele mai prelungi, poate e-un ritm anume, ce-ascunde cuvinte din lutul iernii sau din chemarea fulgilor ce încă n-au sosit în oraș…bastonul orbului o poveste și Mira un semn.

fragment – „Dintr-o amintire negăsită niciodată, doar visată în mansarda unui poem”
Autor Alice Puiu, ianuarie 2021

Redactor șef Camelia Boț

Dor de tine…

Hai, mamă, să mai stăm pe banca din grădină,
Sub vișinu-nroșit și greu, de rodul lui,
Din veșnicie, doar, o clipă să revină,
În care mi-aș dori atâtea să îmi spui.

Aș vrea să mă alinți din nou, ca altădată,
Să îmi zâmbești cu drag, cum o făceai demult,
Să mă mângâi, dorind, să nu fiu supărată,
Duios să-mi povestești, iar eu să te ascult.

Cât de frumos ar fi și mi-aș dori să fie,
În tihnă să mă-ntrebi de mine și de toți,
Să-ți văd ochii frumoși, lucind de bucurie,
Când mândră îți vorbesc, cu drag, de-ai mei nepoți.

Nu vreau ca să îți spun ce dor ne e de tine,
Tu ne privești de sus, știi totul despre noi,
Iar dacă ai putea, ca să ne fie bine,
Ai vrea să te întorci, o clipă, înapoi.

Atâta am vorbi, pe banca din grădină,
Sub vișinul bătrân, cu rodul pârguit,
Venind, să ne aduci o rază de lumină,
Doar un crâmpei de timp, desprins din Infinit.

Redactor șef Camelia Boț

Lumina vieții
~Camelia Boț ~

M-aș rătăci prin fulgii de zăpadă
Adunând în palme doar flori de gheață.
Prin timp aș face iarăși escapadă
Să te caut prin jur, pe tine viață.

M-aș îmbrăca într-o rochie albă
Ca să-ti fiu veșnic iubită mireasă,
Aș purta stele ca o eternă salbă,
În nopțile reci cu lună crăiasă.

Privesc cerul, precum întâia oară
Rugăciuni înalț acum spre infinit.
Doamne! Fă să-i fiu, pururea fecioară
Care-l îndeamnă și-n iarnă, la iubit.

În tăcerea fulgilor de nea ce cad
Lumina vieții se aprinde-n mine,
În jur miroase a cetină de brad
Când taina iubirii renaște prin tine

29.12.2020

Redactor șef Camelia Boț

Melancolie…

Se șterg trăirile de sărbătoare,
Iar strălucirea lor se pierde-n timp
Și când, pe rând, alunecă-n uitare,
Iarna rămâne doar un anotimp…

Se simte iar răceala de afară,
Din norii cenușii fulgii se cern,
Apoi, fără vreun țel, încet, coboară
Și peste gheața veche se aștern.

Din vraja albă și-a ei strălucire
A mai rămas troianul ce-a crescut
În straturi reci, lipsite de sclipire,
În amintirea timpului trecut.

Dar o speranță firavă apare
Trecând prin greul iernii înghețat
Crâmpei de viață-ntruchipat în floare
Cu o putere de neașteptat.

Iar vieții noi, pornită ca să fie,
Lacrimi de gheață, setea-i potolesc,
Împrăștiind fiori de bucurie,
Ce-n suflete pătrund și-acolo cresc.

Și s-or ivi trăiri de sărbătoare,
Și-o nouă bucurie, peste timp,
Când primăvara, în a ei splendoare
Ne va fi suflet, nu doar anotimp.

Redactor șef Camelia Boț