Pentru că timpul mă fugărește ca un lup flămând mă voi refugia în zborul unei păsări, acolo unde suflarea lui nemiloasă nu mă va putea atinge nici măcar cu un gând.
Sau poate voi coborî în undele tămăduitoare ale izvorului unde n-a avut niciodată dreptul la cuvânt.
De nu vor mai fi izvoare și nici păsări mă voi ascunde în jocuri de copii unde îmi voi căli trupul cu bucuria lor ca el să nu mi-l poată îndoi.
Iar dacă vreodată voi îmbătrâni mă voi împreuna cu umbra verde a pădurii, unde timpul, oricât ar fi de flâmând, nu mă va putea găsi.
Am privit îndelung chipul nemaivăzut al durerii care m-a absorbit în profunzimi de abis… La fiece cotitură, îl priveam iar și iar. Ochii, ochii îi erau de gheață, iar timpul atârna de cearcănele groase, ciorchini de struguri pe sub pielea creponată. Oh…gura, gura-i falii de pământ suprapuse peste o respirație ghemuită. Îi priveam chipul arcuit sub pulpa degetelor ce-mi brăzdau fața… era chipul morții, spre vindecare.
Mai auzi, mai vezi cum suspină în ploi Toți copacii vitregi ai zilelor de joi? Îți mai fuge gândul de pe-un nor pe altul? Încă spui cã ceru-i sinonim cu neantul?
Te mai doare, iarăși înc-un vis pierdut Sau, poate, secunda lipsă din minut? Trec pe lângă tine himere obscene Sau cariatide cu gene șatene?
Nu-mi spune nimic, nu vreau un răspuns Fiindcă-n râs m-am ascuns, să nu dau în plâns, Dorm pe apucate și mănânc pe sponci, Și printre cuvinte mai omit triftongi, Încerc să vorbesc numai în consoane Până îmi zdrelesc corzile vocale Și te-aștept într-o gară fără căi ferate Năpădită de melci și nevertebrate… Ieri am scos din sipet rochia de mireasă, Dantela e ruptă însă nu îmi pasă, În sâni îmi ard latent ispite și păcate Și-aș vrea să mă cufund în ochii tăi de noapte…
Nu mă părăsi, Iisuse, azi, când toate mi-s apuse, lacrimile toate, plânse, răsăriturile-apuse, bucuriile răpuse. N-a rămas nimic!
Stau în noapte și Te strig, și mi-e moarte, și mi-e frig, și mi-e dor de timpuri duse, când, în prag de sărbătoare, te-așteptam, cu mic, cu mare, așternând pe drumu-Ți floare, și-mpletind în gând cu soare, ramuri de finic.
Îmi e dor de ziua-n care m-a luat în brațe mama, alungând din suflet teama, și c-un zâmbet mic, mi-a șoptit: „fetița mamii, peste noi vor trece anii, și ne-om despărți o vreme. Nicio clipă nu te teme, ne vom revedea odată, Domnul când va fi să cheme, într-o lume minunată, unde Pacea și Lumina ne vor dărui odihna binemeritată „.
Dacă-i voia Ta, Părinte, dacă vocea Ta mă cheamă, primește-mă, Doamne Sfinte și m-așază-n Cer, de-a dreapta. … Am de regăsit o mamă, și mi-e tare dor de tata!
Lăsați-mă la cruce, în umbra răstignirii, Să-mi plâng nevrednicia sub nimbul nemuririi, Acolo-i rădăcina iubirii dăruite Și rana Lui e poartă spre ceruri nesfârșite!
Lăsați-mă la cruce, când valul mă doboară, Când nu mai pot purta a vinei grea povară, Căci lemnul ei mi-e sprijin, iar sângele scăpare Și fiecare cui e-un psalm de înălțare…
Lăsați-mă la cruce, căci m-a chemat pe nume, Când rătăceam departe, pierdut în astă lume, Acolo-nvăț tăcerea, acolo-nvăț s-ascult, Doar lângă cruce tace al inimii tumult…
Lăsați-mă la cruce, nu-i drum mai drept sub soare Decât cel care urcă pe urme de iertare, Acolo cerul plânge și îngerii coboară, Iar harul nu se vinde, ci iartă iar și iară…
Lăsați-mă la cruce, în praful rugii mele, Să-mi pun obrazul ars în palmele Lui grele, Să simt cum bate Viața în pieptul istovit Și cum din morți se-nalță Isus, Cel răstignit.
Lăsați-mă la cruce, acolo nu-i sfârșitul, Acolo, pentru mine, începe infinitul, Acolo mi-e izvorul, acolo-i vindecare, Și-n palma Lui străpunsă renaște fiecare…
Cine-mi este-n depărtare va veni să mă cunoască, negreșit, pe orice cale, nu vrea iarba să mai crească. cine știe că mă știe, sigur că-mi găsește calea ce pe ea-ncepe să scrie, linii ce-mi marchează zarea.
când nu vrea, nici nu căznește, drum să facă, nici cărare, marea nu îi trebuiește n-o înfruntă, e prea mare. În zadar aleargă timpul, toată viața-i efemeră, în zadar cuprinde nimbul dragostei ce înc-o speră.
de pe mal, vedenii arse strâmb privesc la focul stins, e real sau poate-s farse, dar sunt zgomote de râs. umbre frânte-n cerc aleargă cu povești cărate-n spate, și tăcute vor să șteargă trei cărări ce-s neumblate.
suflete nebănuite, de la marginile lumii, aduc vești ce sunt privite motiv de topirea brumii. chiar de-i secetă nebună, mai găsești un strop de apă, și-n pustiu o plantă bună ce de foame te mai scapă.
cele mai grăbite clipe s-au oprit să mă asculte, și de tac încep să țipe și să-mi verse vorbe mute. smerită și cu credință, mă tot rog spre vindecare cerului să-mi dea putunță, să-mi fac punte pân’ la soare.
am crescut într-o formulă a plecării mereu un alt prag dincolo de care se licitează umbra unui glonț cu pălărie când serile sunt bărci abstracte pentru gramatica celuilalt mal care taie mărul și întâmplarea bufonul de treflă pe logaritmul grimasei ceasul cu roze și șoareci de tuș hărți din memoria zorilor axiome și aproximări insolente o încâlceală suavă de pietre sonore în zumzet alb de melci care torc maidanul cu statui decapitate lumea un gol aplaudând fachiri în derivă rănile exersând surâsul unui manechin și-același zero barat de aripa unui înger e jumătatea primului sărut o ploaie dintr-o pleoapă de măr dar unde-ai uitat cealaltă jumătate?!
am trecut prin fracția cu renunțări ora cinci și câteva profeții șchioape caravana cu procente și cripto-săruturi într-un decor cu presupuneri expirate butaforii pentru indicele ratărilor duble e ovală tăcerea dintr-o ninsoare de greieri ecranul și iarba între acoladele perdelei scrumiera în cealaltă jumătate de ramă cineva caută dealul cu semnele uitării pentru textul care scrie mâna
ți-amintești dialogul cu acel Orfeu digitalizat dar cine va găsi parola?