Gabriela Ryelle Panait

Locuințã efemerã

Mai geme ploaia pe un lemn uscat,
Mai scârțâie o scândurã bãtrânã
Iar praful tremurând s-a strecurat…
Din zidul strâmb, durerile adunã.
Cãlcând pe urme îmbibate-n frig,
Tãciunii vremii scapãrã în tindã…
Cu ultimele gânduri te mai strig
Bãtrânã locuințã, dintr-o grindã!

Înebunind cad țiglele la vale
Durerii fiind parcã aşternut,
Ca un bolnav în tainã se-nconvoaie
Peretele ce nu m-a cunoscut!
Paşii de cearã, râsetele vii
Ce mai rãzbat din vremi necunoscute,
Sãlãşluiesc acum în colivii,
Prin spații şi tãrâmuri nevãzute.

Bãtrânã locuințã, de ce taci?
Ce mânã ți-a dat viațã în trecut
Când câmpul ardea florile de maci,
Cine pe tine, te-a creat din lut?
Nemuritor e templul amintirii,
Cãci fiecare scândurã vorbeşte
Şi fiecare praf ce se ridicã
Povestea ta în tainã-o iroseşte!

Bãtrânã locuințã cazi mereu
Şi ştii… cãlãul tãu voi fi chiar eu.

Petraru Valentina

Amintiri prăfuite

Caut amintiri din vremuri apuse
Cu poze-ngalbenite și flori presate,
Prin cărțile vechi în poduri ascunse
Parcă găsesc comori adevărate.

Bilete de amor roase de vreme
Cândva am iubit sincer și curat,
Ne-am scris declarații-n mici poeme,
La care am ținut și le-am păstrat.

A fost un foc de paie, ce s-a făcut scrum
Să prețuim iubirea noastră, n-am știut
Eram copii naivi, pe-al vieții drum,
Ne-am despărțit atunci și ne-a durut.

Destinul a jucat șah cu viața
Am mers mereu pe drumuri diferite,
Am întâlnit dragostea și speranța,
Uitând de tine, cel de dinainte.

Azi răsfoiesc doar amintiri prăfuite!

Ana-Maria Felicia

VIAȚA

De multe ori m-am întrebat…
De ce e viața așa de scurtă?
Prin multe locuri am umblat
Și Intotdeauna am dus o luptă.

Chiar de sufletul mi-era trist
Nu am destăinuit la nimeni…
Prin câte am trecut, încă rezist,
Ferindu-mă in timp de oameni…

Viața nu poate fi cumpărată…
Nici măcar câțiva ani din ea.
Trebuie trăită si conturată
De vise si o ceașcă cu cafea…

Conduraru Ioana

Nostalgia dimineții

Soarele acum se-nalță,
Mai timid, mai supărat!
Toamna cu -a ei aroganță
Zilele le-a tot scurtat,

Iar din frumusețea verii,
Au rămas petale triste
Pe cărările visării
Și suspină în batiste.

Gust cafeua surâzând.
Schimbătoare este vremea,
Îmi repet tacit în gând!
Și-mi răspunde doar tăcerea.

E un vers, o poezie
Toamna ce se vrea iubită,
Sau e -o dulce simfonie
Cântată de o lăută?

Las secundele să treacă.
Aș putea să mă opun?
Nicidecum, și pun în teacă,
Dorul ce-aleargă nebun.

Marin Rada

POATE ȘTIAM

Purtam sub cămașă
o carte cu poezii,
întunericul mi se lipise
de pleoape,
poate știam din ce vis
ai să vii
când lumina albastră
se cerne pe ape.

Iubita mea,
purtam sub cămașă
chipul tău ca o pasăre
încremenită de frig…

Poate știam
cu o viață mai înainte
ce lumină albastră te-mbracă,
din ce vis, iubita mea,
să te strig.

Andreea Pîrlea

HAI SĂ FIM FRUMOȘI !

Vedem tot mai mult, în zilele noastre, cum urâtul, răutatea, anormalul, imoralitatea, etc. sunt promovate la tot pasul, pe toate canalele, încât am fi tentați să credem că frumosul, binele, moralitatea, firescul, etc. au dispărut.

Vorbeam azi cu o prietenă despre OAMENI, despre lucrurile frumoase din jurul nostru. Am concluzionat că multe dintre ele nu se cunosc. De ce? Fiindcă nu se vorbește despre ele.

Derulând pagina de Facebook, sau privind știrile, câte lucruri frumoase vedeți, ori aflați despre modele de viață, despre persoane simple care pot fi adevărate exemple pentru ceilalți? Probabil, uneori, vedeți, eu una văd pentru că am în lista de prieteni și persoane care distribuie și frumosul din lume, nu doar mizeriile, lucrurile triste ori tot soiul de stupizenii.

Până la urmă de ce se întâmplă tragedii? Nu tocmai pentru că frumosul e din ce în ce mai ascuns privirii, iar prostia și urâțenia au tupeu suficient cât să ocupe locul rămas gol (pe deasupra, din cauza egoismului, încearcă să umbrească și locul destinat frumosului). Ce ne înconjoară mai mult? Ce văd copiii noștri pe internet sau la televizor, uneori chiar și pe stradă ? De unde să învețe să aprecieze frumosul, dacă noi permitem să fie bombardați cu nimicuri urâte? Dacă în casă nu întâlnesc frumosul, pe stradă sunt șanse mai mici să o facă. Dacă nu-l cunosc, nu sunt capabili să facă distincția dintre bine și rău. Ajung și ei să considere oamenii normali nebuni, iar pe cei nebuni să îi catalogheze ca fiind normali. Antimodelele ajung să fie modele. Telefoanele ajung să fie cele mai bune prietene ale copiilor, iar socializarea reală ajunge să fie uitată…

Vă propun să încercați, măcar timp de câteva zile, să includeți în postările voastre frumosul, să prezentați persoane care pot servi drept modele, să vorbiți chiar și despre voi înșivă (dacă ați întreprins activități care pot fi luate ca bune exemple) . Să promovăm normalitatea și frumosul din lume și să le evidențiem acolo unde le vedem. Să aducem în atenția copiilor noștri viața așa cum trebuie ea să fie. Vorbiți despre oamenii care v-au influențat în mod pozitiv viața, care v-au fost alături, fie și pentru un moment. Nu e o rușine să recunoști că ai fost ajutat și nici o laudă când spui că ajuți. Da, ajuți pentru tine și pentru sufletul tău. Dumnezeu știe asta. Dar, în ajutorul nostru, trebuie să îi implicăm și pe cei din jur, să privească acest lucru ca pe o normalitate. Să învețe copiii să facă și ei acest lucru și să îl privească, nu ca pe ceva spectaculos , ci ca pe un lucru firesc. Acesta e un prim pas în combaterea urâtului (cu tot ce implică el).

Dacă nu știm despre existența lucrurilor frumoase, vom ajunge să privim frumosul, atunci când îl întâlnim ca excepție, iar partea urâtă a vieții va deveni un firesc, pe care, ușor – ușor, îl vom accepta.

De pildă, mulți, când vorbesc despre pandemie, zic doar despre suferințele pacientilor și despre lipsurile sistemului sanitar, dar nu vorbesc și cei care au fost ajutați, fie în spital, fie acasă. Nimeni nu știe de preoții, sau oamenii de rând care au mers în vizite la bătrâni sau familii cu dificultăți financiare și le-au dus alimente (cumpărate din bani lor, nu neapărat fiindcă aveau prea mulți, ci pentru că puteau fi de folos celorlalți), ori care le-au făcut cumpărăturile, sau le-au ținut un pic de urat. Puțini vorbesc despre unii profesori care le-au influențat viitorul, ori despre șoferii de autobuz care le-au fost îngeri într-un anumit episod din viață. Câți vorbesc despre ajutorul primit de la vecini, de la oamenii ,,anonimi „? Dacă nu vorbim, e ca și cum nu ar fi existat. Câți vorbesc despre oamenii care le sunt alături la un simplu apel, indiferent de ora din zi sau noapte, dacă simt că prezența lor contează, fără a le fi neapărat prieteni? EI sunt doar OAMENI.

A ajuta nu înseamnă că am făcut o faptă măreață. Așa e normal. Aceasta e frumusețea vieții. Ea stă ascunsă într-o floare, într-un apus, dar, cel mai mult, stă tăinuită într-un suflet.

HAI SĂ FIM FRUMOȘI!

Alexandra Mihalache

Dor suprem

Dorurile nu mă pot ucide,
Dorurile nu mă pot seca,
Tu eşti dorul care va decide
Câte patimi poate vindeca.

Dorurile vor să îmi dea pace,
Rănile din piept nu înţeleg,
Dorurile nu se pot preface,
Tu eşti rana dorului ce-l leg.

Dorurile ştiu numai de tine,
Dorurile nu ştiu cine-s eu,
Vreau să te zidesc între destine
Dor suprem al sufletului meu.

Cristina Tunsoiu

Crenguțe de măr

Prin dansul lasciv al ploilor nude,
Regretul tardiv de azi nu include
Și jocul de-a vara ce-și strânge fugară,
Rochița, chitara și cireașa amară!
Se aude in surdină, un foșnet de frunze…
Septembrie îmbină sentimente confuze,
Ce par ruginite, cu mireasme de toamnă
Demult adormite, și-n cupe ne toarnă,
Licoarea uitării, să trecem prin viață…
Dar stop resemnării! Esti om nu paiață!
Ridică-te demn și mergi inainte,
De mersul ți-e ferm și pui in cuvinte
Doar adevăr, blândețe, dulceață,
Crenguțe de măr iar restul …se învață!

Ana-Maria Petrache

O dragoste pierdută

Acolo, undeva, în farmecul tăcerii,
Cufundată în lumea tragică-a durerii
Se-afundă încetișor în papura uitării
O viață de iubire pe marginea mării .

Doi tineri în amurg își dăruiau iubirea,
Își declarau prin vorbe deșarte fericirea
Ș-apoi se-ndepărtau lăsând în urmă șoapte
Ce-n timp încet piereau, ca soarele în noapte.

A doua zi la fel, și-a treia zi, și-a patra..
Trecură săptămâni până se-ntoarse soarta.
Acum, stând în tăcere pe marginea marii,
Mai zace doar o fată, și-o lume a uitării.

,, El unde o fi oare și unde-o fi plecat?
De ce m-o fi lăsat cu sufletul tăiat?
Mă doare amintirea… și sufletul mă doare…
Iubirea, cândva vie, o simt acum cum moare. „

Claudia M. Vlase

Poezia zilei!
Felicitări autoarei și mult succes!

Iubește-mă
~Claudia M. Vlase~

Eu mi-am făcut din inimă căuș
Să sorbi, iubirea mea, din ea pe îndelete
Și te asigur că oricât de mult ai bea
Gustând din ea, întotdeauna-ți va fi sete
Căci este pură, limpede și-ar vrea
Să-ți simtă moliciunea buzelor de catifea
Și ca o floare-n soare, petalele să își desfacă
Ți-o dăruiesc, să știi că nu-i o joacă!
Iubește-mă…
Nu vreau să-ți fiu doar clipă
Desprinsă din al timpului cadran
Iubește-mă …
Aștept a ta chemare
Nu mai lăsa să treacă vremea în zadar!
P.S :
Auzi când îți șoptesc că te…iubesc??

26.08.2020