Mama se îmbraca, uneori, în alb, avea peste umeri un voal subțire, de sărbătoare, întindea către mine o primăvară, se umpleau ochii ei de cer și cerul se umplea, dintr-o dată, de soare,
Eu auzeam cum plesnesc mugurii de lumină, candela, sub icoană, cum trezește fiori, într-un luminiș, fără vină, căprioara bea stelele de pe flori,
Mama era tot o dragoste și o iluminare, se îmbrăca, uneori, în alb și avea peste umeri un voal subțire, de sărbătoare.
Zăpada-i spulberată, câmpia-i toată răni, E crivăț până-suflet, tristețea cere vămi, Singurătatea-ntinde pe lume cinic voal, Din hăuri, aprig vântul, amenință prin geam… -O, mamă, din icoane, coboară iar în lume, Și plângi tu soarta noastră! – căci nu-ndrăznim a spune, Că nu-s copiii-acasă, căci au uitat cărarea, Că stând în poarta casei, mă prinde înserarea, Dar ei nu știu că viața, azi e și mâine nu e, Că vreau să-mi văd nepoata până nu plec din lume… Căci ieri eram bolnavă, la fel cum sunt și azi, Și merg parcă mă târâi, și-s suptă la obraz, -O, vântule, te-oprește, câmpia toată-i răni, -Sub lespedea de piatră, tu mamă des mă chemi!
-Veniți copii, acasă, părinții vă așteaptă, -Veniți cât văd cu ochii, cărarea înspre poartă, -Lăsați dreptunghiuri care, o virtuală viață, În loc de cea reală, mereu v-o pun în față!…
E crivăț până-n suflet, tristețea cere vamă… -Deci nu uita copile, de mama ta bolnavă!…
~Sfat pentru tineri~
Intâi când ai privit-o și timpul s-a oprit, Privirea ei senină, din petece de cer, Era o primăvară, pe-un mugur înverzit, Era precum lumina, ajunsă-n colț stingher. Ca foi pierdute, singur, tu astăzi răscolești, Imagini, amintiri, muiate în amar, Le-ai închinat pe-altarul iubirii pământești, Ea a plecat, iar ele, te frig, că încă-s jar!… Ți-ai spus că toate astea dovedesc, Că ce-i lumesc, cu vremea se vor preface-n scrum, Că depărtările, sunt gloanțe ce dureros țintesc, Făptura fericirii, subțire ca un fum. La întâlnirea voastră, au coborât din cer, De aur, două stele unite-ntr-o lumină, Și pasărea albastră, vă-nvăluia în cerc, Zburând deasupra voastră, pe bolt-atunci senină.
-Întoarce deci șuvoiul, iubirii iar spre Ea! Și Ea va fi ca lacul, când freamătă sub vânt, In mii de unde limpezi, răspunsul, ți-l va da, Si-n brațele-armoniei veți reveni, zburând.
Seara îmi trag fotoliul la geam și geamul se uită la mine cu o față întunecată, parcă s-ar cerne prin el, depărtările…
La marginea câmpului, la marginea cerului, la marginea pământului sunt păsările, sunt oamenii, sunt cărările,
Îmi trag fotoliul la geam și mă uit în sufletul meu, pe acolo se strecoară uneori teama, într-o parte a corpului care se face tot mai mică sau care, speriată, face minuni…
Pe acolo se strecoară, din când în când, tainele unei lumi,
Chiar acum când îmi trag fotoliul la geam și geamul se uită la mine, voi ști că sunt vise care durează un veac, iar veacul durează o zi, poate ziua de astăzi, de mâine…
În țara lui Timp -Împărat era o grădină cât toată țara, împărțită în patru ca inima omului. Împăratul avea patru fiice și fiecareia îi făcuse câte un palat în partea ei de grădină. Împodobise fiecare palat cu toate darurile sale cele bogate, după chipul și asemănarea fiecărei stăpâne. Una era albă ca barba împăratului, semăna cu el, era mai aspră si se numea…? – Iarna, ziseară toți copiii în cor. – Știți voi cum se numeau celelalte surori? Glasurile copiilor sunară ca niste clopoței sau ca niște ghiocei, cum vreți voi să le auziți. – Primăvara! – Vara! – Toamna! – Ați ghicit sau ați fost în palatul lui Timp- Împărat? – Nu, n-am fost , ziseară copiii în cor. – Dar? Un copil spuse pe nerăsuflate: – Doamna, eu știu, sunt cele patru anotimpuri! – Fetele vin pe rând la noi și ne aduc tot felul de daruri, zise colega lui de bancă. – Mie îmi plac cel mai mult florile primaverii. – Mie, cel mai mult imi place Vara cu marea și pescărusii ei. – Doamna, mie imi place Iarna , pentru că mă joc cu cățelul meu în zăpadă, am făcut chiar un iglu împreună cu tata si un om de zăpadă hazliu. Înainte mergeam la patinoar dar acum… – Mie îmi place Toamna pentru că atunci incepe școala și mă întâlnesc cu voi cu toți. – Iar mie, copii, imi plac toate cele patru fiice ale împăratului Timp, așa cum vă iubesc pe voi, pe toți, chiar dacă sunteți diferiți unul de altul. Azi vom povesti doar despre două dintre fiicele împăratului dar trebuie să mă ajutați și voi. Numai așa povestea va fi adevărată. Copiii au aplaudat-o pe Doamna, iar ea, in loc să înceapă povestea, i-a întrebat: – Cine vrea să fie Primăvara? -Eu, zise o fetiță fragilă ca o frezie , cu un glăscior ca un clopoțel dintr-un ghiocel. Toți au aplaudat . – Ce ne aduci Primăvară cu tine? Fetița își luă de mână colegul de bancă. – Soarele! Băiețelul se roși până în varful nasului, în râsetele zglobii ale copiilor. – Dar tu, Soare, ce ne aduci? -Razele mele! Și alese vreo cinci-șase fetițe care-de-care mai frumoase și mai fericite că sunt în poveste. – Dar voi Raze de soare, ce ne aduceți? – Ghiocei! Ghiocei! Ghiocei! Și aproape întreaga clasă dăduse buluc pe scena improvizată lângă catedră. Toti erau veseli si fericiți ca niște vrăbiuțe gălăgioase. Doar o fetiță si un băiețel stăteau in ultima banca, un pic abătuți , un pic rușinați, un pic altfel. – Voi de ce nu veniți cu noi? Îi invită Doamna cu un gest ca o îmbrățișare. – Pentru că eu vreau să fiu Iarna . M-am intors in palatul meu din țara lui Timp Împărat , dar l-am pierdut pe drum pe Fulg- pufos și de aceea sunt tristă. – Nu m-ai pierdut, zise baiețelul de lângă ea , m-am intors la tine ascuns intr-o picătură de apă. Nu mă recunoști? M-au ajutat Razele de soare și Duhul primăverii care m-a ridicat la cer, dar mi-e dor de Ghiocel, prietenul meu. A rămas trist si cu căpșorul plecat. Cred că s-a rușinat că m-a chemat așa ca la o luptă între doi băieți in care m-a învins și-i pare rău. Iarna îi spuse: – Bine, dar ți-ai pierdut și hăinuța și căciulița de fulg . Voi sufla peste tine de trei ori, poate o să-ți fie frig, dar o să ai din nou haine ca frații tăi. – O să pot să mă mai duc la Ghiocel? – Ce zici ghiocelule? – Să vină, acum am înțeles că el voia doar să se joace cu mine , iar eu credeam că vrea să mă înghețe. M-a dojenit si Primăvara… Pe bună dreptate! Ghiocelul clopoți un oftat subțirel și o lacrimă de lumină îi picură acolo unde căzuse Fulg-pufos. Atunci lacrima lui se ridică pe o rază de soare până în împărăția lui Timp-împărat, zâna Iarnă suflă peste ea și o îmbrăcă în hăinuțe albe ca un IARTĂ-MĂ ALB de lumină. Minune!!! Toți copiii aveau în maini ghiocei . În abecedare ningea cu fulgi mari și pufoși iar Doamna se facuse deodată PRIMĂVARĂ. Un alt fel de ghiocel, clopoțelul școlii chema copiii din țara lui Timp-împărat in recreația mare.
Peste lumea-ntreagă, stăpâneste luna. De e zi sau noapte, mie mi-e totuna. Tot la fel mi-e dorul, piatră grea de moară. Că e dimineață, sau că este seară.
Că mi-a fost plecarea, flacără târzie Nimeni, niciodată, poate n-o să știe Cum mocneste-n pieptu-mi jar nestins de dor, De căsuța noastră mică cu pridvor.
Tu, cireș din poartă… Tu, cais din vie, Tot la fel vi-i dorul de copilărie?! Tot la fel vă ningeți floarea prin grădină Când îi puneți straie albe, de lumină?
Am să vin, pădure. Am să vin la vară, Să ne spunem toate câte pot să doară. Doar tu știi, pădure, să-mi asculți cuvântul Frunzărind a jale, când ți-adie vântul.
Și-apoi, dup-aceea, mai pe înserat, Frunzele-ți de aur, or să-mi fie pat. Candele de stele, ne vor fi lumină Pân’ s-o-ndura somnul, peste noi să vină.
Dar, până atuncea, parcă e un veac. Dorului de tine, nu-i pot găsi leac. De aceea geamul am să-l las deschis. Te aștept, pădure, ca să-mi vii în vis.
m.a. 12. 02. 2021. Northampton coordonator Flori Cristea autor Maria Poiană grup Zbor spre Înalțimi
Am bucuria să vă anunț câștigătorii celei de a patrusprezecea etape a concursuluI ,,TRIOLETUL UN SMARALD AL POEZIEI”.
Vă mulțumim tuturor pentru participare și pentru frumoasele mărgăritare cu care ne-ați încântat inimile. Fiindcă numărul participanților a fost mare, trioletele deosebite, am alcătuit un clasament diferit de alte etape, am acordat si două mențiuni de merit.
Nu uitați, de azi începe o nouă etapă a concursului, deci o nouă ocazie de a căuta în adâncul sufletului dumneavoastră, noi mărgăritare, pe care să le oferiți cu drag cititorilor și eternității.
Topul premianților de azi este:
1)Mulțumire ~Violeta Andrei Stoicescu ~
Mulțumesc iubită mamă Pentru-a ta îmbrățişare Eşti tot ce am mai de seamă Mulțumesc iubită mamă Lângă tine nu mi-e teamă Şi nici lacrima nu doare Mulțumesc iubită mamă Pentru-a ta îmbrățişare.
Dacă ~Cristina Ghindar Greuruș~
Dacă n-ai clădit o casă Şi-un copil n-ai zămislit, Viaţa nu-ţi va fi frumoasă Dacă n-ai clădit o casă. N-ai fost nicicând bucuroasă Din suflet dacă n-ai iubit. Dacă n-ai clădit o casă Şi-un copil n-ai zămislit.
Zbucium ~Iuliana Cozma ~
Lumea-i tristă și oftează Numai gându-i optimist Mintea omului e trează, Lumea-i tristă și oftează! Visul lumii lăcrimează, Plânge ca un copil trist Lumea-i tristă și oftează, Numai gându-i optimist!
2)Ce mult aș vrea… ~Dalia Alina Moldovan ~
Ce mult aș vrea să pot acum, Să te întorc din drumul tău Și să îți spun, dar nu am cum, Ce mult aș vrea să pot acum… Că, fără tine, totu-i scrum Și că mă simt, atât de rău… Ce mult aș vrea să pot acum, Să te întorc din drumul tău…
Mielușeii ~Percec Felicia~
Zburdă pe câmp mielușeii, Albi precum fulgii de nea, Se rotesc și fac mătănii, Zburdă pe câmp mielușeii, Sprinteni, se-avântă ca zmeii, Ne răsfață privirea. Zburdă pe câmp mielușeii, Albi precum fulgii de nea.
3) Suspin ~Monica David~
În urma noastră suspinând Zvăcnește cerul stelele Și zilele ne trec cântând În urma noastră suspinând. Cu bune și cu rele-n gând Ne-mbrățișează zările, În urma noastră suspinând Zvăcnește cerul stelele.
Undeva mai râde un copil ~Maricica Tirsa ~
Cât încă mai există un mâine, Undeva mai râde un copil Iar mama în brațe îl ține, Cât încă mai există un mâine, Se mai coace pe vatră o pâine, În pădure mai răsună un tril Cât încă mai există un mâine, Undeva mai râde un copil.
Un frumos exemplu de triolet, un mesaj plin de emoție. Din păcate, autoarea a neglijat ordinea rimelor, care îi sunt caracteristice triloletului! Îi urez mult succes! Stiu ca data viitoare ne va onora cu o serie de triolete puse-ntr-o inedită poezie.
CODRU, GLIE, LUNĂ, SOARE ~Mirela Cocheci ~
Spune-mi tu, Codrule frate Ce durere te străbate, Câte răni îți mai făcură? Spune-mi tu, Codrule frate Câte cuie-ți mai bătură, Unde-ți sunt doinele toate? Spune-mi tu, Codrule frate !
Spune-mi tu, sărmană Glie Cât mai stai în iobăgie Cu câmpurile nearate? Spune-mi tu, sărmană Glie Unde-ți sunt doinele toate? Plânge-te și spune-mi mie, Spune-mi tu, sărmană Glie !
Spune-mi Lună, spune-mi Soare De povești nemuritoare, Unde e povestea noastră? Spune-mi Lună, spune-mi Soare Unde-i Pasărea Măiastră? O vedea Brâncuși că moare? Spune-mi Lună, spune-mi Soare !
