De la o vreme îmi cântă-n oase viori nebune păsări în flăcări se-împreunează țipând în vânt din cerul putred nu mai scoboară nicio minune nicio speranță nu se mai poartă azi pe pământ
ce se întâmplă, domnule doctor, de unde vine ce ursitoare nebănuită mi-a dăruit boala aceasta fără speranță ce-o port cu mine stingher și singur ca pe o cruce de răstignit
ce se întâmplă, domnule doctor, ce boală-i asta dacă și iarba se ofilește sub pasul meu dacă și luna când mă zărește râde ca proasta de-mi vine iată s-arunc cu pietre în Dumnezeu
de la o vreme îmi cântă-n oase viori nătânge păsări în flăcări se-împreunează țipând în zbor ce oboseală, ce moleșeală îmi plouă-n sânge domnule doctor, domnule doctor, cred c-am să mor…
Şoimul regelui, când urcă zările şi se întoarce, poartă aura credinței și e zeu, nu răpitoare… gândul, dacă se întoarce, e cuvânt şi se ridică mai presus de ființare, întrucât în el îşi face spiritul nemărginirii așternut pentru odihnă… cuibul şoimului e tocmai în iatac, lângă regină sau pe umărul acestui demiurg, la vânătoare… s-au umplut văile vieții de lumină și căldură, iar pe crestele de gheață ale munților e soare, până după miezul nopții, în aşa mare măsură s-a întins regatul zilei… nopții i-a rămas hotarul din Apus, unde regina petrecea mai multe ore cu ştiințele oculte şi cu hărțile celeste, împreună cu Felina… regele purta războaie cu regatele Selenei şi cu triburile nopții veşnice din Caldahara, care nu e pământească, ci o fostă colonie de atlanți şi de himere… încă se mai vede scara ce unea cerul cu marea, în ocean, şi eşafodul uriaș al suveranei de atunci… iată că se lasă seara şi invoc șoimul venirii îndărăt, cu ascultarea spiritelor posedate din cetățile Felinei!… setea să vă scoată apă pentru foc şi nepăsarea să vă potolească ura, eu nu risipesc lumina la fiestele reginei, nici n-o să vă dau dreptate!… părăsiți hotarul zilei şi păstrați-vă măsura nopților pentru odihnă, altfel toată Caldahara va pieri în suflul slovelor pustiitoare ce-i împrăștie căldura!…
Târziu… prea târziu am aflat că sunt noapte, Am surori sânziene, întunericul frate, Graiul stelelor toate îl cunosc mult prea bine, Fiind parte din suflet, fiind parte din mine.
Târziu… prea târziu am aflat că sunt lună Când umblam pe asfalt desculță, nebună, Când din brațe-mi creșteau crengi de umbre ciudate Și-mi furau fără milă sentimentele toate.
Târziu… prea târziu am aflat că sunt ploaie Și curgeam peste mine și din mine, șuvoaie, Prea fluidă să pot să-mi amestec esența, Când prin picuri, din suflet, îmi pierdeam existența.
Târziu… prea târziu am aflat că sunt om… Existând într-un cadru spectral, monoton, Prea târziu am aflat că există sfârșit… Nu ca om voi zbura fără griji, infinit.
Și îmi pare că viața… viața asta contează… Dar… ce-i bun pentru mine, după-aceea urmează…
Adâncul cerului mă soarbe-n sus, Țărâna-mi cere tălpile-obosite, În ochii tăi sunt ape liniștite, În gândul meu se zbate un intrus. Din pânza nopții fire se deșiră, O creangă de alun îmi este liră.
Pe umeri port o mantie de iarbă, Căciula mi-e croită dintr-un nor, Cocoșii de departe-mi dau onor, Lumina-n pragul zilei dă să fiarbă. Se-ncurcă zorii-n puf de păpădie, Cafeaua amăruie mă îmbie.
Luceafărul de ziuă-i un semnal – Începe cursa către nebunie! O lume injectată cu mânie Se scurge-n stradă, lavă și furnal. Cicatrizate răni sub fard ascunse, E viața un tramvai cu roți neunse…
Aici, cu tine, liniștea-i grădina Cu straturi de cuvinte înflorite. Aleile au strasuri de pirite În care se reflectă-n stropi lumina. Fiori de vânt se țes în adiere, Pe frunze, ruginiul e tăcere.
La malul mării ce o porți în tine Am ancorat o barcă fără pânze. O lună albă, cu halou de muze, Mi-a presărat uimire în retine. E toamnă-n mine, toamnă e și-afară, Un cântec e cortina peste seară.
Norii mei și cerul tău, într-un soi de simbioză, Univers în care timpul se dilată imanent, Înhămat la Ursa Mare, Pegas bate din copită, Un tablou destul de straniu se repetă permanent.
Într-o buclă temporală înnodăm pe rând destinul, Pe o undă de uimire, noi, perechea cea dintâi Construim din lut și ramuri, ca liant punând iubire, Și în loc de „Bună seara”, îți șoptesc „Te rog, rămâi!”
Și promit să-ți fiu alături, să coc azimi pentru tine, O comoară de iubire, să nu fii nicicând sărac, De vei rupe de pe trupul timpului ramuri uscate Și vei trece-nsigurarea prin urechile de ac.
Zbor spre înălțimi 