Zbor spre înălțimi

Aprilie

O gâză soarbe din potirul plin cu miresme-mbietoare,
A unei zambile ce-și scaldă bobocii-n razele de soare,
Pe-un ram de măr a poposit un fluture nerăbdător
Să-și balanseze-aripa moale pe brațul unui pufos nor.

Un greieraș trezit în grabă de-un bondar negru și grăsun
Solfegii face, lustruindu-și chitara, pe-o frunză de-alun,
Prin iarba-naltă, o furnică, urmărită de un broscoi,
Trage o pană jumulită de-un vânt călduț de pe-un bărzoi.

Magnolia și-a pus rochița cu flori roze și violete,
Făcând ciudă unor narcise galbene și foarte cochete,
Două brândușe, mai retrase, privesc spre un cârd de cocori,
Ce spintecă zare-albastră, gălăgioși, cu capu-n nori.

E-atâta splendoare în jur și viața din plin o trăiesc,
Îngropând grijile-n ninsoarea florilor ce pe crengi sclipesc…
Îmi las sufletul adormit pe brațul craiului April
Și printre amintiri târzii, cu gândul mă strecor, subtil.

Redactor: Relu Popescu (Viorel Poenaru)

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Trimite-mi fluturi – Cristina Maria Niță

Trimite-mi fluturi albi la miez de noapte
Și spune-le să mi se-aștearnă-n păr
Ca-n pomi, lumina florilor de măr,
Pârâie peste umerii de lapte.

Mai spune-le să-și ningă pâlpâinda
smerenie, sub streșini, pe la geam ,
Să se-nfioare iarna de pe ram,
Suflarea ei să nu-mi înghețe tinda.

Le spulberă pe aripe, troiene
și-un caier de cuvinte care-mi plac,
știi tu…le voi citi și-am să te tac,
misterul meu cu rituri pământene.

Dintr-un oftat, și-or scutura trei șoapte
încremenirea nostalgiei dulci.
Și-apoi și tu, iubite, să te culci,
Ne întâlnim pe-un drum, spre miazănoapte…

Și-apoi,de drag și stelele, din rugă
or luneca pe perne, de pe prag,
Abia plutind,aprinse în toiag,
La căpătâiul morții, ca să fugă.

Cu lacrimile umbrelor răscoapte
Mă va înfășura acel poem
În focul blând, de frig să nu mă tem.
Trimite-mi fluturi albi, la miez de noapte…

Mai întâi de toate, țin să-i mulțumesc autoarei pentru minunăția de poem pe care l-a scris! Fiind profund impresionat de frumusețea acestor stihuri, nu m-am putut abține să nu scriu câteva cuvinte care mi-au venit în minte citind aceste versuri de dragoste atât de diafane și care ating atât de ușor, aproape cu sfiiciune, coardele sensibile ale cititorului.

Spunea Hegel că poezia este regina artelor pentru simplu fapt că că ea nu are nevoie de vreun suport material pentru a se putea exprima. Ea se creează în timp ce se gândește, acest fapt mă face să o compar cu misterul facerii lumii. Noi nu putem, într-adevăr, să aducem de la inexistență la existența lucruri cu consistență materială, această măreție este apanajul strict al divinității, dar putem aduce bucurie și alinare, pace și liniște sufletească, dragoste și mângâiere… oare puțin este lucrul acesta?
La început a fost Cuvântul (principiul creator, logosul), spune Evanghelia după Ioan, ce putere are acest Cuvânt, dacă sub vibrația lui a luat naștere toată această existență? Dumnezeu a spus, „Să fie lumină, și a fost lumină” așadar, la simpla numire, lucrurile încep să existe, lucruri care înainte nu existau. Logosul, ca și principiul creator divin, are rădăcina în „λέωο” (lego), care înseamnă „eu spun”. Asemenea, poetul spune, dar cuvintele lui nu sunt o simplă comunicare de informații, „mâine va ploua, vara aceasta voi pleca la mare”, nu, el nu comunică, el creează. Ce creează dle, că nu creează nimic!? El creează emoție în sufletele celor care primesc cuvântul, creează armonie, ordonează cosmosul lăuntric al fiecăruia, asemenea unui taumaturg aduce vindecare, căci, rădăcina bolii aici își are originea, pe acest nivel de energie.
Având în vedere aceste aspecte, putem să afirmăm cu toată puterea că, poezia este o minune pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o ca pe un dar de neprețuit și care, împreună cu sora ei mai mare, rugăciunea, au puterea de a restaura legătura noastră cu divinitatea.
Îți mulțumesc și îți doresc o zi mirifică!

Text: Bogdan Florin Boitan

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

E prea târziu

La ieri, de ce să mai gândesc ?
Când azi sunt spin înțepător,
Și-n labirintul cel grotesc,
Văd doar minute care dor.

Uitând că la începuturi,
Aveau aripi de iubire,
Iar în suflet mii de fluturi,
Se trezeau din adormire

Dar le-am frânt la toți avântul,
Și-am fugit de ei afară,
Eurus mi-aduse vântul
Iar eu am ajuns o fiară

Amintirile mă ceartă
Și-aud iar acel refren:

• Ai tot căutat pe hartă,
  Gară fără niciun tren!

Și plâng apoi sfâșietor,
Pe un peron întunecat,
În care doar cuvântul dor
Mă privește supărat.

În fundal aud o voce,
Spunându-mi:- Ai sufletul viu:
Iubește din nou cât zece
Până nu este prea târziu

Redactor: Cristina Pasca

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

SĂ UITĂM

Să trăim iubirea în două emisfere,
Dacă prin lume, nu-și mai are loc
Și-om planta alte livezi de mistere,
Ce au pe ramuri flori râvnite de noroc!

Printre boboci muți, rămași închistați,
Dezlega-vom vocile confuze ale firii,
Cu fiori temeinici, de sub zori înaripați,
Cu viers catifelat, precum trandafirii!

Vom menține în viață seva cea mai pură,
Adunată dintr-o fostă rouă cernută,
De nuanțe gri și de urmele de ură,
Vom fi euri împreunate, ce se sărută!

Să uităm de nedorite brume și ceață,
Să aprindem iarba rea și frunze moarte,
Fumul gros să îmbie o dimineață
Să continue povestea în altă carte!

Să trăim iubirea în două emisfere,
Degustând din fructul cel mai pârguit,
Chiar în locul unde Luna-i mângâiere
Și Luceafărul acerb, doar un închipuit!

Redactor: Mira Minu

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Gând

Am scris despre iubire,
Dar nu știam ce scriu,
Surâsul din privire
Mi-era izvor pustiu…

Priveam cum râde luna,
Când te-aștepta în prag,
Acum îți cată urma
Ce-o suflă vântu-n larg.

Tu strigă-mă, nebun,
Dintr-un albastru-al vieții,
Și fă-mă să răzbun
Înfrigurarea gheții,

Mă cheamă către seară,
Când noaptea o îngână,
Cu ochi de lună goală
Să te privesc, nebună,

În stepa arzătoare,
Când strălucește luna,
Cu zâmbet larg de floare,
Un vânt trecut prin struna
Prea fragedă, mă doare,
Atunci, ca și acuma.

Redactor: Mira Minu

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

VIS CONFUZ

În vreme de noapte, sub raze de lună,
Se iscă, adesea, în gânduri, furtună,
Năluci strălucinde în vis se aleargă,
Într-un joc perpetuu o noapte întreagă.

Umbre lătărețe se intersectează
Și, sub clar de lună, se îmbrățișează,
Ochii, vii steluțe, scânteie sub pleoape,
Gurile-nfocate sunt tot mai aproape.

Contopiri eterice într-un singur trup,
În unduiri de raze, c-un oftat prelung,
În sărutul cosmic răspândesc văpăi,
Ploaie de steluțe, revărsând peste noi.

Tainicele umbre în zori se destramă,
Noaptea se-nfășoară cu a ei maramă,
În salbe de lumină apoi se topesc,
Din visul cel confuz, greu mă dezmeticesc.

Redactor: Nela Viorica Boca

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Din câte lacrimi

Din câte lacrimi se-mpleteşte dorul?
Din câte lacrimi poţi să stingi un foc?
Şi câte lacrimi pot ucide omul,
C-am plâns cât toată lumea la un loc!

Şi-am strâns în mine-atâta suferinţă,
C-aş fi murit, să scap de-al ei amar
Dar ochii tăi şi chipul de zeiţă
M-au ţinut viu, să ard molcom pe jar.

Mă poartă dorul pe poteci străine,
Mi-e frig sau poate nu mai ştiu ce simt,
Adie vântul cu poveri de tine
Şi lacrimi cad şiroaie pe pământ.

Mă-neacă-n frunze toamna cu cruzime,
E-atâta toamnă de atâta timp!
Pe-o bancă ruptă un pribeag își ţine
Chitara-n braţe, ca pe un copil.

Îl rog să-mi cânte, ca să mă aline,
Îi spun şi lui de suferinţa mea,
Dar ce ar şti chitara despre tine…
Şi plec plângând în toamna asta grea.

Dezleagă dorul ce m-a prins de tine,
Priveşte-mi ochii umezi cum sclipesc,
Te rog, coboară-ţi gândul către mine!
Din câte lacrimi vrei să mai trăiesc?

Redactor: Relu Popescu (Viorel Poenaru)

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Culori politice (revăzută)

*
Ceva groaznic plutește
între pământ și cer azi
în aerul fetid și irespirabil
culorile își dispută respirații
*
sentimentele indecise
cuvintele confuze
gândurile nestatornice
și faptele cu două înțelesuri
în clipa în care sunt expuse
capătă o culoare
și se sfâșie cu ferocitate
în bucăți sângerânde
reprobabil carnagiu
*
există ceva mult mai nefast
decât arțăgoasele culori
și sunt nuanțele dintre ele
care duc un război aprins
de răsucire și răstălmăcire
sufletul ingenuu, mintea neprevenită
și inima necălită de incertitudine
sunt toate sub asediu
*
nuanțele beligerante din media
răstoarnă cu sârg istoria
și reinterpretează cultura
nepermis de atroce
Eminescu e azi ultra-naționalist
tristețe fără margini a tristeților
*
tu seceri, culegi și alegi
cu bune intenții
dar să nu fii surprins
dacă ai să cazi în ambuscada
de a nu ști ce ai ales
căci nuanțele te vor fi ales dinainte
*
și-ncep cu lucruri mici
apoi cu tot ce-ți este necesar
chiar și lumina sidefie
și aerul pe care îl respiri neștiutor
sunt amestecate după conveniență
atât de repede
că înainte să îți dai seama
este prea târziu
a fost întotdeauna prea târziu pentru tine

pentru că jocul era făcut
de la bun început
totul a devenit atât de dur
încât nu mai suntem oameni
unii pentru alții
ci culori
și ne sfâșiem cu cruzime
în bucăți de tonuri sângerânde
*
Imaginează-ți ziua când
ne vom lua culorile înapoi
lăsându-le să fie doar atât
căci le-am pătat destul
*
Am fi din nou noi înșine
ne-am da mâna unii altora
ne-am aduce aminte
că suntem mâini și suflete
făcute din minți și inimi
îmbinate într-un candid împreună
*
adevărata noastră culoare este în interior
și ne spune să facem ce e drept
să nu mai atârnăm paleta de culori de șoldul
mândriei fără discernământ
și cu picioarele să începem
să mergem pe pământ
pentru că uneori uităm s-o facem
și să luăm gura bună din aerul dimprejur
*
nevoiți să selectăm până și guri de aer
petrecem noi aici în dezbinare
de la firul lățos al ierbii
ce mângâie tălpi late dar iuți
pânâ în tomba sură de pământ clicos
orbiți iubim cu ură și surzi suntem
muți ciungi nebuni și-ologi
cu frenezie ne zbatem și zeloși
în metehnele cu tente perimate
ce fără milă sufocă tot ce-i nou
în veștede ecouri despre eroi și isme
înecăm iar prezentul
și de pe geamul iluziei prostituate
îl aruncăm încă o dată la gunnoi

Redactor: Mira Minu

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Cascada dintre lumi

O muzică divină ce susură încet,
E cântul ce-l rostește, cu fiecare jet
Cascada fermecată, ce graniță le este
Iubirii celor doi și-a zânelor poveste.

Cu inima curată și dragostea-mpărțită,
Părea că lumea lor, deodată,-i nesfârșită.
Aveau prieten timpul, dușman deopotrivă,
Iar viața le era, în suflete, captivă.

Ce zână minunată! Ce dragoste purta
Acelui muritor, stăpân pe viața sa!
Ea nu era stăpână, supusă de Regină:
O ființă împietrită, cu inima haină.

Dar nu așa fusese-ntreaga-i existență –
Iubise-un muritor, orbit de-a ei prezență.
Hulpav, zgârcit, dornic de-îmbogățire,
El o răpise noaptea, ținând-o în robire.

Pe vremea-aceea, ea era o biată zână,
Căci mama ei, Regina,-i era atunci stăpână.
Scăpată greu, atunci, de crudul muritor,
Se-ntoarse hotărâtă la al zânelor popor.

Pe mama ei cea rea a detronat-o-n grabă,
Și, ca regină-aleasă, s-a apucat de treabă.
Însă o ură aprinsă creștea de câte ori
Ea se gândea la vremea ce-a stat la muritori.

Dar focul din adâncuri, ce-n ea nu se stingea,
Nu era doar durere — și dorul o ardea.
Căci printre amintiri, cu toate că-l ura,
Un gest, o vorbă, chipul… încă le mai visa.

În nopți cu lună plină, tăcută, se-nălța
Pe stânca din pădure, privind cascada sa.
Acolo îl văzuse întâia oară-n zori,
Când inima de zână zvâcnea dându-i fiori.

Dar el, legat de aur și lumea pământeană,
N-a vrut să vadă cerul, cu mintea sa vicleană
A risipit iubirea, călcând-o-n nepăsare,
Răpind-o fără milă, punând pe rană sare.

Acum, cu tron și sceptru, cu zânele-n genunchi,
Ea pare a fi soarta ce multora li-i junghi.
Dar înăuntrul ei, o lacrimă străbate
A inimii tăcere, pierdută-n mii de șoapte.

Redactor: Mira Minu

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț