Când or plânge-n cer poeții pentru Neamul Românesc Radu Gyr și Eminescu iarǎși slova-şi pregătesc Dar acuma versul lor va fi literǎ ce arde Va fi imnul deșteptării, imn de dincolo de moarte!
Și în fiecare slovă care picură-nspre noi E o lacrimă desprinsă dintr-o geană de eroi Toată lacrima căzută într-un rai de trandafiri E tot sângele ce-a curs sub o zeghe de martiri.
Și în fiecare vers aruncat pe-al țării plai E durerea unui neam așezat sub bolți de rai E tăișul unei sǎbii ce-a ținut-o-n mâini Ștefan Este sângele ce-a curs dintr-un fiu de Brâncovean.
Este IMNUL DEȘTEPTĂRII picurat peste Carpați Este Gyr, e Eminescu printre slove re-nviati E și sânge e și vers, e și dor, e și chemare Cât mai plâng în cer poeții NEAMUL ROMÂNESC NU MOARE!
Motto: ,,Nu sunt ca zeii! Ce dureros o simt. Un om doar sunt Ce-n pulbere trăiește”! (Goethe, Faust)
în acest moment ingrat greu pentru noi toți/ ce este omul atât de legat de pământ înger sau fiară/ ce tristă poate să fie condiția umană/ atât de greu de definit/ aici nu vorbim despre omul generic de ce este el/ de la Facerea lumii până acum/ omul condiția și istoria lui s-au degradat în timp/ medităm despre om așa cum e unul singur/ drama ce se naște descoperi că nu poți fi cu adevărat/ înțelegi realizezi că nu poți depăși o limită/ nu poți părăsi tărâmul omenescului/ nu poți trece frontiera supra-umanului/ nu reușești să traversezi culoarul îngust să ajungi dincolo/ fie și printr-un salt real efectiv care poate fi mortal/ aceasta este viziunea mea subiectivă prietene/ care este frontiera spiritului a omului/ ce se petrece acolo la hotarul imposibil aflat dincolo/ nu se poate ajunge la trans-umanitate/ fie și prin oameni excepționali chiar nu se poate/ ce poate face inteligența imaginația / este o dramă sau o ne-împlinire/ un eșec al omului ceva structural/ sau o dovadă de mediocritate până la urmă/în plan real efectiv nu poate fi trecută frontiera nevăzută/ care-mpiedică spiritul să atingă absolutul/ (însă) în planul fantasticului nu este nicio limită/ eroul din basm trece pe calul înaripat/în ținutul unde se află viață fără de moarte și tinerețe fără bătrânețe/ el reușește printr-un miracol să treacă frontiera/ și stă multă vreme acolo trec secole cine știe/ (dar) și acolo în planul absolutului se-ntâmplă ceva neașteptat/ fiul de împărat pășește dar află că nu poate rămâne pentru totdeauna/ el se-ntoarce și parcurge traseul invers/ de la condiția zeiască nemuritoare la cea omenească muritoare/ și la capătul drumului lung de întoarcere se afla moartea însăși/ aflată pe moarte de atâta așteptare/ eroul redevine om prin moartea sa din urmă/ om trăitor în pulberea pământului/ această descoperire o fac eroul trist personajul decepționat/ care se vede silit să accepte limita frontiera de netrecut/ trebuie să-și asume drama aceasta de ființă muritoare până la capăt/ după ce cu eforturi supra- omenești ajunge/ la limita imposibilului fără a reuși s-o atingă/ oprit de luciditate în fața hotarului ultim / ceva se-ntâmplă o fisură o poticnire/ Faust disperat încearcă să-ncheie și duce la gură cupa morții/ aflat în pragul sfârșitului Don Quijote înțelege că jocul s-a sfârșit/ își amintește că este doar Alonso Quijano și își acceptă soarta/ spiritul uman poate multe strălucește împlinește înalță ctitorii / dar nu poate depăși condiția umană/ nu poate ieși de pe tărâmul pământesc/ luciditatea e mai puternică decât pasiunea / își asumă moartea care îl așteaptă răbdătoare la capăt…
Se primeneşte Primăvara, fată mare, Cu poale verzi de ierburi de mătase, Își împletește cozile ei groase, Din ramurile sălciei pletoase Și pleacă-așa, desculță, pe cărare.
Pe umeri albi de floare de cireş, Ea duce-n cobiliță apă nouă, Pe gene-i strălucește bob de rouă Și cântă veselă cântare nouă, Dar Vântu-i dă ocol într-un iureş.
Îi saltă poala, dezvelind genunchii De fildeş alb. Ea-și pleacă ruşinată Frumoșii ochi, neprihănită fată, Și-l ceartă și-l alungă de îndată, El râde-n hohot și din toți rărunchii.
Ce veselie e pe luncă, iată! S-au adunat și gâzele să vadă, Frumoșii tineri care stau la sfadă, Ies chiar și gospodinele-n ogradă, Să apere îmbujorata fată.
-Hei, vânt nebun și, astăzi, pus pe glume, Ia, dă-te din cărare și o lasă! Se-ntoarce Primăvara, azi, acasă! Tu, Primăvară dragă, fii voioasă Și-aruncă flori peste întreaga lume!
Ninge cu doruri în cântecul lebedei-floare, Nori de pudoare alunecă grabnic pe boltă, Mira e-n voltă, trosnește sub talpă o mare; Câtă culoare în toamna din anul-recoltă!
Sunt și manguste, și flori de coral, și angoase, Gerul din oase călește un sânge de glie, Luna învie în geamul cu aripi întoarse, Ornice arse revendică timpul- făclie.
Iată, în sine orbecăie clipe senine! Nu mă mai cheamă artista cu buze de strugur. Creste un mugur pe ramul cu tâmple-n ruine. Cum de rămâne un Soare în vipie singur! Cine de taine te-acuză în lume, creștine!
În inima noastră, iubirea este ca un mister nesfârșit, cu adâncimi neumblate și vârfuri neatinse. Este ca un labirint al emoțiilor, în care ne pierdem uneori, dar în care găsim mereu căi de ieșire și călăuzire. În această călătorie interioară, descoperim că iubirea este o forță transcendentă, care ne conectează cu esența noastră divină și cu lumea din jurul nostru.
Imaginează-ți că suntem călători pe o navă a sufletului, traversând mări agitate și ape liniștite, în căutarea adevărului și a înțelepciunii. În această călătorie plină de peripeții și provocări, iubirea este ca un far de lumină, călăuzindu-ne pașii și încălzindu-ne inimile în cele mai întunecate nopți. Este ca un far care ne indică direcția corectă în mijlocul furtunii, oferindu-ne siguranță și speranță că vom ajunge la țărmurile dorite.
În grădina inimii noastre, iubirea înflorește ca o floare rară, cu petale de compasiune și înțelegere, împrăștiind parfumul său dulce peste sufletele noastre. În mijlocul acestei grădini pline de culoare și viață, descoperim că fiecare floare este ca o fărâmă de lumină, care ne umple inimile de bucurie și recunoștință. Fiecare petală este ca o rază de speranță, care ne încurajează să mergem mai departe și să privim mereu către viitor cu optimism și încredere.
Iubirea este ca un dans al flăcării în adâncul inimii noastre, fiecare mișcare fiind o expresie a pasiunii și a tandreții ce ne animă în fiecare clipă. În acest dans al vieții, ne simțim vii și conectați, călăuziți de ritmul inimii și de melodia sufletului nostru. Prin aceste mișcări grațioase, descoperim că suntem parte dintr-o mare de emoții și trăiri, care ne definește și ne unește într-o comuniune sacrală de iubire și înțelegere reciprocă.
Prin iubire, ne transformăm în călători pe drumul vieții, navigând pe apele tulburi ale existenței cu inima deschisă și sufletul curat. Ea este comoara ce ne îmbogățește și ne înalță, transformând fiecare pas într-o călătorie de descoperire și înțelegere. În lumina ei strălucitoare, descoperim că suntem mai mult decât simpli călători în această călătorie a vieții, suntem ființe umane înzestrate cu darul iubirii, care ne conectează și ne împlinește în fiecare clipă a existenței noastre.
Eu sunt și astăzi ce eram și ieri tot un cuvânt pierdut pe nicăieri în ochii tăi înmugurit și blând și verde sub ninsoare, tremurând * Ce ai găsit sperând la buza grea la dorul ei de fum și de cafea căci neatins de stelele din cer eu nu sunt nici miracol, nici mister. * Și ai putut cu ochii tăi să vezi pereții că sunt albi, caii sunt verzi și umbrele tâșnite din povești mai mint și ele când le ispitești * Ce viitor aveam, acum e scrum din flăcări a rămas un puf de fum iar câinii de întuneric au lătrat la ultimul cuvânt… înstrăinat
Nădejde și frică nu are O fiară ce este pe moarte; Un om așteptând, care moare Se teme și speră la toate; De multe milenii tot piere, De multe milenii re’nvie. Înfruntă-asasinii-n tăcere, Titanicul om, cu mândrie, Disprețul dorind să își lase Pe tristul răsuflet de șoapte; Cunoaște-a muri pânâ-n oase, Căci-omu-a creat astă moarte.
traducere – Gabriel Cristea
Death by William Butler Yeats
Nor dread nor hope attend A dying animal; A man awaits his end Dreading and hoping all; Many times he died, Many times rose again. A great man in his pride Confronting murderous men Casts derision upon Supersession of breath; He knows death to the bone – Man has created death.
Zbor spre înălțimi 