când îți vine timpul calci pe întuneric ca pe o iarbă cosită prea devreme primăvara o altă realitate respiră din tine e ca și cum ai traversa strada simțind umbrele altui anotimp nu te clatini dar brusc îți amintești de tine
în acest răgaz dintre noapte și zi ești doar tu și o umbră care te desparte de lucruri
cineva intră prin efracție nu-i nimic zici e doar complicele umbrei pe care o aștept…
…poezia nu mai știe când a nins întâia dată, dar de noapte nicio slovă n-a uitat și niciun gând…
O să-ți ia și ție somnul gândurile și nevoia de-a găsi o altă cale, măcar pentru fiii tăi… când ne blestemase Domnul, aveam legile în oase și statura mai înaltă decât arborii pădurii de stafii din Miază-Noapte… nu mai întâlnisem ura și credeam că Veșnicia ne va fi certat cu moartea frunzelor, nu cu pustiul degradării absolute… poezia nu mai știe când a nins întâia dată, dar de noapte nicio slovă n-a uitat și niciun gând… din pământ creștea lumina în Eden, ca iarba verde și se risipea prin toate unghiurile unde umbra, mai apoi, scrisese vina și păcatul rațiunii prin cuvânt… astupa, ca o cerneală, șerpuirile reptilei dintre noi, gropile și ochii lunii ce o mângâiau pe Eva când privea cerul sau marea… nu știam de nicio boală, întrucât marea tristețe ce-o aveam mai înainte o șterseseră femeia, Dumnezeu și frământarea mâinilor în pâinea caldă… îi iubeam Evei și somnul, și tăcerea ei ciudată, când vorbea cu zborul leneș al ființelor făcute pentru zbor și pentru pace… Domnul strecurase moartea în izvoarele de apă, de lumină și iubire… pleoapele mute căzură și o umbră despicase buzele ca pe o rană și a sângerat cuvinte nerostite și otravă… mă privea străin, cu ură și făcea semne cu mâna înspre cer… am văzut întâia oară soarele fără veșmântul de azur și fără ceața ce hrănea roua vieții în Eden… am orbit pentru o clipă, am căzut, lac de sudoare, în genunchi și am vorbit… da, am săvârșit păcatul de a ști că suntem vii… iarba soarelui și râul de lumină, ce scălda atunci pământul, au secat în șapte zile pământești… astfel, s-a făcut de noapte și de frig întâia dată… pentru fiecare vină am umplut, apoi, cuvântul rugăciunilor cu șoapte de amor și de visare, întrucât singurătatea a născut în fiii noștri o tristețe și mai mare…
Fluidul sunet al ierbii împrăștie-n tremur de vitralii aripa primăverii din bolta unui gând, clătinarea necupriselor clopote de lumină rotește-o pădure de numere printre ramuri de ornic rătăcit într-un calcul algebric de clipe oarbe, semne crestate-n palme de cer croiesc matricea dureroasei reînvieri când telurica dezmărginire întârzie într-un ochi mirat de înger și-n versul abia înmugurit urc trepte dintr-un ecou ca să-mi fie mistuirea o tainică risipire-n cădere în această neîncăpătoare primăvară din visul trupului ce-a obosit.
Nu ştiu să plâng; ştiu doar să râd ca spicul crud în primăvară Şi ştiu s-adun zăpezi din ierni, să am de pus la rădăcină Când cioburi de necaz se strâng la mine-n prag fără de vină. Nu ştiu să plâng, dar ştiu s-ascult în seri cu lună arcuşul de vioară.
Mai ştiu s-adorm pe malul apei în care-mi făuream oglinzi Din şopotul cu pietre ascuțite – colan pe mijlocul subțire, Mai ştiu cum prinți vestiți soseau, cerşind un strop de nemurire! Şi ştiu iubire…şi ştiu şi dor cu care-adesea mă colinzi.
Ce nu mai ştiu? Pădurile de cruci lăsate-n cimitir să moară! Uitat mi-e drumul plin de colb ce m-aducea din zări acasă, Nu ştiu nici lacrima din streşini ce picura din geana arsă Când buna îmi uda sulfina din ghiveci, țărâna să n-o doară.
Iar de-am uitat clipita, cât poate ține-n tâmple amăgirea lumii, Nu-mi cere-n schimb ce nu mi-au pus în scaldă ursitori, Nu-mi stinge candela când paşii se afundă în ninsori! Nici eu nu-ți cer să-mi vinzi necunoscutul chip al mumii…
Zbor spre înălțimi 