Zbor spre înălțimi

Astăzi este zi de lectură. Să ne amintim de un cuplu legendar de scriitori: Ileana Vulpescu și Romulus Vulpescu.

„Cei doi scriitori nu pot fi amintiți, evocări, apreciați decât împreună. I-am cunoscut pe amîndoi și pe fiecare în parte, erau spirite apropiate de oameni, de orice condiții ar fi fost aceștia, dar îi iubeau pe cei cu idei, cu talent, cu condei. Au trăit intens. Trăiau momentele vieții lor nedreptațite, faptele lor, dar și faptele, gîndurile împărtășite de alții. Ea, la origine era olteancă, s-a născut în județul Dolj, la Bratovoești, la 21 mai 1932. El era, la origine, ardelean: se născuse la Oradea, pe 15 aprilie și ne-a părăsit pe 18 septembrie 2012, la o lună după moartea singurului lor copil – Ioana – care-i părăsise la 41 de ani. N-au avut o bătrînețe fericită, banii nu-i dădeau afară din casă și doctorii prinseseseră meteahna să-și umple buzunarul și de la bolnavi, și de la oameni sănătoși. Lucru care se întîmplă, mai abitir, și azi, de conivență cu farmaciile, că vorba aia:
„Boală asta-i boală grea,
Nu știu ce să zic, bădie,
O să-ți spun părerea mea
Numai după-autopsie”
Parcă-l aud spunând, așa cum a scris în prefața cărții mele” Adam și Eva. Epigrame cu și fără frunză”.
Ileana Vulpescu se distinge ca un mare romancier,fiecare nouă carte a sa fiind nu numai un eveniment, ci și un valoros dar pentru literatura română. Surprinde prin originalitate, prin adâncire în universul uman, romanul „Arta conversației”, publicat în 1972, având mai multe reeditări. Romulus Vulpescu rămîne un poet cu profunzimi filosofico-sociale, dar a scris și proză, traduceri din franceză, din italiană, a scris și teatru, scenarii de film, a fost publicist.
Au fost români de Țară, de neam, de credință. Romulus Vulpescu spunea (și scria) că limba română este istoria Țării, în fiecare silabă e taina unui strop de sudoare, în fiecare vorbă stau de strajă o armă și-un brăzdar, o carte scrisă în limba română e o țară. Ileana Vulpescu susținea că limba română e cea mai aleasă dintre limbile romanice. Cînd zici mamă, tată, cer, pămînt, cruce și cînd te închini spunând „În numele tatălui și-al Fiului și-al Sfântului Duh, zici România. Se sprijineau unul pe altul și nu rareori Ileana Vulpescu îl încuraja pe cel cu care împărțea clipele vieții, căutând argumente pentru o atitudine sau alta față de cei care nu apreciau cultura română. Acești oameni, atît de importanți pentru cultura românească, erau primitori și săritori, gata să ajute pe oricine-i solicita. Îi vizităm la locuința lor de pe str Radu Cristian nr 1. Pe el îl găseam la biroul său, abia dacă se vedea de cărțile din stînga și din dreapta, iar pe parchet se înălțau teancuri de cărți. Doamna Ileana Vulpescu mă invita într-o cămăruță din stînga, mai îngustă, cu fereastră mare, cu un pat de o persoană, măsuță la capul patului și, în partea opusă, cu rafturi de cărți. A rămas să trăiască singură încă 9 ani, după ce, în 2012, Romulus Vulpescu s-a dus să se întâlnească, în ceruri, cu marii scriitori români, francezi, italieni… Sprijinul scriitoarei, pînă la moarte, gata s-o ajute, cu dragoste și credință, să organizeze gospodăria, întâlnirile, vizitele, a fost doamna profesoară de matematică Angela Robu. Prin dumneaei, neuitata autoare a „Artei conversației”, mi-a transmis niște cuvinte, despre scrierile mele, care mi-au topit sufletul: „Dac-aș putea, aș citi cărțile doamnei Elis Râpeanu încă 20 de ani!”. Am primit, cu dedicație, pe 13 mai 2017, ultimul său roman, „Preludiu”.
L-am citit adîncind în suflet fiecare rînd din acest „preambul” al plecării în veșnicie, de parcă ar fi fost gîndurile mele, pe care eu n-aș fi putut să le exprim cu atîta trăire și artă. Aceste este cel mai trist roman pe care l-a dăruit literaturii române, dar e și mărturia unei trăiri intense.
Vă sărut mîna, în gînd, Doamna Ileana Vulpescu, mîna cu care âti scris atîtea valoroase cărți și cu care, cu puteri foarte slăbite, atunci, la cei 89 de ani, încă vă închinați.
Ileana și Romulus Vulpescu au trăit unul pentru altul și amîndoi pentru Țara în care au văzut lumina zilei, au scris, au militat pentru păstrarea neamului și a valorilor românești. Și ce putea fi mai elocvent privind dragostea lor decât mărturisirea din poeziile lui Romulus. Redăm doar o strofă din poemul DESTIN, în care, printre altele, declară „Noi ne iubim… dar cuplu consacrat”.
„Noi ne iubim, visîndu-ne-n secret
Perechea pasională și celebră
Trăind în moarte, fără de regret,
Un scurt și iluzoriu act de febră!”
Acolo, în „viața fără de sfârșit” sunt împreună, se iubesc, o îmbrățișează și pe fiica lor Ioana și se gîndesc la neam, la Țară, la viitorul ei.”
Dr. ELIS RÂPEANU

Fotografie: Ileana Vulpescu și Romulus Vulpescu

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

EUGEN DORCESCU
PICTURA NINEI CERANU SAU O CĂLĂTORIE SPRE INSULA FERICIȚILOR

Doamna Nina Ceranu, cunoscuta prozatoare și poetă, ne-a mărturisit, de curând, soției mele și mie, într-o scurtă vizită colegială, că, de o vreme, se îndeletnicește și cu pictura. Și ne-a dăruit două dintre lucrările sale.
După plecarea autoarei, am contemplat atent cele două tablouri și mi s-au părut îndeajuns de interesante. Nu aveau titluri, ceea ce, inițial, m-a descumpănit, dar, ulterior, mi-a dat curaj, întrucât, astfel, puteam comenta, liber, nestingherit și neîngrădit, obiectul artistic și puteam identifica, eventual, starea de spirit care, în opinia mea, l-a generat. Ca urmare, cercetând cele două picturi și străduindu-mă să descifrez, dincolo de formă, substanța, altfel spus, să recuperez, de sub mesajul imediat, descriptiv, polisemic, al culorilor, un univers simbolic, mijlocit de acestea, un elan din adânc, un gând tăinuit, nenumit, un profil abisal, sau o dinamică particulară, am conchis că pictura Ninei Ceranu m-ar putea îndemna să concep un eseu narativ, o poveste despre eul creator și despre eul empiric, despre o decizie existențială, realizată fantasmatic, prin infinita semioză a tușelor de culoare.
La următoarea sa vizită, am rugat-o să-mi ofere, spre edificare și studiu, mai multe lucrări. Și, după câteva zile, am primit douăsprezece. Am reținut zece, pe care le-am alipit celor două dintâi și a fost uimitor să constat că intuiția mea inițială se confirmă, că douăsprezece tablouri se înlănțuie organic, fixând, vizual, prin sugestia culorii, printr-o sinestezie sui-generis, secvențele unei călătorii imaginare. Călătoria poate fi, deopotrivă, a pictoriței, a comentatorului sau a celor doi. Important este că ea există și că cele douăsprezece tablouri, departe de a plictisi și de a obosi, fie decriptează, viguros și pasionant, misteriosul voiaj (dacă este, cumva, și al autoarei), fie l-au inițiat (dacă este numai himera hermeneutului). Lucrarea răzlețită de grup nu este lipsită de valoare, dimpotrivă, ci, cum se va vedea mai departe, este, pur și simplu, independentă, are o personalitate distinctă.
Tema ciclului ar fi (în viziunea mea) evadarea din contingentul imediat, opresiv și detestat. Înfăptuirea ei se întinde pe mai multe etape, evocate, convingător, de imagini. Acestea din urmă par a scoate la lumină, convertite în textura culorilor, plăcile tectonice ale subconștientului, aspirațiile și freamătul lui. Tablourile s-au organizat, cvasi-spontan, după cerințele lăuntrice ale unui drum, de la repulsie și întunecime, la bucurie și lumină. În consecință, cum se va observa numaidecât, le-am numerotat, potrivit cu funcția lor în configurarea, în desfășurarea lineară a istorisirii.
I. Tărâmul unde existența a devenit apăsătoare și chiar repulsivă este un țărm (1 și 2), așa cum probează prezența întunecată a scoicilor năclăite de mâl, alături de care sunt placate frunze, neguroase și ele, putrefacte. Distingem și un mic spațiu alb, iluminat, probabil locul eului, înconjurat și asaltat de semele acvatic, teluric, animal. Nu știm, încă, dacă ne aflăm pe țărmul unui râu sau pe țărmul mării.
II. Din acel restrâns areal luminos, din platitudinea realistă a țărmului, se face un apreciabil salt simbolic odată cu apariția a ceea a ceea ce am numit Ochiul hipnotic al mării (3). Știm acum că eul se găsește la marginea unei mări și că, din imensitatea acvatică, de un albastru stins, îl privește și îl ademenește spre larg, spre o altă lume, marea însăși, prin pupila ciclopică a unui vârtej, a unui sorb. O mare presărată cu pete de culoare brună, una dintre acestea, în dreapta tabloului, dreptunghiulară, iconică, anunțând spațiul râvnit, paradisiac, salvator, ce justifică și întemeiază călătoria. Vom numi acest țel, încă neconștientizat, Insula fericiților. Iar marea purtătoare la suprafață de pânzeturi brune ne amintește de Marea sargaselor.
III. Urmează desprinderea și plecarea, în mare grabă, în trombă (4). Momentul e figurat prin două jeturi de culoare roșiatică, trasate, parcă, între cer și mare, desemnând și plutire și zbor, de fapt înscrise vertiginos în acest mediu neptunic și uranic deopotrivă, ca un țipăt, ca un strigăt de înfrigurată eliberare, însoțit de propriul ecou. Două memorabile semne indiciale, ce exprimă nu doar direcția mișcării, ci și necesitatea ei vitală, iminența și impetuozitatea ei.
IV. Ne situăm, de acum înainte, în beatitudinea plutirii (5), călăuză fiind, pare-se, vedenia (fascinația) Insulei fericiților: formă geometrică maronie, fluidă, cu un miez brun-gălbui, asemănător algelor sargase ce presară, capricios, întinderea albastră. Marea se zbate, nu curge, sargasele palpită odată cu ea. Și demersul nostru, de factură precumpănitor psiho-critică, își caută și își află argumentele.
V. Este surprinsă, astfel, trecerea prin ceasurile unei zile. Marea în zori (6): optimism, lumină crudă, proaspătă, energie, vitalitate. Marea la amiază (7): dispersie de forme, albastru, brun, verde, ca într-un miraj, bucurie, extaz, uitare. Marea în amurg (8): biruința cvasi-deplină a sargaselor maroniu-roșiatice, în stânga, jos, ca un memento, conturul incert al Insulei fericiților, visare, melancolie blândă, plonjare în profunzimea sinelui. Aceste tablouri îmi par a fi printre cele mai izbutite din ciclu. Culorile, puternice în sine, sunt intens grăitoare sub raport aluziv, trezind, fără greș, echivalentul lingvistic credibil, chemându-și, altfel spus, propriul nume din câmpurile semantice ale afectului și ale imaginarului. Acest parcurs tonic, euforic, se încheie abrupt și dureros cu o foarte reușită lucrare, Marea în noapte (9): coșmar, amintirea tărmului abandonat (aglomerare de frunze pământii, un verde întunecat, morbid, neliniștitor).
VI. Dar noaptea se duce, călătoria continuă și asistăm, în zori, la o plutire calmă, lucidă, asumată, definitivă (10). Orizontul e plin de năzărirea, de nălucirea obsesivă, frontal, a Insulei fericiților – forme geometrice într-o perpetuă geneză, ochiuri de apă, perdele de sargase. O lume nouă, o altă lume.
VII. Și iată țărmul, noul țărm (11), încă întomnat coloristic, diferit, totuși, ca dispunere și nuanțe, de cel părăsit cândva; și iată, sub un potop de lumină, Insula fericiților (12), năvălind spre privitor din noianul de verde lichid și de albastru. Călătoria se oprește aici, sufletul ultragiat se redescoperă și este iarăși cu sine și cu ambianța dorită și halucinată.
Cât despre acea lucrare oarecum excentrică, misterioasă, ermetică, mizând pe roșu sângeriu, dar și pe alb sau verde, antrenând o risipă de globuri-fructe mărunte, ea ar putea ilustra, spre exemplu, comorile mării sau ar putea trimite gândul, de la Marea sargaselor, la Marea coralilor (i-am zis Comorile mării).
O poveste frumoasă, țesută din culori, forme și cuvinte, o poveste despre fericirea și nefericirea umană, o poveste pe care am situat-o pe limbul cețos dintre negura subconștientului și lumina conștiinței – acolo unde se deconspiră, se nasc și se certifică adevăruri despre destinul ființei umane.
O poveste pe care mi-au inspirat-o cele douăsprezece tabouri, nu singura posibilă, firește, o poveste ce transcrie lectura mea, poate numai și numai a mea, o poveste pe care mi-o asum și-o iscălesc:
Eugen Dorcescu

Director editorial: Camelia Corina Boț

Necunoscuta ( partea a treia)
Laura Maries

A venit rândul femeii să rămână stană de piatră. "Ce naiba are bărbatul ăsta la ureche și vorbește singur? Aș face pariu că e un telefon, dar așa mic, negru și fără cablu de băgat în priză, ca al nostru de la ghișeul de informații de unde putem suna și noi la nevoie? Abia îi încape în mână, ca la ăia din filmul ăla cu nava printre stele, cum naiba îi zicea...startec, parcă...sau străinii de unde zise că vine au deja telefoane d-astea? Să-l întreb mai bine ce mă interesează pe mine, Doamne apără-ne și păzește-ne!" - Ce aveți de gând să faceți cu ea? O s-o duceți la ai ei? Tânărul s-a întors cu spatele și a continuat să vorbească singur și să gesticuleze: - Andrei, nu-ți mai face griji, nu e nimic grav, dar am de rezolvat o problemă urgentă care s-a ivit acum! Îmi pare rău, dar nu suportă amânare.Te sun eu imediat ce am o clipă liberă. Ok? Salve! Niște țipete ascuțite străbătură aerul zburlindu-i pielea. Să se audă aici așa ceva și încă destul de aproape? Un stol de pescăruși albi, de talie mare, cu aripile cenușii și cu picioarele galbene, trecu în zbor aproape razant pe deasupra lor spre Casa Poporului, aflată alături pe Dealul Arsenalului. Văzându-i figura derutată și întrebătoare, mândră că stă de vorbă cu un bărbat așa de important, îi explică atotștiutoare, cu chef de vorbă: - Ăștia e pescărușii noștri, ne-au invadat capitala de câțiva ani. Au ajuns ca porumbeii, poate chiar mai mulți. Mănâncă orice, ce le dai, ce găsește prin gunoaie, se adună buluc de-a lungul Dâmboviței cu gândul că e ceva pește, sărăcuții, animalele Domnului și ei! Pe aici e mai mulți că își face cuiburile pe clădirile cele mai înalte, ca pe stânci, zicea un domn, pe firele de telegraf, pe antene...Am auzit că la Casa Poporului e oameni puși special să îi gonească, că face multe stricăciuni din cauză de gâineaț. Să-i lăsăm în plata Domnului pe ei, da ce facem cu porumbița noastră, o duceți acasă? Poate o caută, săracii, că se vede că e din lumea bună...ca și dumneavoastră, adăugă ea după câteva clipe arătând cu capul spre Jaguarul parcat alături. Cine și-ar permite o rochie ca a ei? Zic și eu! - Bineînțeles că o iau! O să-i fac loc lângă mine, în dreapta, am niște bagaje acolo, o să le mut în spate și plecăm! Nici nu știu cum să vă mulțumesc! O să trec pe aici să vă spun cum am aranjat-o. - Să vă dea Dumnezeu sănătate, că el v-a trimis încoace! Dacă întrebați de mine, eu sunt Floarea Barbu, mă știe toate fetele. Acu dau fuguța că o să mă dea pierdută. - Mulțumesc încă o dată și o să vă țin la curent cu soarta ei. Se îndreptă spre autoturism și începu să elibereze rapid locul din față mutând pe bancheta din spate darurile pe care le pregătise pentru întâlnirea ratată de astăzi. Nici prin cap nu-i trecuse că o altă întâlnire îi va schimba toate planurile, multe zile de acum încolo soarta Anastasiei fiind pe primul loc. Într-un fel, crescuseră împreună. Erau vecini, iar părinții lor lucraseră toți în învățământ. Simion Pârcălab, nenea Simu, tatăl fetei, era profesor universitar în cadrul armatei, iar tatăl lui preda matematica într-un liceu renumit din oraș. Cele două mame, firi mai boeme și mai atrase de partea artistică, erau colege de catedră în cadrul Conservatorului. De aceea îmbrățișase și Anastasia baletul. Ei doi copilăriseră împreună, dar de cele mai multe ori se aveau ca șoarecele și pisica. El era mai studios, mai introvertit, îi plăcea la nebunie matematica, moștenire de la tatăl său. Participase la toate olimpiadele școlare obținând primele locuri, ba după terminarea Facultății de Matematică primise o bursă în domeniu în Franța. De aici urmase mai ușor specializarea în informatică la un lnstitut de renume din Australia. Revenise în țară tobă de carte, cu dorința să aplice aici tot ce își îsușise printre străini. Anastasia, mai aeriană, își petrecea mai tot timpul pe poante și cu un tutu cât mai vaporos, lăudându-se că face sute de șpagate. Începuse baletul de la patru ani și până la zece avea deja o musculatură de invidiat, mai ales a picioarelor. Gleznele ei, fine ca de căprioară, erau destul de fortificate să-i susțină greutatea întregului corp. Bineînțeles și cu ajutorul poantelor. Ore întregi le petrecea în fața barei de studiu. Visul ei era să ajungă prim-balerină, de fapt visul oricăreia dintre colegele ei. Avea și o voce superbă, dar nu și-o cultiva. Îi plăcea să se considere doar o amatoare, deși cânta orice cu aceeași ușurință și plăcere, de la muzica populară la cea de operă, dar numai pentru cunoscuți, nu și în public. Deși nu petreceau mult timp împreună și se tachinau mai mereu, la ei fiind valabil proverbul francez " qui s'aime se taquine", între ei era o legătură destul de strânsă, ca între frate și soră. El, fiind mai mare cu doi ani, îi urmărea din umbră orice mișcare, o canaliza prin fire nevăzute să-și îndeplinească toate visurile, fără să se simtă împinsă de la spate. Îi plăceau eleganța și grația ei obținute prin muncă asiduă, se simțea măgulit că toți îl considerau prietenul ei cel mai bun, iar când au crescut mai mari, chiar iubitul balerinei din cartierul lor. Dar el nu se vedea în postura asta, ea având destui admiratori. Se mulțumea cu rolul de frate și soră din copilărie. Acum cinci ani când și-a pierdut ambii părinți într-un nefericit accident rutier, a hotărât că e timpul să rupă puțin cu trecutul și norocul care i-a surâs a fost primirea acelei burse. Singurul lucru pe care l-a suportat cu greu a fost despărțirea de ea, dar țineau destul de des legătura. Gândurile i se întrerupseră brutal: - Bună ziua! Sunt agentul principal lon loniță din cadrul Poliției Rutiere. Vă rog să-mi prezentați actele la control! Cred că știți că este interzisă parcarea pe trotuar. Mihnea rămase cu pachetul în brațe.

Redactor: Nela Viorica Boda

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț