În cămara mea de gânduri, am primit un roi de fluturi Și-n vulcanii de cuvinte, am întins aripi de vulturi, Stelele le-am ars în palmă, am prins luna la fereastră Și-am privit în ochii tăi, ca o pasăre măiastră. Dragostea plutea în aer, ca un zmeu pierdut de lume, Iară eu din focul vremii, am dat viselor alt nume. Tu priveai c-un ochi de gânduri, la vulcanii mei aprinși, Ce au prins un zbor de fluturi, din iluzie desprinși. Nopțile le-ai strâns în pernă, printre straie de olandă, Înmulțind visele mele, cu mireasme de lavandă. Nici albaștri și nici negri, nici verzi, însă nici căprui, Ochii tăi aveau culoare, a miresme de gutui. Dară zilele de-a valma, ca o inimă plăpândă Au îngenuncheat în mine, vrând în suflet să se-ascundă, Au trecut prin agonie, șiruri, șiruri în cerdac, În cămara mea de gânduri, în al vieții zodiac.
Serafic mă priveai, dintr-un ochi fără pleoape, de tren călător, printr-un anotimp plutitor… Tulburată de prezența-mi erai și de eterna noastră necunoaștere…
Ne luam la revedere. Fuseserăm doar colocatarii aceleiași clipe dătătoare de fioruri vindecătoare de dor de moarte…
Din când în când, îți mai înalț câte un zbor, dintr-o secundă de însingurare…
„Tânăra poetă Lia Teodora Ianto, cunoscută publicului sub pseudonimul Natalia Micalona, ajunsă psiholog, ne aruncă mănuşa unui nou mod de abordare a problemelor complexe de perfecţionare a personalităţii, în volumul de debut, Chei către suflet. Dânsa îşi propune şi reuşeşte deseori să trezească în cititori emoţii şi sentimente induse prin forţa cuvântului şi al exemplului personal. A abandonat stilul scolastic, folosit de majoritatea scriitorilor de cărţi de dezvoltare personală, în favoarea unor trăiri personale, la cea mai înaltă tensiune a sufletului feminin. Şi dacă totul e trăire şi poezie? te întrebi, în timp ce parcurgi cartea cu atenţia celui obişnuit atât cu psihologia umană, cât şi cu literatura modernă. Lia Teodora are curajul să- şi expună sufletul, uneori rănit, mai des liniştit de o cunoaştere superioară a lumii noastre, asemenea unui exponat de la o lecţie de spiritualitate. Acesta este un procedeu mai rar întâlnit în lumea scriitorilor de specialitate, dat fiind riscul de a fi înţeles greşit şi lovit exact în punctul dureros. Fiecare eseu în parte se constituie într-o lecţie de viaţă spirituală, mai ales pentru femei, dar şi pentru bărbaţii cunoscători cât de cât a farmecului feminin. Întreaga carte devine un univers spiritual, încălzit de sufletul sincer al tânărului psiholog, universul Liei Teodora. O solidă experienţă literară îi permite să-şi expună problemele existenţiale ale vieţii în versuri uşor de remarcat de la prima citire. Cine nu rezonează cu sufletul autoarei înţelege mai puţin subtilităţile lecţiilor de viaţă oferite de dânsa. Influenţele unor teorii psihologice contemporane se fac simţite în majoritatea eseurilor, fapt ce nu le scade valoarea. Tânăra autoare este încă în căutarea marilor sensuri ale existenţei umane terrane, a marilor răspunsuri la întrebările fundamentale ale omenirii. E încă prea devreme să le găsească răspuns la toate, căci cunoaşterea umană terrană este infinită. Toate la timpul lor, într-un viitor volum, nu? Chei către suflet poate fi o lectură interesantă pentru persoane inteligente şi culte, dornice de a-şi compara propriile trăiri psihice cu ale unei iniţiate în tainele sufletului. Cartea pune o piatră de temelie unei lungi cariere de scriitoare specializată în perfecţionarea personalităţii umane, cauză pentru care eu îi urez mult succes în drumul ales.”
Din stânca închisorii din Caucaz, Purtând pe mână lanţ de Prometeu, Jertfită până-n moarte, cu pricaz, Te-apropii, depărtându-te mereu. Un şir de nopţi de condamnări, peren Te poartă spre speranţa fără ţel, Rătăcitor, pe şine reci, un tren Ne minte prin macaze de oţel. Nu ştim nici când, nici dacă, vom fi „noi” Actorii-flori, ai unei nopţi de vis, Sub „do major”-ul unui trist oboi, Doi evadaţi, o noapte-n paradis. Jertfiri de nopţi străine vor mai fi, Sub tatuaje arse sub stigmat, Şiruri de zile colorate-n gri, Se vor mai arde ca-n păgân sabat. Dar va veni şi noaptea de Crai Nou Când apele ce curg şi ne despart, Purtând câte-o petală, în ecou, Ne-or reuni la crucea lui Jean Bart. Pe-un val de mare, spre un nicăieri, Ne-or strânge pe-amândoi într-un sonet Şi-un timp sărac de „mâine” sau de „ieri” Va refuza să plângă vreun regret.
Și te-ai dus, mirific astru, în slăvi de nemuritor Dar mai vii în noaptea vie să pătrunzi în mine dor! Și mai ies în crâng de ceruri, fragedă, prin dimineți, Căci mi-ai pus adânc în suflet prevestiri de frumuseți.
În a apei strălucire, când întind piciorul gol, Ale tale doruri toate, le ascult, în ritm domol … Tu îmi înflorești toți teii,-n plină iarnă, rând pe rând, Tu, minunea mea sihastră, floare-albastră-n al meu gând!
O, rămâi în vis ferice, nu te mai topi în zori, Eşti cum te cunoaște taina, lin, ca albul din ninsori! Te-nfășori în nimbul dulce al pădurii de argint, În taceri te-mbraci …de aur …și te scalzi in hiacint.
Aş tot răscoli zenituri, să te văd cutreierând Prin nemărginite spații, negurile limpezind … Și te rog cu indurare, să ma ocrotești, de vrei, Când cu gene ostenite, mă voi odihni sub tei!
Ca să mă unesc cu setea, cea de tine, ìn sfārșit, Mângāia-voi tot apusul din al stelei răsărit Ți-oi aduce-n palme dalbe mir în floare din Scrisori Și din trecerea-mi prin flăcari iți voi face-altar de sori!
Poetul ca și soldatul nu are viață personală. Viața lui personală este praf și pulbere. El ridică în clești circumvolutiunilor lui sentimentele furnicii și le apropie, le apropie de ochi până când le face una cu propriul său ochi.
El își pune urechea pe burta câinelui flămând și îi miroase cu nasul lui botul întredeschis până când nasul lui și botul câinelui sunt totuna.
Pe căldurile groaznice el își face vânt cu aripile păsărilor pe care tot el le sperie ca să le facă să zboare.
Să nu-l credeți pe poet când plânge. Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui. El a stors lucrurile de lacrimi. El plânge cu lacrima lucrurilor. Poetul e ca și timpul. Mai repede sau mai încet,
mai mincinos sau mai adevărat. Feriți-vă să-i spuneți ceva poetului. Mai ales feriți-vă să-i spuneți un lucru adevărat. Dar și mai și, feriți-vă să-i spuneți un lucru simțit.
Imediat el o sa spună că el l-a zis, și o să-l spună într-așa fel încât și voi o să credeți că într-adevăr el l-a zis. Dar mai ales vă conjur, nu puneți mâna pe poet! Nu, nu puneți niciodată mâna pe poet!
Decât numai atunci când mâna voastră este subțire ca raza și numai așa mâna voastră ar putea să treacă prin el. Altfel ea nu va trece prin el, și degetele voastre vor ramane în el, și tot el va fi acela care se va lăuda că are mai multe degete decat voi.
Și voi veți fi obligați să spuneți că da, că într-adevăr el are mai multe degete.
Dar e mai bine, dacă-mi dați crezare, cel mai bine ar fi să nu puneți niciodată mâna pe poet. Și niciodată nu merită să puneți mâna pe el Poetul ca și soldatul nu are viață personală.
~ Comentariu ~
Poetul se transfigurează , el devine asemenea unei ființe spirituale, cum ar putea lutul să interfereze cu spiritul? El se ridică deasupra condiției umane, omenirea rămânând undeva în urmă, în robia condiției inferioare, pe când el, poetul, devine spectru intangibil.
În altă ordine de idei, de ce să atingi poetul? De ce să-l întinezi cu mâinile tale mundane? De ce să periclitezi existența tainei, a sacrului? De ce să perturbi liniștea îngerilor? De ce-ai vrea să faci asta? „Dar e mai bine, daca-mi dați crezare, cel mai bine ar fi să nu puneți niciodată mâna pe poet. Și niciodată nu merită să puneți mâna pe el.”
Ce senzație mai înaltă poate experimenta omul? Acea stare de extaz contemplativ nu se poate asemăna cu experiențele omului obișnuit. Ori, după cum vezi și tu, poetul poate intra în ființa lucrurilor, se contopește cu ea, ca o experiență înaltă, duhovnicească.
În procesul de creație are loc actul purificator, dihotomia intră în fisiune, substanțele se separă, materia se decantează , spiritul se înalță, poetul devine de neatins, nemaiexistând în trup, a migrat spre sfere înalte. Nu poți atinge poetul, într-adevăr, da, nu-l poți atinge. Deși este, el nu este! Poate, doar în vis ai putea să-l atingi, deși nici acolo nu ai această certitudine.
Nu degeaba Zoe Dumitrescu Busulenga asemăna poezia cu rugăciunea, citez: „Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumusețe, în rugăciune intri pentru a te integra absolutului.”
Nu oricine poate experimenta dimensiunea înaltă, superioara, nu din cauza limitărilor biologice ci din lipsa antrenamentului în acest sens. Grație neuroplasticitatii minții, aceasta poate fi antrenată și angrenată în procese ce pot depăși granița supranaturalului. Apoi, întorcându-se mai bogată din acea dimensiune, poate aduce ceva cu sine. Un suvenir din altă lume. Deși marea experiența s-a consumat, cu micile firimituri cu care s-a întors din călătoria astrală se pot sătura o mulțime de oameni.
Cât despre taină, spunea Alexandru Mironescu, dacă încerci să vezi cum funcționează mecanismul unui autobuz de jucărie și îl desfaci în părțile lui componente, afli răspunsul cu prețul distrugerii lui, astfel nu mai folosește scopului pentru care a fost conceput. Lucian Blaga evidențiază aceeași idee filosofică disecata de Prof. Mironescu, în poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. Ce frumos exemplifica poetul: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea.”
Taina nu se deschide decât prin taină, majoritatea ochilor nu vor reuși să treacă de pereții denși ai propriei conștiințe.
De ce să ucizi taina? De ce să atingi poetul?
” Dar e mai bine, dacă-mi dați crezare, cel mai bine ar fi să nu puneți niciodată mâna pe poet.”
Zbor spre înălțimi 