Mergem de mână incet un pas după altul fără sa spunem ce știm deja. Călcăm peste frunze numărând pașii, din tăcerea lor adunăm dorința. Liniștea ne apropie de sărut și numai el ne poate arăta unde am ajuns așa… prin frunze. De acasă am plecat în primăvară era plin de liliac peste tot, un pas am făcut, numai unul, acum deja ne este toamnă. Noi melancolici, am înmugurit într-un anotimp al nostru, în care putem inflori iarna, fără să ne fie frică de frig.
Radu Iorgulescu ……………………………………………
Promenade
We walk holding hands, slowly one step at a time not to mention what we already know. We step on the leaves counting the steps, out of their silence we gather desire. Silence brings us closer to the kiss and only he can show us where did I end up like this … through the leaves. I left home in the spring it was full of lilac flowers everywhere, one step I took, just one, now it is already autumn. We melancholy, we sprouted in one of our seasons, in which we can bloom in winter, without being afraid of the cold. ……………………………………………..
Promenade
Nous marchons main dans la main, lentement Un pas après l’autre sans parler de ce que nous savons déjà. Nous marchons sur les feuilles compter les pas, hors de leur silence nous rassemblons le désir. Le silence nous rapproche du baiser et lui seul peut nous montrer où ai-je fini comme ça … à travers les feuilles. J’ai quitté la maison au printemps il y avait plein de fleurs lilas partout, un pas que j’ai fait, juste un, maintenant c’est déjà l’automne. Nous sommes mélancoliques, nous avons germé dans une de nos saisons, dans lequel nous pouvons fleurir en hiver, sans avoir peur du froid. …………………………………………………
Din corn își cântă toamna a ei blândă chemare, Împrăștiind în jur o binecuvântare Ce-n armonii celeste împrăștie culori, Vibrațiile ascende și-nmiresmate flori.
În rochie de bal, brodată-n poame coapte Se-arată o regină mai mândră peste toate Și-n tainica chemare și-arată dărnicia Celor ce știu să poarte pe umeri, hărnicia.
Împarfumată toată cu-arome dulci și vii Culese de pe câmpuri, din dealuri arămii, Purtând cu modestie prea plinul altruism, Ea dă la toți și toate cu zâmbet eufemism.
În armonia caldă, intens- autumnală, Din cupa nostalgiei, ușor apoi răstoarnă Balanțe în destin, echilibrări în taină, Profundele-i mistere ascunse pe sub haină.
Și cântă ea cu dor și cântă și poeții Punând note duioase pe portativul vieții, Iar pe frunze arzânde aștern stihuri în rând, În fuziuni divine, splendoare pe pământ.
PLÂNGEAU ÎN NOI COPACII FĂRĂ GLAS . Revăd potecile ce ne-au lăsat să răscolim pădurea minunată ducând parfumul tău de neuitat peste iluzii ce mureau deodată. . În urma pașilor care-au rămas doar amintiri la un sfârșit de vară, plângeau în noi copacii fără glas uitându-și crengile pe dinafară. . La umbra lor regretele mureau pe jurămintele jertfite fără teamă peste cărări cu pași care duceau spre un tărâm ce încă ne mai cheamă. . Mă tulbură chemarea lui mereu chiar dacă știu că ești pe veci plecată pe aripa întunecată-a unui zeu care ți-a frânt povestea dintr-odată.
Ce e-ntre noi? Şi câţi nebuni Mai vrei să moară aşteptând Răspunsul tău, iar ei, arzând Se-mbolnăvesc, deşi imuni, La viaţă?
Ce e-ntre noi? Câţi îngeri muţi Mai strângi în catalept album, Mânjiţi de colbul de pe drum, Atraşi sordid, apoi nevruţi În viaţă?
Ce e-ntre noi? Cât curcubeu Mai răstigneşti pe calea mea, Când bocetul de cucuvea Mă leapădă de Dumnezeu, Pe viaţă?
Neviaţă e-ntre noi şi scrum, Acei nebuni, îngerii muţi, Eu, curcubeul … toţi recruţi Ai inimii, schimbaţi în fum Şi ceaţă!
Din volumul „Un rob în libertate”, cel de-al şaptelea şi ultimul al seriei „Ucenic în dragoste”(la acea vreme). În el am reunit poezia neîmplinirii în dragoste şi blesteme. A fost tipărit în Noiembrie 2017 şi lansat alături de celelalte şase într-un regal de poezie a inimilor împletite.
Se cerne-n ramuri vântul c-un suspin Și frunza cade-n dansuri de aramă, Pe cer o pasăre se-ndreaptă lin Spre lumi tăcute, unde vara-i trează,
E-un strop de miere-n soarele sfios, Ce mângâie poteci de amintire Și în aer plutește un dor duios, Ca un oftat de veche fericire,
Copacii-și spun povești în murmur blând, Iar ploaia le răspunde-n șoapte reci, Satul pare-un vis pe-un fundal plăpând, Iar eu tot colind pe vechile poteci,
E toamnă…visele se-ntorc în mine, Cu pași domoli și ochi înspre trecut, Dulci melancolii vin să mă aline, Ca un oftat tăcut și necunoscut,
Și-i bine-așa, că-n liniștea profundă, Simțim mai clar ce-n inimă trăim, Când frunza moare, clipa ne pătrunde Și-n toamnă, parcă, mai mult noi iubim.
Îţi spun sincer că în curând vor veni ploile toamnei, obositoare, aiuritoare, ca un cântec monoton, cântat de un ţigan la vioara lui în paragină, pentru doi – trei lei aruncaţi în scârbă de vreun binevoitor, apoi vor veni ninsorile, vai ninsorile care ne vor acoperi pământul şi lentilele ochelarilor aburite deja de frigul nostru interior,
îţi spun sincer că iarna aceea ne va acoperi memoria, liniştea unui fragil început de lume şi căutările noastre febrile şi frământările şi dragostea şi istoria
îţi spun sincer că nu vom mai avea nici merinde pe masă, nici haine, nici încălţări pe măsură, nici visuri, nici aburul amăgitor al despărţirii sinelui de sine, nici cuvinte potrivite pentru prădalnica și neobosita gură
nu vom mai avea nici pământ şi nici apă nici căldură nici ger nici aerul destinat respirării de sine şi nici sunetele angelice ale ridicării la Cer,
îţi spun sincer că apoi va veni şi primăvara, triumfătoare, blândă, caldă şi albastră, care pe noi amândoi ne va găsi aruncaţi deja la zenit îmbrăţişaţi şi îngropaţi în zăpada tămăduitoare a acestui început de sfârşit…!
Motto: ,,Ce-a fost într-adevăr nu se știe există numai ce va fi numai întâmplările neintamplate atârnând de un copac nenăscut stafie pe jumătate…” (Nichita Stănescu)
ce se-ntâmplă cu noi ce li se-ntâmplă oamenilor/ este o dramă o tragedie neștiută tăcută/ imposibilitatea de a defini condiția umană/ în ce ecuație acceptabilă să încadrezi ființa/ nu există soluție vreo alinare ceva/ pentru a înțelege a consola pe om / ce va fi cu noi cine să răspundă acestui torent de interogații/ tot timpul zilnic suntem atacați agresați/ puși la zid nu știm ce înseamnă liniștea/ ce va aduce clipa următoare / există ceva adânc de neînțeles în ființă/ ceva cu neputință de surprins efectiv/ un diagnostic real care să ne dea un indiciu/ cu greu putem articula configura chipul ființei/ al sufletului chinuit răvășit supus / la imense presiuni provocări momentele noastre fericite nu există/’nu ne putem fixa de ceva suntem atât de sfârsiți/ ființe evanescente descărnate fulguranți ca niște holograme/ nu avem o culoare ceva o linie definitorie /oricât de vag o perfectă nebuloasă / nu știm de-unde venim aici ce origini avem/ în ce timp dimensiune trăim trecutul se suprapune cu viitorul/ prezent practic nu există clipa nu poate fi surprinsă/ doar o respirație o frântură numai din ființă/ poate fi văzută încadrată cumva/ ca un eșantion straniu ca o bucată de materie cosmică necunoscută/ practic nimic ca în matematică sau fizică un simplu punct/ abia descifrabil perceptibil ca și când am fi priviți la microscop / doar atât reprezentăm nimic mai mult/ ce mai înseamnă omul ființa în universul necuprins/ are dreptate prințul danez acest praf al prafului/ atât mai e să fim lucizi și să luăm aminte/ dimensiunile neînsemnate mai puțin decât modeste/ poate e inacceptabil dezolant greu de imaginat/ dar e o realitate nesemnificativă care se impune cugetului/’nu trebuie să fim triști ci să privim lucrurile așa cum sunt/ în final ființa e o himeră aflată dincolo de definiții sau dimensiuni/ trăind mai mult în imaginar sau fantastic/ în categoriile unui viitor inexistent sau incert / în care cuvintele nu mai înseamnă ceva real/ totul e atât de fluid ca un vis de noapte/ de care nu-ți mai amintești și nu mai poți povesti/ în tăcerea care se lasă peste lucruri peste lumea aceasta peste tot ce există…
