De ce mi-aduc aminte? De ce în amintire îţi viscolesc surâsul şi sufletul mereu? Fiindcã mã simt ca Ana ziditã-n mânãstire şi tu eşti mânãstirea din care glasul meu, puternic, se aude doar ca o tânguire. Sunt fiul lui Manole şi mã numesc Orfeu, dar numele ce zeii mi l-au rostit: Iubire-i.
Stau biciuit de lacrimi şi mârâit cu ură de lupii deznădejdii ce-mi dau ocol urlând atraşi de moartea care îmi joacă-n bătătură cu răsuflarea-mi rece în plete-i fluturând. Au fost toate în mine mereu fără măsură în timp ce timpul hůlpav, bezmetic şi flămând s-a condensat în cea de pe urmă picătură.
Când o să vină vremea, din zid au să mă scoată lăsând să se dărâme îmbătrânitul schit care-a ascuns într-însul nefericirea toată din clipa când iubirea în ea te-a zugrăvit. Şi voi pleca în lume mai trist ca niciodată cu paşii şovăielnici şi tot mai gârbovit, cu inima de gheara regretului zgâriată
Mă voi opri odată şi-odată într-o zare indiferent de fi-va gură de rai sau iad şi împlinindu-mi visul de-a mă-ntrupa în floare îmi voi alege-anume un loc unde-o să cad însămânţând ogorul unei speranţe care va face ca deodată să fiu un nou răsad din care o să crească o Ană viitoare.
Noul roman al scriitorului Anton Gagiu, (CORBII, în curs de apariție), este o expunere epică amplă, cu circumstanțe și personaje complexe, cu nerv și suspans, cu trimiteri clare la o realitate care a lăsat multe semne de întrebare posterității. Este strădania de a răspunde literar unor asemenea întrebări și, ca întotdeauna când beletristica își intră în rol, împletirea măiestrită a ficțiunii cu documentarea minuțioasă îndeamnă la reflecții și creează în mintea cititorului noi perspective ale cunoașterii. Romanul aduce în scenă posibile explicații ale tulburătorului decembrie ’89, serviciile de informații și contrainformații fiind personaje colective pregnante, care insuflă cititorului ideea că toate evenimentele marcante ale istoriei sunt determinate de cauze mai mult sau mai puțin evidente. Plurivalentă prin conținut, cartea se adresează într-o măsură egală cititorilor dornici de a afla din lectură despre conjuncturi ale întâmplărilor din decembrie 1989, dar și acelora care se lasă furați de curgerea paginilor captivați de mrejele metaforice. Când spui ,,…scrutez marea în zare cât cuprinde, să mă satur de albastrul ei, născut parcă să ne farmece, și să număr din când în când valurile albite de îmbrățișări târzii, care se sinucideau înainte de a săruta țărmul.”, nu lași indiferent iubitorul de carte, pe cel gata a-și face oricând răgaz să-și îndulcească sufletul cu mierea cuvintelor. Dintre protagoniștii care apar în carte, aș spune că Nicoară Iancu este personajul principal. Ofițer crescut în spiritul dragostei de patrie, el acționează permanent trecând totul prin filtrul propriei conștiințe. Rarele sale clipe de fericire nu fac decât să diversifice și adâncească straturile nefericirii proprii. Neîmplinirile din viața de familie sunt și un efect al dedicării sale necondiționate muncii, al uitării de sine prioritare fiind întotdeauna îndatoririle de serviciu. Viața lui are multe tristeți, aproape pășește dintr-una în alta. Momentele de strălucire sunt însă puternice, credibile și poate tocmai acestea îl fac memorabil. Pe parcursul lecturii m-am transpus deseori în personajele romanului. Mi se părea că sunt generalul N. M., cu capul doldora de informații, dar numai până când aluneca în latura utilizării obscure a acestora… Sau colonelul K. S., în stările euforice de pe străzile Moscovei ori ale Bucureștiului, dar până la întâlnirea cu povara unor taine… Din această perspectivă, cred că un plus al scrierii este puterea transformatoare asupra cititorului care, în anume situații, parcă ar fi sau ar dori să fie participant la evenimente. Ca atare, acest volum mă îndreptățește să afirm că Anton Gagiu este un scriitor atent cu scrisul său, își urmărește cu grijă urcușul pe spirala performanțelor literare și, cu fiecare carte publicată, mai face un pas spre desăvârșire. ,,Corbii” marchează împlinirea unei maturități literare spre atingerea căreia aspiră toți creatorii de literatură. Fără a fi neapărat autobiografică, deși în spatele multora dintre fraze ghicim chipul străduitorului întru frumos Anton Gagiu, prin cartea de față autorul reușește să ne redea frânturi ale drumului propriu prin viață, devenind astfel personajul principal al operei sale. Firita Carp
Din veacuri port în aripi legămînt De dor de pur și de cuvânt… Sunt legăminte ce nu pier Oricât ar fi în lume, ger… Am străbătut abisuri negre și pustii, Cu lacrimă de rugă pentru morții vii Am luat asupra-mi vina pentru tot Ce n-a voit să aibă cerul adăpost! Nici nu mai știu de ce durerile nu mor De ce e în zadar parfumul florilor… Și iarăși strig, rog cerul să reînvie Iubirea de frumos în inimă pustie… Întoarce în abisuri întuneric sec și gol Și lasă purității, etern, să aibă rol… Mă dor săgeți înveninate în ascuns, Mă doare, Tată și ar fi de ajuns Să îți arăți lumina înțeleaptă Să râdă soare în lumea înghețată… Îmi vreau ‘napoi…un univers fără de pată Îmi vreau ‘napoi…o lume curățată De tot ce întinează suflete curate Îmi vreau din nou, priviri nevinovate! Ajungă…chiar de nu pricep nimic Tu, iartă Tată…la tine vin și-ți zic Alungă vicleniile deșarte Ce duc atâtea suflete la moarte! Și lasă-mi universul pur, neîntinat Cum Tu, din veșnicie l-ai creat!
L-am găsit aici printre ramurile unui tei înmiresmat, împletit din cuvinte, căptușit cu metafore și idei. Din el a căzut un ,,băiet” ce s-a dus să cutreiere pădurile, să vorbească cu izvoarele. Mai apoi s-a înălțat, a iubit și a suferit, a lăsat câteva scrisori și doruri neîmplinite, a numărat plopii, a stat în bancă cu proletarii și pe gânduri cu Cezarii, a trăit visul oricărui muritor și a reușit, punând pe cer ultimul Luceafăr. Nouă ne-a rămas acest cuib, unde venim să respirăm harul poeziei și mireasma florilor de tei. La plecare, luăm pe tălpi urme pașilor săi: Eminovici, Eminescu, Mihai!
Când erai floarea mea de crin Te-mbrățișam cuprins de dor, În pantofiorul tău cel fin Turnam vin dulce-acrișor Și-l beam, cuprins de-al tău amor, Iubind chipu-ți divin.
Din pantofiorul tău cu toc Aș fi băut la infinit… Râdeam, spunând, că-ți port noroc, Jurând că nu m-a ispitit, alt trup. Doar pe al tău, eu l-am iubit Cu patimă și foc.
Cântam atunci, îți cânt și-acum Pe corzi de suflet, dragostea Sub teiul nostru de la drum, Când pe cer râde prima stea, Vrăjită, ascultă și ea Romanța cu parfum.
Trecut-au ierni și primăveri, Clepsidre-și torc nisipul fin Cu ploi de gânduri și poveri, Când cu miere, când cu pelin Beau vinul, din pantofu-ți fin Îndrăgostit, ca ieri.
…sângerez şi bat pustiul erelor nemărginite, în sandale de răchită…
Îți văd arderea şi chipul istovit prin țesătura gândurilor îndoliate şi regret vremile celor ce-şi scriau răvașe sacre de pe cer sau de pe mare… arzi, dar nu-ți mai simt căldura buzelor însângerate de pe treptele Pietei, când te rogi sau când ți-e sete şi săruți sudoarea pietrei ori picioarele fântânii cu sandale de răchită şi cu sălcii plângătoare… treptele devin încete şi se clatină balanța negustorului de păsări care zboară cu răvașe de amor, până pe mare sau te miri până pe unde au ajuns cele rămase de migrațiile marii colonii transcendentale… au căzut multe orașe în nesomn, frumoasă doamnă, de la prăpădul de aripi ce-a răspuns chemării tale și sunt ziduri uriașe între lumi, ca odinioară… cerul a trimis iscoade şi pândari în lumea mării, iar misivele ce zboară clandestin sunt doborâte de arcașii stăpânirii şi reduse la tăcere… este pentru prima oară când îmi vin misive arse înapoi sau sfâșiate de săgeți imaginare, cu văpăi şi otrăvite… scara erelor adesea dă erori neașteptate și abia găsesc o treaptă să nu calce pe alături de ce spun sau să coboare… în sfârșit, iată balanța, penitențele, Pieta şi arcașii stăpânirii din văzduh, frumoasă doamnă!… iată ultima misivă de amor, nemărginirea şi furtunile de aripi străvezii ale iubirii cum străbat văile vremii din cetățile de gheață şi cum mor norii pedeştri, sufocați de fumul Terrei!… am pierdut cea mai râvnită operă a Creațiunii, sângerez şi bat pustiul erelor nemărginite, în sandale de răchită…
Zbor spre înălțimi 