6:30 dimineața. Starea vremii e relativă, ca şi umiditatea atmosferică. Încerc să descifrez semiotica din mişcarea vântului între patru anotimpuri Dar un bob de nisip intră în orologiu Şi împiedică mersul Melcului roşu. Pare un trovant răsturnat Peste secundele entropice Ale necunoscutului nestrăbătut. În inima mea, morile de vânt Se rotesc Şi adună frunzele taciturne Care mi se preling printre gânduri În timp ce cuvintele se sinucid Între coperțile unui vis saturnian Pe care nu-l voi înțelege niciodată. 6:30. Peste lume se face devreme În mine deja e târziu.
Înfiorați cireșii, sub ceruri constelate, nășteau petale pure din lumea cenușie; Prin gotice arcade pășeau poeții-n moarte, cu botnițe la gură, ca nimeni să nu știe de versul lor ce sapă, precum izvoare line, în stânca vremii mute și-n turnuri zigurate făgașu’ libertății străluminând doline.
Umblau cu lanțuri grele la mâini și la grumazuri, scriindu-și poezia cu sângele din vene; Se osteneau pe dealuri, sub stele sparte-n iazuri, în noaptea cea mai noapte, trecând și ea alene, ca o sfârșire blândă sau ca un foc de vatră, ce veșnic împietrește sub naltele talazuri; Rosteau versuri uitate, cu pașii lor de piatră…
Din șfichiul noii ordini pocnesc călăii lunii, ce însoțesc convoiul pe drumuri de pădure; Vibrează lira fricii, se-nchină lung alunii;
Hai, mergeți mai departe, spre timpurile sure!, se tot aud câinește lătrând, din urmă, zbirii; Se zbat din rădăcină vechi murmure – gorunii -, iar formele de ceață își prind în brațe mirii…
Se-nvârte Universul, se disipează aștrii, se întețește vântul prevestitor de iele; Și în poiana unde se-nalță zmei albaștri, își vinde luna chipul pierdutelor derele; Din noaptea sângerie zburau dalbii – aleșii
precum o rugăciune șoptită de sihaștri; Și-ascunși sub zori de-aramă se-nfiorau cireșii…
Se leagănă azi teiul cu ramul plin de floare, nu-i nimeni pe alee și lipsa lor mă doare, doar pașii muți răsună-n noapte, când pe cer, luceafărul răsare privindu-ne stingher
un gând se înfiripă, visez că este el pe o bancă-n parc, trist cântă un menestrel și-o dulce Veronică, șoptind versuri de amor El, șăgalnic și rece privește și visele dor
într-o noapte catifelată de vară un el și o ea și-o iubire dulce amară și teiul cu parfumul divin ce-i cunună și-și scutură floarea iubindu-se împreună…
Tot risipind cuvinte am mers prin lumea-ntreagă Dar nu mă știe nimeni pe nume, pe de rost, La orice barieră un vameș mă dezleagă Port haina cea de gală din standul cel mai prost
În buzunar am cardul. A expirat din vară Azi joc în câte-o piesă cu public amator La mine anii țipă și uneori chiar zbiară Dar nu rămân apatic și nimănui dator.
Se îmbulzeste fiara, din mine să tot muște Să-și ducă iarăși prada curând la amanet Sperând – din bogăția căderilor prea bruște – Că voi sări de pragul venitului meu net.
Vă las cu drag prieteni! Secundele apasă Mă strigă o himeră și nu am să-i dau rest Dar invelind tristețea mai fac o poartă-n casă Deși azi duc pe umeri același Everest.
Îmi ațipise gândul pe florile de tei, Și mirosea a tine, ce-abia dădeai în pârg. Doar câteva secunde, te-am sărutat cu sârg, Cât ți-ai avut sălașul, aici, sub ochii mei.
Apoi, ca o himeră ce-n viața mea ai fost, Ai dispărut degrabă, fără să te mai văd, Făcând, cu strășnicie, în inima-mi prăpăd, Și-al vieții sens, făcându-l să nu mai aibă rost.
Degeaba înfloriră, în toamnă, trandafiri! Tardive erau toate, să le mai fac atunci: Nu mai cântau nici mierle, nu mai cântau nici cuci, Si-am pus pe veci căpăstru, fățarnicei iubiri.
Ai plecat și te-ai dus și nu știu unde ești, De m-auzi, vino iar, ca să știu că trăiești. Și-am să-ți scriu, zi de zi, dorul meu pe tăceri, Într-o clipă prezentă dintre mâine și ieri.
Și-am să-ți las pe cuvânt o tăcere de stea, Care arde de mult chiar în inima mea. Și-am să-ți dau un sărut pe al inimii glas, Dacă vii înapoi către mine un pas.
Unde ești? Nu te-aud, nu te simt, nu te văd, Și în locul iubirii a crescut un prăpăd. Și mă simt ca un foc care îmi arde în trup, De-o vecie în care de durere mă rup.
Dar de n-ai să mai vii, nici în vis, nici în gând, Am să-ți scriu pe pământ cu tăcerea plângând. Că iubirea nu-i om ca să moară de dor, Sub cerescul pământ unde stelele mor.
Ea e glasul din noi care cântă o zi, La pianul trăirii, apoi poate pieri, Într-un vis ce s-a stins, într-un glas părăsit, În acela ce-n viață de iubire-a fugit.
Dar de-ai fost doar un vis, un ecou rătăcit, Te voi ține în mine, ca pe-un dor nesfârșit. Și de n-ai să mai vii, nici cu pas, nici cu zbor, Am să fiu eu tăcerea ce te strigă ușor.
Că iubire de e, nu dispare-n pustiu, Ea rămâne în noi, chiar și când nu mai știu, Dacă tu ai fost vis – antidotul trăit, Ori iubirea din gând care nu s-a-mplinit.
Spune-mi unde te-ai dus, în ce lume de foc, Ca să zbor ca un gând și cu cine să joc Dansul vieții final, pe un cântec trăit, În planeta albastră unde noi ne-am iubit.
Zbor spre înălțimi 