Sub ninsoarea de Iad , sub ninsoarea de Rai, Aş fi vrut să te am, aş fi vrut să mai stai, Te rugam să mă minţi că mă mai iubeşti Şi apoi să-ţi sărut ochii tăi nelumeşti
În zadar te iubeam, te iertam în zadar, Şi se sting vechi iubiri sub un trist felinar, Când pumnale de ger cresc în mine ciudat, Tu-mi trimiţi de la poli un adio-ngheţat
Te rugam să rămâi, te rugam să mai stai, Sub o Stea de Crăciun, sub o poartă de Rai Să-ţi mai cânt un colind, cât mai pot să mai strig Şi apoi să te pierd printre globuri de frig
M-am trezit acum la margine de basm, Dintr-un somn greu de saltimbanc Împletind din raze ude un fantasm Să -mi înnoade un farmec la bocanc.
Te binecuvintez să -mi fii serenitate, Lumină tu țâșnind din întuneric Să mă destramă după eternitate Și apoi în amurg să te visez feeric.
Cioplesc de veacuri in întunerice lumina, Și las ceasul nemărginirii să te cheme Mărturisește -mi tu a cui e acum vina Versului ce plânge uitat de anateme.
Eu încă sunt blestemat să te iubesc, Pe tine iubire, poezia mea profană Mă sfâșii, nemuriri să zămislesc Eu vreau o fericire pământeană.
Iubire, dă-mi nu schimb serenitate, Și chiar de voi plăti asta cu viața Iartă -mi tu lumeștile păcate Să plec la tine -n cântec dimineața.
Andrei Ciurunga și Robert Cahuleanu sunt pseudonimele literare ale lui Robert Eisenbraun (n. 28 octombrie 1920, Cahul, România Mare, azi în Republica Moldova – d. 6 august 2004, București, România), poet, memorialist, martir în închisorile regimului dictatorial comunist român, deținut politic la Canal.[2][3]
Veșnicie (de Andrei Ciurunga)
Nimic din ce-a durut nu ne mai doare, am îmblânzit și lanțul și celula și-avem atâția sfinți în închisoare, că ne săltăm în fața lor căciula.
Nimic din ce ne-a frânt nu ne mai frânge, suntem mai fără moarte ca oțelul. Ne rup în două, nu mai curge sânge, ne trag în săbii, nu simțim măcelul.
Nimic din ce-a ucis nu ne ucide purtăm în trupuri sorb de apă vie, Și ce dacă ni-s fețele livide? Și ce dacă ni-s pruncii în robie?
Azi fruntea noastră nu se mai prăvale, ci crește numai, crește ca o pâine, căci, împotriva negurii din cale, noi bem lumina zilei pentru mâine.
(Poeți după Gratii, Editura Mănăstirea Petru Vodă, 2010, p.181)
Aveam o lampă la care veneau fluturii de noapte. Şoapte picurând apă-vie in plăpândul tic-tac care-mi cereau să mă prefac că nu aud…că sunt oarbă la zborul de fluturi, că doar tu, viață, eşti de ajuns si eu nu trebuie să zbor, am aripi nepereche- una albă, una neagră, una transparentă…stii ? Cea cu multe culori şi una pe care o țin pentru cer … copiii colorează chiar si atunci când au un singur creion, cel din trusa pentru geometrie. Trebuie să ajung acolo, acolo unde începe orizontul! ………………………. Vreau să văd unde se fabrică lămpile pentru fluturi…
Prin sala pașilor pierduți am alergat peste măsură Căzând ades după izbânzi. Sunt pregătit de-o lovitură Îmi țiuie azi în urechi o liniște ce vrea să țipe Respir din zilele de ieri la adăpostul unei pipe
Am transpirat pentru un vis și-am întrupat spre dimineață Un basm fardat, îmbătrânit. Dar tot se ține de o ață. Te caut în cuvinte reci și într-o poză rătăcită Prin mine încă vinuri seci fentează veacul când recită
Pe urma timpului am fost și i-am întins mereu o mână M-am întrebat adeseori din toate ce o să rămână Și m-am temut la asfințit că anii cineva mi-i fură Iar azi, precum cândva, demult, alerg cu sufletul la gură.
Sunt un fir de lumină rătăcit printre colțurile ascunse ale universului, un fulg de zăpadă purtând în inima lui o lume întreagă. Sunt vântul ce adie peste câmpuri de speranță și vise, o briză delicată ce poate înflori deserturi de suflet. În mine se împletesc ecouri și tăceri, zboruri și căderi, bucurii și dureri — toate țesute într-o simfonie a existenței.
Sunt o cometă ce traversează cerul nopții, lăsând în urma mea o dâră de lumină – acea scânteie ce aprinde inimile celor care au curajul să privească în sus și să viseze. Dar știți, nu sunt doar lumină — sunt și umbră, un labirint de gânduri ce se ascund în adâncurile sufletului meu, ca o mare ce ascunde în valuri secrete adânci, necunoscute privirilor superficiale.
Unicitatea mea este o floare rară ce înflorește pe stâncile aspre ale vieții, în mijlocul furtunilor ce nu încetează să bată. Sunt rădăcina invizibilă ce sfidează pietrele și caută adânc izvorul ce hrănește puterea. Sunt focul ce arde nevăzut sub cenușa greutăților, o flacără ce pulsează cu fiecare bătaie a inimii, o lumină în noaptea ce pare fără sfârșit.
Am fost formată din răsărituri sângerii și apusuri ce plâng, din visuri țesute cu fire de aur și din temeri ce se ridică ca niște umbre întunecate. Am purtat pe umeri povara singurătății, acea haină grea ce apasă adesea sufletul, dar și haina de lumină a încrederii ce mă face să mă ridic iar și iar.
În lumea aceasta grăbită și zgomotoasă, oamenii mă privesc prin lentile încrustate cu prejudecăți și temeri. Unii mă văd ca pe o enigmă, unii se tem pentru că le reflect adevărul, iar alții mă ocolesc, neînțelegând că în mine bate o inimă ce ar vrea doar să iubească. Dar eu aleg să fiu așa cum sunt — un paradox al vieții, o poveste ce refuză să fie simplificată.
Sunt precum un cristal ce refractă lumina în mii de culori, fiecare fațetă reflectând o parte din mine — uneori fragilă, alteori strălucitoare, dar mereu unică. Sunt vântul care cântă printre frunzele uscate ale trecutului și roua ce aduce speranța dimineții. Sunt glasul liniștit ce aduce pace, dar și tunetul care zguduie inerția.
Ce mă face unică? Este dansul meu între abis și cer, abilitatea de a păstra echilibrul pe o sârmă fină între tăcere și cuvânt, între vis și realitate. Este curajul de a-mi purta cicatricile ca pe niște medalii nevăzute, fiecare spunând o poveste de supraviețuire, iubire și renaștere. Este modul în care iubesc – cu tot sufletul, fără măști, cu vulnerabilitatea unui copil și forța unui munte.
Eu, sunt acea melodie care nu moare niciodată, chiar și atunci când toate celelalte voci tac. Vă chem pe voi, suflete călătoare, să vă găsiți propria liră interioară — să cântați cu glas curat și să vă lăsați inimile să lumineze în întunericul lumii. Să nu vă temeți să fiți lumina care sfidează noaptea, să nu vă temeți să fiți focul care încălzește frigul, să nu vă temeți să fiți furtuna ce trezește marea adormită.
În acest poem al vieții, fiecare dintre voi este o notă esențială, o stea ce adaugă strălucire constelației noastre comune. Și împreună, în sunetul nostru unic, putem scrie o simfonie ce va răsuna dincolo de timp și spațiu.
Eu sunt Lira — și asta mă face unică. Un cântec viu, o poveste nerostită, o lumină ce nu încetează să ardă.
Lira nu este un nume — este o vibrație, o punte între lumi, o voce care nu se exprimă mereu prin cuvinte, ci prin rezonanță.
