Mi chiedo, chi sia questo grande pittore, che ha dipinto la natura, con vari colori incantevoli. Ha svuotato tutta la speranza sui prati e nelle foglie degli alberi; ha rilasciato la libertà nel cielo infinito e nello scorrere del fiume, avvolgendone la terra, alla montagna ha donato sensualità e ha dato vita ai raggi del sole. Mi chiedo chi sia questo grande pittore che ha nel suo pennello tali colori pieni di vita.
Mă-ntreb
Mă-ntreb, cine este acest mare pictor, care-a pictat natura cu diferite culori încântătoare. A golit toată speranța pe câmpii si-n frunzele copacilor, a lăsat libertatea în cerul infinit și-n râurile curgătoare, învăluind tot pământul, munților a dăruit senzualitate, dând viață razelor solare. Mă-ntreb cine poate fi acest mare pictor care are în pensula Lui, atâtea culori pline de viață.
Păstrez,icoană rară, o aripă-n ghiozdan Din vara cu codițe, ascunsă-n amintiri, Chiar dacă pierd pe drum, in fiecare an In colbul gri al vremii, uimirea din priviri…
Poveşti cu zâne mai cuibăresc cuminte, Alături de-un penar din lemn…si o fetiță, Tablou de dor pictează, aducerile-aminte Si-o panglică albastră, purtată in cosiță…
Se legăna sub streaşină de cer, poiana, Cu rochia de fluturi şi sân de mere crude Dansa un vals nepământesc, Morgana, Şi mă lua in zbor năuc, către niciunde…
Mai port o aripă de înger şi adieri de vară La margine de timp, între aici si Dumnezeu, Azi vin năluci din vise stinse, să mai ceară Ceva ce nu mai am …ceva ce am fost eu…
1)Cunoaşterea îți deschide multe uşi, dar numai recunoaşterea le poate ține deschise pentru totdeauna.
2)Cuvintele sunt ale tuturor, numai anumite fraze pot să aparțină cuiva.
3)Înțelept nu ești după cât de mult citești, ci după felul cum gândești!
4)Mulţumesc ușilor care mi s-au închis în față, astfel am aflat ce suflete au oameni de dincolo de ele.
5)Orice gunoi aruncat la întâmplare e dovada educației de gunoi a multora dintre noi.
6)Autoeducația este cea mai importantă și dificilă realizare personală. Gândurile și sentimentele ne reprezintă, ele ne controlează destinul.
7)Faptele noastre spun întotdeauna cine suntem, cuvintele spun cine încercăm să părem a fi.
8)Adeseori liniștea ta este mai importantă, decât să cauți a înțelege gălăgia altuia. Mai bine lasă-l baltă!
9)Nu fi supărat pe omul orbit de mândrie, lauda exagerată nu dovedește altceva decât felul său de a fi.
10)Viața aduce diverse provocări pe care le putem folosi pentru a învăța cum să navigăm pe harta propriilor emoții.
11)Mulțumește-te cu puținii prieteni buni decât cu mulțimea prietenilor falși, cu cruzimea realității și nu cu deșertăciunea iluziei, cu onoarea sufletului deschis decât cu lingușirea zâmbetului fals.
12)Recunoștința este ploaia ce udă solul fertil al faptelor bune, în timp ce faptele rele rătăcesc și ofilesc sufletul omului.
13)Cum poți empatia cu cineva, când dincolo de suferință sa se citește caracterul îndoielnic al faptelor sale?
14)Manipularea! Omiterea adevărului, ce duce la absolvirea minciunii.
15)Uneori e mai bine să fii un inocent, pentru a nu gândi prea mult și a putea dormi liniștit.
16)Mulți suntem săraci nu pentru că nu avem, ci pentru că nu ne ajunge.
17)Unii oameni cu cât îi cunosti mai mult cu atât ajungi să crezi că nu-i cunosti deloc.
18)Cu certitudine, problemele nu se sfârsesc niciodată, dar nici soluţiile nu au sfârșit.
19)Adevărata ta educație se vede atunci când crezi că nu vede nimeni ceea ce faci.
20)Nu contează cu ce și cât scrii, contează ce idei exprimi!
21)Cuvântul este grăitor, dar numai exemplul poate fi convingător.
Mă duc cu drag pe-un drum râzând, Și tot pe el mă-ntorc plângând, De multă sărăcie… Că-nlănțuite suflete, Vânându-se a foamete, Se zbat ca-n colivie.
Dar colivia-i nu-știu-cum Perdea-ntr-o jariște de fum… Şi pâclă-necăcioasă… Și tot mai mulți se rătăcesc În haos de surghiun lumesc, Pe drumul către casă.
Cu val de val, s-au smuls pe rând, Simțiri din suflet și din gând, De îndumnezeire, Si-n locul lor, s-au pripășit, Nu înzecit, ci înmiit, Gheene de-amăgire.
Legați iar Cerul de pământ, Şi vă sfințiți din Duhu-i Sfânt! Atât mai putem face… Că parcă nu a fost nicicând Ca azi, pământul mai flămând, De dragoste și pace.
Aprindeți candele pe cer, Că ni-i pământul prea stingher, Și prea fără de tihnă! Și cu iubire, dați-i lui, Precum e-n Cerul Tatălui, Răgaz pentru odihnă.
„Doar un păcat mi-a mai rămas” când sorb secundele din ceas și-apoi ți le șoptesc pe buze și pe sâni cuminți asemeni ultimilor sfinți, cu iz de „te iubesc”
Numai o noapte voi lipsi, dar îți voi fi a doua zi supus ceasornicar ce-n inimă-ți va repara tic-tac-ul dintre „nu” și „da” legat de minutar
Doar o credință mai păstrez și din științe doar un miez călcând religii vechi credința că pe-același vad trec suflete spre rai sau iad singure sau perechi
Numai un gând îmi bate-n geam când clipe ciripesc pe ram un cântec trecător, un gând cu brațe de alint în timp ce clipele-și întind aripile, a zbor
Doar o lumină mai respir și mă mai leg c-un singur fir de lume și de cer respir lumină-n ochii tăi și-mi aflu calea printre căi de veșnic și-efemer
Mai intru doar într-un altar în ritmul unui secundar care-a fugit din ceas altaru-i trupul tău păgân dar nu mă-nchin și nu rămân căci nu e de rămas
Trec, doar, prin el, să mă sfințesc, păcat șoptit în „te iubesc” și clipă de neant dar nici măcar nu-ngenunchez și-n ochi la mine n-ai să vezi cerșiri de trist amant
„Doar un păcat mi-a mai rămas” să-mi răstignesc umbra pe ceas când clipe-ncrucișez iar tu s-agăți de secundar o iconiță din altar și să mă ierți de miez
N-am rezistat nici eu, numitul Lot, ce-n necredință eram tot un Toma, am vrut să pipăi cu privirea tot și am privit cum arde-n foc Sodoma.
„Nu vă uitați ’napoi!” nu m-a atins pe mine și-am vrut în flăcări să-mi înghețe ora, n-am ascultat povața Ta de bine și am văzut cum arde-n foc Gomora.
Și-atuncea când blestemul mi-a cuprins muierea, eu m-am întors cum s-ar fi-ntors oricare și mi-am îmbrățișat cu toată neputerea iubirea vieții mele transformată-n sare.
Și-apoi de-atunci m-am tot sălbăticit, stâlpul de sare mi-a fost rugăciune, m-am închinat la el ca la un chip cioplit – de veacuri asta e povestea care nu vi se spune.
De unde vii?De unde venim toți, dintr-o mamă topită într-o lacrimă cu care mă îmbrac în fiecare zi. Ca un câine fără stăpân, mă învârt într-un suflet hulit. De unde vii? De unde venim toți, dintr-o lume fără file, fără coperți și fără nume. Am ochi de safir, în care ghemuiesc fragmente de ciocârlii, culese dintr-o viață de fachir. De unde vii?De unde venim toți, dintr-o fântână de povești, din care am băut ape de sihăstrii. Pletele tale de zână nestinsă imi mângâie pielea de țarină lucie, în care mi-au crescut căinările. De unde vii? Dintr-o vioară ascunsă în codrii de bronz ai poeziei tăcute, în toamne de pribegii lăuntrice. Și când am coborât într-o inimă de Țară, m-am îmbolnăvit de o neasemuită povară!
„În jurul anului 1925, în poezia Americii Latine, s-a auzit un glas cumplit, distrugător : cel al poetului chilian Pablo Neruda. După Rubén Darío, el este poetul care merită să aibă cea mai mare circulaţie continentală. În poezia lui Neruda, poet fundamental, se revarsă, ca într-un fluviu enorm, multe din coşmarurile unei epoci disperate, scindate, convulsionate. Ca într-un mare curs de apă tropical, în el se contopesc fluturele şi caimanul, putreziciunile nopţii şi parfumul zorilor. Dar sub valurile acestei ape curgătoare continuă să existe o viaţă subterană şi gregară, nocturnă, plină de mâl şi rădăcini.”
(Mariano Picón Salas)
Înălțimile Machu Picchu de Pablo Neruda (fragment) ………… Cap.XII
Ridică-te să renaști cu mine, frate. Dă-mi mâna din abisul durerii tale potopite. Nu vei întoarce rădăcinile stâncilor. Nu vei întoarce timpul metroului. Nu-ți reprima vocea oțelită. Ei nu-ți pot acoperi ochii sfredelitori. Privește-mă din străfundul pământului, cultivatorule, țesătoareo, păstorule blând : îmblânzitor al ocrotitelor guanacos : zidar al schelăriei îndrăznețe : sacagiu al lacrimilor andine : bijutier al degetelor zdrobite : agricultor tremurând înlăuntrul seminței : olar al lutului tău risipit : aduceți cupa acestei noi vieți, vechilor voastre dureri îngropate. Arătați-mi sângele vostru, rana voastră spuneți-mi : aici am fost pedepsit pentru că giuvaerul nu a strălucit ori pământul nu a scos la timp piatra sau grăuntele : arătați-mi piatra pe care a căzut și lemnul pe care L-au răstignit, aprindeți-mi vechile cremene, vechile lămpi, bicele împlântate prin secole în răni și topoarele însângerate de strălucire. Eu vin să vorbesc pentru gurile voastre sângerânde.
Uniți-vă pe pământ, voi toți cei tăcuți, cu buzele uscate, și din suflet vorbiți-mi toată această noapte lungă ca și cum aș fi ancorat în voi toți, Povestiți-mi totul de-a fir a păr, întâmplare cu întâmplare, pas cu pas, ascuțiți cuțitele ce le-ați ținut ascunse, puneți-le la pieptul și-n mâna mea, asemenea unui râu de raze luminoase, aidoma unui râu de jaguari pândind; Și lasați-mă să plâng, ore, zile, ani, vârste oarbe, secole stelare.
Dați-mi liniștea, apa, speranța.
Dați-mi lupta, fierul, vulcanii.
Lipiți-vă corpurile de al meu ca un magnet.
Refugiați-vă în gura și venele mele.
Vorbiți prin sângele și cuvintele mele.
traducere – g.Cristea
Alturas de Macchu Picchu por Pablo Neruda
Cap. XII
Sube a nacer conmigo, hermano. Dame la mano desde la profunda zona de tu dolor diseminado. No volverás del fondo de las rocas. No volverás del tiempo subterráneo. No volverá tu voz endurecida. No volverán tus ojos taladrados. Mírame desde el fondo de la tierra, labrador, tejedor, pastor callado: domador de guanacos tutelares: albañil del andamio desafiado: aguador de las lágrimas andinas: joyero de los dedos machacados: agricultor temblando en la semilla: alfarero en tu greda derramado: traed a la copa de esta nueva vida vuestros viejos dolores enterrados. Mostradme vuestra sangre y vuestro surco, decidme: aquí fui castigado, porque la joya no brilló o la tierra no entregó a tiempo la piedra o el grano: señaladme la piedra en que caísteis y la madera en que os crucificaron, encendedme los viejos pedernales, las viejas lámparas, los látigos pegados a través de los siglos en las llagas y las hachas de brillo ensangrentado. Yo vengo a hablar por vuestra boca muerta.
A través de la tierra juntad todos los silenciosos labios derramados y desde el fondo habladme toda esta larga noche como si yo estuviera con vosotros anclado, contadme todo, cadena a cadena, eslabón a eslabón, y paso a paso, afilad los cuchillos que guardasteis, ponedlos en mi pecho y en mi mano, como un río de rayos amarillos, como un río de tigres enterrados, y dejadme llorar, horas, días, años, edades ciegas, siglos estelares.
Zbor spre înălțimi 