Ai vrea să fii femeia toamnei mele? N-am bani destui, dar te plătesc în stele… Ai vrea să-mi faci mâncare și să-mi scuturi? Nu sunt bogat ca alții, dar am fluturi
Ai vrea să stai cu mine-n câte-o noapte? Dacă nu vrei vin, îți fac mere coapte Și pot povești și versuri să îți zic Sau să te-ascult și să nu spun nimic
Ai vrea la mine să rămâi, când plouă? Dacă nu vrei, cu brațele-amândouă Să te cuprind, în liniștea albastră, Putem privi-mpreună pe fereastră
Ai vrea, în toamna asta, pe la mine Să treci, măcar să vezi dacă mi-e bine? Am stele, fluturi, vin și mere coapte Și, dacă plouă, poți rămâne-o noapte…
–Ce te smiorcăi atâta, Lizucă? Încercai și eu să ațipesc puțin până mergem la copii și nu pot de tine. -Lasă tu, Andreea, fata în pace, că a venit bărbati-său la ea și plânge de dorul lui! -Bine de mine că n-am bărbat, ce fericită-s cu păroasa mea!. -Păi cu cine o făcuși tu, nebuno? Cu Sfântul Duh? -Cu un nenorocit, ne-a părăsit cu cinci ani înainte s-o nasc. -Tu ești într-o ureche, te auzi ce spui? Sau ai pățit-o și tu ca o fată din satul meu? Nu se simțea prea bine și a dus-o maică-sa la doctor. Ăsta i-a zis că e gravidă. "-Domnule doctor, dar eu nu-s măritată, pot să rămâi grea cu vântul? -Cum așa, măi fată? - Păi a început o vânt mare, eu dormeam pe prispă și odată am simțit că mi se ridică fusta și am simțit așa, o fâlfâială pe la picioare!" Toate mămicile izbucniră în hohote de râs. Adio somn! -Stați calme, voi aiuritelor cu bărbați care vă fac să plângeți! Când noi doi eram fericiți ca doi porumbei pe-o baligă, al meu și-a pus sămânța la păstrat în gheață, cum ne-a sfătuit un doctor bun, pupa-i-aș eu tălpile, că eu normal, ca alelalte femei, nu puteam să rămân grea. Bun! După ce m-a lăsat, eu am plâns ca proasta, apoi m-am dus plângând la doctor și el m-a servit cu fata asta de la gheață, să mi-o ție Dumnezeu sănătoasă să crească mare! Acum și mămica plângăreață s-a potolit și a rămas emoționată până la lacrimile ce abia așteptau să izbucnească iarăși. -Nu mi-e dor de al meu, așa să știi! Altu' e focu' meu! Când a venit, i-am ridicat copilul la geam să-l vadă. Mi se părea că al meu este cel mai frumos din maternitate și el, de colo:"- Ce să văz! Un boț roșu de carne, fără ochi și fără păr, mare brânză!" Prăpăditul! Mi-a rupt sufletul, nu alta! Să vă uitați și voi la el, când mergem la alăptat, să vă convingeți dacă nu e frumos! -Tu nu știi zicala cu puiul ciorii? Fiecare dintre noi îl vede pe al ei cel mai cel. Când o să-l ia tac-su în brațe, atunci să vezi minune! - Mie știți ce mi-a zis ălâlalt băiețel de patru ani când i l-am arătat pe ăsta micu'? "Sigur e al nostru că seamănă cu tata, are părul chel, ca el!" -E năzdrăvan, puștiul și cu ce simț de obsevație! Dar toți ai noștri au "părul chel", doar păroasa lui Andreea ne-a rupt gura! -Dar cu ăla mare știți ce am pățit? Că mi-ai luat vorba din gură. Eram într-un salon mai mare ca ăsta și copiii erau puși câte doi în pat, unul la un capăt, celălalt dincolo. La ora de alăptat aducea în brațe câte trei, patru, parcă venea cu niște franzele de la alimentară. Noi umblam cu ei ca cu oălele și ele se grăbeau, vezi bine! Odată eu am întârzâiat puțin, se dăduse pruncii și al meu rămăsese singur în pătuț. Bosumflată, mi l-a adus și mi l-a aruncat așa, în silă, nu mai căpătase peșchesul, vezi bine! Am înlemnit, fetelor: al meu era alb-gălbui la față și ea m-a blagoslovit cu unul negru ca tăciunele. Am țipat că nu-i al meu, iar ea, de colo:" Ăsta a rămas, p-ăsta îl capeți!" Și unde mi se ridică de pe scaun o cioară tinerică și frumușică și zice:" Crez că ăsta de la mine e al dumitale. Mă miram eu când s-a făcut așa de frumos ca soarele și mâncăcios, nevoie mare! Al meu e lingav la supt, mai mult adoarme, dar ăsta, atât a tras de mine că mi-a desfundat toate țâțele! Am iertat-o, bleaga, mai ales că a zis că al meu e mai frumos. -Dar căte țâțe avea, soro, patru ca vaca sau mai multe ca cățeaua? Zburase somnul celorlalte. Râdeau cu gurile până la urechi. -Acu are un frate de lapte, fiul tău. Ai mai ținut legătura cu ea? Atât mi-ar mai fi trebuit! Să fie sănătoși, acolo, printre ai lor! -Tu, Lizucă, te-ai stropșit toată că bărbati-tău a văzut un boț roșu de carne în puiul tău, dar să vezi ce am pățit eu cu Titi al meu. Nu știu cum a observat că fiu-meu are un semn ca un struguraș pe gâtișor și a sărit să mă bată. La drept vorbind, mă bătuse destul mama la cap să nu fur ceva că îi iese copilului pe piele. Și eu, să îi arăt că mă doare în cot de superstițiile ei, am furat un strugure de pe o tarabă din piață și am făcut prostia să le povestesc ce am făcut. Eu am și uitat de treaba asta, dar s-au izbândit vorbele mamei. Voi credeți în superstițiile astea băbești? -Măi, Ancuțo! Ce să-ți zic eu? Uite,soțul meu m-a certat că băiețelul meu seamănă cu Iancu Furdui, nu cu el, că ori de câte ori îl vedeam la televizor pe cântăreț, strigam :" Uite-l pe iubitul meu!". Cred că soacră-mea i-a băgat asta în cap, că tot mă sfătuia să nu mă uit după alți bărbați, să nu semene copilul cu ei. -Subtilă, tipa, avea grijă să nu poftești la altul! -Aaa! E o problemă mare cu poftele. Eu mergeam odată prin cartier să-mi fac plimbarea de seară și am simțit miros de gogoși, că am crezut că leapăd copilul, de poftă. Aproape am fugit acasă și a trebuit mama să-mi facă poftele, fetelor! -Și eu a trebuit să mă lupt cu soacră-mea, că să nu-i cumpăr hăinuțe la copil înainte de naștere, că îmi moare copilul. Am mers cu al meu pe furiș și am luat ce am vrut și le-am dus la nași-mea, noroc că stă aproape. Eu o credeam pe soacră -mea mai cu picioarele pe pământ, că a fost învățătoare în sat, dar văd că pe zi ce trece e mai băgăcioasă și mai bătută în cap. A zis că îl trimite pe fiul ei, adică pe bărbati-meu, să-mi aducă un șnur roșu să i-l pun lui ăsta micu la mânuță să sperie duhurile rele. Iar, bărbati-meu, un alt bătut în cap, ce credeți că mi-a adus să-i pun la mânuța aia cât un picioruș de cocoș? Un ceas de mână mititel cu curea roșie! -Dar ce, îl credea deja taur comunal să se joace cu roșu? Un clopoțel strident cheamă toate mamele la alăptat. Au sărit toate ca arse. Adio soacre, adio șnururi roșii, adio strugurași pe pielicică, urmau clipe de duioșie și răsfăț cu micile lor minuni! Sfârșit.
Eu te iubesc și inima îmi cântă Văzând în tine-al clipei infinit Și raza de lumină-a vieții sfântă Căzând în sufletul prea fericit. Iubirea mea e visul din cuvinte, Eu te iubesc, sperând că ne-om găsi, Hălăduind cu visul înainte Prin vatra infinitei feerii. Și te iubesc când inima în noapte Strigă cu luna cerului în piept Să-mi dai sărutul dulce printre șoapte În timpul care-și ține mersul drept. Da, te iubesc când soarele răsare Și zorii zilei trag de-al vieții jug, Lăsând în dorul inimii o floare Ca pe lumina focului din rug. Eu te iubesc ca pe romanța vieții, Chiar dacă pașii vieții-s risipiți, Și scriu trecând prin zidurile ceții Visând că vom fi pururi fericiți.
Apa aceasta stranie, neștiută de nimeni, de pești azurii și leneși băgată în seamă, dată mi-a fost s-o privesc un timp de pe mal, deși pe celălalt țărm se bănuiește o altă poveste și-n murmur copacii de-aramă mă cheamă.
Și apa aceasta necunoscută, prieteni, cu barca ce-i trece uneori nepăsătoare pe val, cu păsări gonite astăzi de foșnetul toamnei, dată ne-a fost tuturor s-o privim un timp de pe mal!
Și de am trece-o spre țărmul întrezărit, prea devreme fiind, ne-ar certa roșul din frunze, s-ar încrunta greu norii cu dinți de metal și ierburi verzi încă pe țărm ne-ar împunge.
E – știți și voi- e toamna din vis, așteptând răbdătoare vara noastră de-aici să-și verse încet aurul zării! Și-atunci îngăduit ne va fi s-o trecem zâmbind, apa aceasta necunoscută, în reveria de culori a serii.
Zbor spre înălțimi 