Iubirea noastră este în impas, Nici eu, nici tu nu facem niciun pas Nici înainte dar nici înapoi, Pădure cu copacii triști și goi, Un lac fără de lebede și nuferi, Nu vrei să sufăr, eu nu vreau să suferi, Sfârșitul pare că-i inevitabil Iar viitorul este improbabil. Povestea noastră este spre final, Îmi ești regina ultimului bal, Nu știu dacă o să ne fie dor, De ne-o fi greu sau de ne-o fi ușor. Ni-s verile prea pline de ninsori, Nu mai simțim ai dragostei fiori Iar păsările către sud s-au dus Și răsăritul e de-acum apus. Te rog să îmi promiți că n-ai să plângi, Sărută-mă pe ridurile-adânci, Mângâie-mi tâmpla prea devreme ninsă Și de tristeți nu te lăsa cuprinsă. Ne-om revedea, cândva, sub alt Destin Și-atunci poate ne vom iubi…puțin.
Sufletul, această grădină ascunsă a ființei noastre, este un spațiu sacru în care cresc atât florile speranței, cât și semințele temerilor. Fiecare gând, fiecare emoție și fiecare intenție pe care o purtăm este ca o adiere de vânt care poate hrăni sau distruge ceea ce crește acolo. Așa cum grădinarul știe că unele plante au nevoie de mai multă lumină, iar altele de mai multă umbră, și noi trebuie să înțelegem nevoile sufletului nostru, să-i oferim ceea ce îl face să crească sănătos și plin de viață.
Imaginează-ți sufletul ca pe un vast câmp, unde fiecare experiență trăită lasă urme. Dacă am trăit în iubire, câmpul nostru va fi acoperit de flori sălbatice, care înfloresc la fiecare bătaie de vânt, răspândind parfum și culoare în jur. Dacă am trăit în frică și izolare, câmpul va fi plin de buruieni și pietre, făcându-ne călătoria anevoioasă și lipsită de bucurie. Însă chiar și cel mai pietros teren poate fi transformat, cu suficientă răbdare și iubire, într-un câmp fertil, unde florile vieții pot înflori din nou.
Fiecare dimineață pe care o întâmpinăm este ca o nouă primăvară în grădina sufletului nostru. Ne trezim, iar lumina zilei încălzind pământul ne oferă șansa de a sădi noi semințe, de a îndepărta buruienile ce au apărut peste noapte, de a uda florile care au nevoie de atenția noastră. În acest ritual zilnic al îngrijirii, nu doar grădina se schimbă, ci și noi, devenind mai conștienți de frumusețea și potențialul din noi.
Relațiile noastre, la rândul lor, sunt ca niște cărări care șerpuiesc prin această grădină. Unele cărări sunt bine întreținute, pavate cu pietrele prețioase ale înțelegerii și comunicării, invitând la plimbări lungi și pline de descoperiri. Altele sunt acoperite de frunziș uscat, ascunzând capcanele neînțelegerii și conflictului. Așa cum un grădinar alege cu grijă drumul pe care să-l urmeze pentru a ajunge la cele mai frumoase colțuri ale grădinii, și noi trebuie să ne alegem cu atenție relațiile și să le întreținem pentru a ne bucura de ele.
Dar nu doar relațiile noastre cu ceilalți contează, ci și relația noastră cu noi înșine. În acest sens, sufletul este ca o oglindă cristalină a unui lac, reflectându-ne adevărata esență. Când suntem în pace cu noi înșine, când ne acceptăm și ne iubim așa cum suntem, această oglindă reflectă cerul albastru și senin al spiritului nostru. Dar când ne judecăm aspru, când ne încărcăm cu vinovăție și regrete, oglinda se tulbură, pierzând claritatea și împiedicându-ne să vedem frumusețea interioară.
Când vine vorba de visurile și aspirațiile noastre, acestea sunt asemenea unor plante delicate care necesită condiții specifice pentru a crește. Unele visuri sunt ca orhideele, care au nevoie de un mediu stabil și de o atenție constantă. Altele sunt ca florile de câmp, care pot crește în cele mai neașteptate locuri, aducând bucurie chiar și în cele mai aride momente ale vieții. Indiferent de natura lor, toate visurile noastre au nevoie de aceeași dedicare și grijă ca și cele mai prețioase plante din grădină.
În același fel, bucuriile noastre sunt ca fluturii colorați care zboară prin grădina sufletului, aducând frumusețe și energie. Acești fluturi sunt fragili, dar pot fi atrași de locurile unde iubirea și pacea domină. Dacă grădina sufletului nostru este un loc de liniște și echilibru, fluturii bucuriei vor găsi mereu drumul înapoi, umplându-ne zilele de lumină. Dar dacă grădina noastră este un loc al dezordinii și haosului, fluturii se vor pierde, iar bucuriile vor părea greu de atins.
Pe măsură ce înaintăm în viață, sufletul nostru se maturizează, iar grădina devine tot mai bogată și diversă. Florile tinereții pot lăsa loc arborilor bătrâni ai înțelepciunii, ale căror rădăcini se întind adânc în pământ, oferind stabilitate și umbră. Fructele experiențelor noastre devin hrana pentru suflet, iar parfumul amintirilor plăcute rămâne impregnat în aerul grădinii, reamintindu-ne mereu de frumusețea vieții.
În cele din urmă, grădina sufletului nostru nu este doar pentru noi. Așa cum un grădinar își deschide porțile grădinii pentru a împărtăși frumusețea sa cu ceilalți, și noi suntem chemați să împărtășim din roadele sufletului nostru. Fiecare gest de bunătate, fiecare cuvânt blând și fiecare faptă altruistă sunt daruri pe care le oferim celor care ne înconjoară. Iar în acest schimb de energie și iubire, grădina noastră devine parte dintr-o grădină mai mare, universală, în care toate sufletele se întâlnesc și se împletesc într-un mozaic de lumină și culoare.
Astfel, prin îngrijirea constantă a sufletului nostru, ne cultivăm nu doar propria fericire și împlinire, ci contribuim și la frumusețea și armonia întregii lumi. Sufletul, această grădină a ființei noastre, este locul unde se naște pacea, iubirea și înțelepciunea, iar cultivarea sa cu grijă și devotament este calea către o viață trăită în adevăr și plenitudine.
Paradoxul vremurilor noastre în istorie este că avem clădiri mai mari, dar suflete mai mici; autostrăzi mai largi, dar minţi mai înguste. Cheltuim mai mult, dar avem mai puţin; cumpăram mai mult, dar ne bucurăm mai puţin. Avem case mai mari, dar familii mai mici; avem mai multe accesorii, dar mai puţin timp; avem mai multe funcţii, dar mai puțină minte, mai multe cunoştinţe, dar mai puțină judecată; mai mulţi experţi și totuşi mai multe probleme, mai multă medicină, dar mai puțină sănătate.
Bem prea mult, fumăm prea mult, cheltuim prea nesăbuit, râdem prea puţin, conducem prea repede, ne enervăm prea tare, ne culcăm prea târziu, ne sculăm prea obosiţi, citim prea puţin, ne uităm prea mult la televizor și ne rugăm prea rar. Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.
Vorbim prea mult, iubim prea rar și urâm prea des. Am învăţat cum să ne câștigăm existența, dar nu cum să ne facem o viață. Am adăugat ani vieţii și nu viață anilor. Am ajuns până la lună și înapoi dar avem probleme când trebuie sa traversăm strada să facem cunoştinţă cu un vecin. Am cucerit spaţiul cosmic, dar nu și pe cel interior. Am făcut lucruri mai mari, dar nu mai bune. Am curăţat aerul, dar am poluat solul. Am cucerit atomul, dar nu și prejudecăţile noastre.
Scriem mai mult, dar învăţam mai puţin. Plănuim mai multe, dar realizăm mai puţine. Am învăţat să ne grăbim, dar nu și să aşteptam. Am construit mai multe calculatoare: să deţină mai multe informaţii, să producă mai multe còpii ca niciodată, dar comunicăm din ce în ce mai puţin. Acestea sunt vremurile fast-food-urilor și digestiei încete; oamenilor mari și caracterelor meschine; profiturilor rapide și relaţiilor superficiale.
Acestea sunt vremurile în care avem două venituri, dar mai multe divorţuri, case mai frumoase, dar cămine destrămate. Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide, scutece de unică folosinţă, moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte, corpuri supraponderale și pastile care îți induc orice stare de la bucurie la linişte și la moarte. Sunt nişte vremuri în care sunt prea multe vitrine, dar nimic în interior. Vremuri în care tehnologia îţi poate aduce aceasta scrisoare și în care poţi decide fie sa împartăşeşti acest punct de vedere, fie să ştergi acest mesaj.
Aminteşte-ți să-ți petreci timp cu persoanele iubite, pentru că nu vor fi lângă tine o eternitate.
Am să rog sufletul tău neprihănit să stea lângă mine un număr cât mai mare de ani, să-mi sprijine firava tulpină înrădăcinată într-un ne-am străbun de țărani.
Am să rog sufletul tău curat să-mi limpezească privirea din golul ochiului meu niciodată închis, să-mi fie alături izvor și piatră sub talpa mea roasă, să nu mă răstoarne furtuna sau să fiu de uitare ucis.
Am să rog sufletul și inima ta pasăre cu ochi albaștri, să-mi fie lumină în noapte, speranță și vis.
ARTICOLUL VULPII (Fabulă) Acuma, cănd mă uit la televizor, am vulpea în vizor, iar când laptop-ul deschid îi văd zâmbetul perfid. Cică a scris o poveste despre un zid. O citesc și parcă în mine mă-nchid. Zidul este dărăpănat peste tot, dar vulpea se linge pe bot. Nu poți să-i dai un like împotrivă că ea se crede o mare divă. Este în coardă cu leul de la putere și acum s-a mai înrudit și cu niște pantere. A știut cum să joace și să se facă temută deși o vreme a fost permanent de buldogi bătută. N-o primea nimeni să posteze un fulg și ea se zbătea din zori în amurg. Până s-a îndrăgostit de ea un chirurg, Dă fulgul încoace, i-a spus, că e bun. Eu mai recurg uneori și la kitch-uri să îmi atimg scopul. Și de-arunci vulpea a dar cu mopul (adică și-a băgat coada) unde a pus-o bursucul. Și-a băgat ea năsucul chiar și la Alba ca Zăpada și cei șapte pitici și, ce să mai! la voinicii cei mai voinici, marii literați ai pădurii. Unora le-a adus chiar injurii, că avea-n spate acum și-o ceată de gaițe cărora li se aprindeau ochii ca niște opaițe dacă cineva îndrăznea să se-atingă de ea și s-o ia Doamne-ferește-n răspăr pentru cine știe ce… neadevăr (eu am o bănuială că fin cauza ei a mușcat și Alba ca zăpada din măr). Sunt câte unii care vor să-mi găsesacă dinadins fulgi în păr, zicea vulpea în timp ce posta prostie după prostie. Într-o zi a confundat un copac cu firul de păpădie. În alta n-a știut cum se scrie corect ciocârlie, a scris „cicirlie.” Auzise de virgule, dar le punea defectuos, pentru că, zicea ea, eu scriu mai pe dos. Ce vreți? eu scriu mai abstract – nu mai faceți de asta act! Cui nu-i place, să nu citească! Scriitura vulpii trăiască! Ce atâta tevatură pentru o virgulă? Hai, dă-mi like-uri acolo și circulă! Și avea, nenorocita, like-uri cu miile de se scuturau păpădiile! Avea premii cât intemperiile vremii! Le expunea pe copaci și pe zare zicând că nici în coadă n-o doare, ea merită aprecieri tocmai pentru că scrie… abia de ieri! Nu-i trebuie ei studiu și lectură când îi vin toate, de-a gata, în gură! Gata cu studiile! S-a inventat scrisul viclean în care poți, ca Făt-Frumos într-un an, să devii din fochist fabulist, prozator, mare poet, chiar și, râdea ea, samurai, dacă vrei. Trebuie doar spate să ai. Și avea-ntr-adevăr îndărătul ei și niște sălbatici cai și niște maimuțe gălăgioase și niște câini care se bucurau c-o fărâmă de oase aruncate, în silă, de slugile-i zeloase.. Erau chiar, atenție! buldogii procleți care o alergaseră când era flămândă. Voiau să devină și ei poeți și se gudurau că li se aruncă de la masa ei câțiva pesmeți, iar vulpea nu ptididea să-i laude: Buni băieți! Că aici se ajunge când mușcătura n-ajunge la sânge. Ajungi să îi vinzi mizeriile celui pe care ai vrut să îl prinzi. A luat-o frumos înainte și pas de-i mai scoate v’un dinte! În viața asta ai mereu a te teme de cel pe care n-ai pus laba la vreme. Săracii buldogi, luați mai toată ziua în furci chiar și de câte unele prăpădite curci. ajunseseră, la mila vulpii, miște milogi. Nu-i vorbă, hămăiau ei ceva. dar numai din mila sa. Iar eu… eu, să vă spun cinstit, am vrut la un moment dat s-o invit la o discuție despre postări, dar chiar vulpea m-a trezit din visări. Parc-a știut că vreau s-o zoresc, căci a-nceput cu grai șmecheresc: Hei, îți voi publica poeziile toate pe care le-ai scris. Nu acesta mi-ai spus că e marele tău vis? Da, am spus, dar… – Niciun dar! Dă-ți peste gură! Cartea ta este, întreagă, la editură. E totul aranjat și-ntr-o lună, maximum, îți citești cartea în pat. Dar, știi?… scrie ceva, înainte de asta, despre mine. Să fie de bine. Tu te-ai cam încăpățânat să îmi scrii. Mi-a șoptit niște ciocârlii. Zice: Poetul ăla nebun nu te vrea. Parcă are ceva cu dumneata. Și, hm!… am văsut și eu că privești într-o parte…. Ce dracu’… suntem oameni de carte! chiar dacă te consideri tu un dulău, despre mine nu poți scrie de rău – va fi vai și amar de nădragul tău. Vei devenio cât ai clipi maidanez și se va duce pe apa sâmbetei propriu-ți crez. Înjosește-te și tu măcar un pic și-am să te fac mare din mic! Și-apoi de ce dracu’ să te înjosești, nu toate povestirile sunt fapte găinărești? Nu găinării gazetărești căutăm înadins? Scrie așa: De cumătra vulpe niciodată să nu te-ndoiești! Fă ca mine, uite: eu pe bot chiar acuma m-am lins. Dumnezeule, mi-am zis, e doar o mână care mi s-a întins! Am văzut limba vulpii cum șterge tot și-am scris articolul cu fulgi mulți pe bot. Boldești-Grădiștea, loc binecuvântat, 01. 09.2024, ora 18:55 Autor: Victor Sava
Murim în fiecare zi puțin câte puțin Și-n urma noastră, alții, să ne-nlocuiască, vin Sosim de nu știu unde c-o zbatere și-un țipăt Și ne-ndreptăm spre ceruri c-un spasm și c-un răsuflet.
Căci moartea e înscrisă în fiecare clipă De când venim pe lume pe-a timpului aripă, Iar între ea și viață este o luptă-a sorții Pentru cedarea clipei de viață-n gheara morții.
Aceeași luptă-n ceruri pentru supremație Se va fi dând între-a nu fi și viețuire? E-un cerc perpetuu între lumină și-ntuneric Închis între efemer și infinitul veșnic?
Dar, pân’la la urmă, viața iese biruitoare, Căci, altfel, omenirea n-ar exista sub soare. Crâmpeie de lumină din ceruri se coboară Și nu lăsa-va Domnul, ce-i viu, în veci, să piară.
Cu tine mă așez către apus. Prezența ta-n fuior, dulce lumină, molatic se preschimbă în râvnita tihnă, fluid de sânge cald și nesupus, descătușat fior fără de vină să-și țeasă nevăzuta rădăcină.
Prin tine astăzi se dezmărgini altar. Noi suntem sevele aduse din vecie, purtându-și rod hotar după hotar, nori rubinii să cânte-n armonie.
Făptura lumii-ntreagă, strai întunecat, așază leagăn zborului neîncetat și împletire în amurg dorințelor ce-așteaptă s-aducă dimineții a mugurilor șoaptă.
Trec blând auriu aburii calzi de cuvânt, doar raza de lună coboară în unde cerul de mâine așternut pe pământ când susură visul Cassandrei pe strune:
Vezi copaci cu stele-n ramuri peste ceru-n destrămare. Zânele topite-n frunze coșuri grele-au adunat. Vine clipa de niciunde. Vine clipa de la Faur când suflarea s-a-mbarcat, peste marea de-mpăcare către-un plai înfricoșat.
Iată, noi suntem plutirea nesfârșitului de soare, pasăre răsturnată-n vâltoare, inorogi cu aripi de foc ca iubirea dintotdeauna vie și nemuritoare a noastră, doar a noastră îmbrățișare.
Vom adormi către zori așteptând icoane-ngropate-n adânc nepătruns s-aprindă torțele vieții-n ascuns, Noi, nouă înșine, caier cosmic ne suntem.
C’è un frutto prelibato, che ha rinchiuso sotto la sua buccia violacea tutta la dolcezza di questo mondo. In esso palpita un cuore amorevole, pronto a sfamare le anime povere e ingenue alla ricerca dell’amore infinito. Quel frutto violaceo, prelibato, che cresce anche nelle terre più aride di questo mondo, è il divino fico.
Smochinul
Este un fruct escuisit care a închis sub coaja ei violacee toată dulceața acestei lumi. În ea bate o inimă iubitoare, pregătită să hrănească sufletele sărace și naive în căutarea iubirii infinite. Acel fruct violacee, escuisit, care crește și-n pământurile aride ale acestei lumi, este divinul ….
Zbor spre înălțimi 