Motto: două ore de spectacol în doar cinci minute… ora
Un picior de lemn târât A urcat ultima treaptă Se-nchid uşile cu omul Sprijinit în mâna dreaptă A-nceput piesa cu jocul Fără palme şi ovații În autobuz, un scaun Plânge între două stații
S-a dezlănțuit furtuna Regizorului – auzul-i Dă semnalul distanțării Zgâlțâind autobuzul Şi, de-atâta libertate Respirăm sârmă ghimpată Prin biserici sângerează O religie-mpuşcată
Ni se suprapun imagini Într-un ochi de trecător Unde sare telefonul Cu-n mesaj într-un picior Un ochi râde altul plânge Nu se știe până când Amfora luminii sparge Alba noapte a unui gând
Ni se reface traseul… De ce nimeni nu se-ntreabă? E o mare-nghesuială: Fără treabă-i nicio treabă Cade o pată de culoare Pe fruntea unui tablou Disperat de negru, moare Pictorul albului nou.
DINTRE SLUTE DE CATARGE PAMFLET DESPRE MAREA LITERATURĂ …Nică Janet…
Ifigenia, celebra “personajă” a vechii antichităţi dedemult şi actuala chiriaşă a “currenumitului” “Luceafăr de dimineaţă, de prânz şi de miezul nopţii”, şi-a făcut o cutumă din obiceiul –pleonasmul este intenţionat! – de a lua la scărmănat, lună de lună, revista “Constelaţii diamantine”. Bătrâna doamnă, dată în mintea copiilor, din lipsă de păpuşi, şi-a făcut jucărie din revista “Constelaţii diamantine” şi, are treabă, n-are treabă, îi scoate ochii, îi rupe un braţ, îi spage capul şi o tăvăleşte prin noroi, precum “cochon”-ul, dovleacul. Într-un cuvânt, pe înţelesul “tutulor”, încearcă s-o maltrateze “foarte bine!”, în aşa fel, încât înteligenţa ei de mahala să pară ambrozie metafizică. Noi ştiam, ca proştii, că menirea culturii este aceea de a îmblânzi agresivitatea, de a cultiva toleranţa, de a ridica brazda materialităţii la holda spiritului, şi câte altele de genul acesta. Dar vine Ifigenia cu geanta plină de scule hermeneutice şi dă-i şi luptă, nenicule, să ne educe, vrem-nu-vrem, în spiritul paşoptismului luceferist, de tristă întunecime. Cu o ageră privire de şoim orb, vede râma la cinci metri în ogorul « Constelaţiilor diamantine » şi decretează, de la înălţimea micimii sale, că această revistă este, cităm : »zdreanţă publicistică »şi că ar trebui să-i « piară sămânţa ! ». O asemenea pornire de discriminare, până la stârpire, rar ne-a fost dat să întâlnim ! Încă de la primii paşi ai revistei, ne-am mărturisit intenţia de a nu fi rivali, în demersul nostru cultural, ci, cu toată dragostea, complementari. Tocmai de aceea, nu înţelegem cu ce a greşit revista noastră, de fapt, a dumneavoastră, a tuturor, prin simpla ei existenţă. Dacă este proastă, să fie lăsată în pace. Dacă este urâtă, să fie ignorată ! Suntem ca o femeie urâtă căreia nu-i place să i se spună, zi de zi, că este urâtă ! Vă sfătuim să vă uitaţi la frumoasa Ifigenie, cea cu ochi de Argus, care vede-tot, peste tot, dar nimic sub nasul ei de Cleopatră, nas înfundat de prea multă inteligenţă useristă. Dar să vedeţi dumneavoastră, dacă manelista luceferoasă nu vrea să vadă, ce şolduri are cultura promovată de luceafărul ifigenos ! Aruncaţi-vă ochii la rubrica « Dintre sute de catarge » şi veţi constata că frumosul vers eminescian este spurcat de o prea înaltă simţire poetică, încât, rubrica se poate numi, fără exagerare : « Dintre slute de catarge ». Nu vrem să dăm nume, pentru că nu ne interesează persoana ca atare, de altfel, nevinovată în tentativa ei de a cuceri Everestul sensibilităţii noastre, ci să scoatem în evidenţă maniera de înaltă ţinută de a promova adevăratele valori, fără de care, lumea n-ar fi decât, vorba poetului naţional, « prav » şi « nemică ».Şi, pentru că nu ne place să vânturăm furtună, iată materialul clientului, tot o Ifigenie, o clonă proaspătă, marfă serioasă care se vinde pe degeaba : „Dezbracă-mă: Am o meserie / asexuată/ nu pot să-mi arăt decolteul/ pe cât aş vrea/ nu pot să-mi las la vedere/ bretelele de la sutien/ nu pot să mă aplec/ pentru a-mi revela chiloţii roz./ Îmi pun un decolteu imens/ pe dinăuntru/ port chiloţii tanga/ pe suflet/ mă dezbrac la comandă / de orice/ şi rămân goală./ Îmi arăt sânii întorşi/ către coaste/ şi respir liberă/ de bretelele/ care mă leagă./ Mă aplec în faţa ta/ şi-ţi arăt totul.” Ei, ei, măi, constelaţi diamantini! Jos pălăria !Acum pricepeţi voi de ce sunteţi gunoaie mediatice ? Păi, vedeţi voi ce artă pentru hartă este aici ? Aici se găseşte, pe tarabă, tot ce vrea muşchii intelectualului : decolteu, sutien, sâni, chiloţi, probabil budigăi, chiloţi tanga. Altă viaţă ! Şi câte informaţii de specialitate ! O adevărată enciclopedie ambulantă !Meseria de prostituată(« mă dezbrac la comandă/ de orice”) este, culmea, asexuată !!! Explozia se transformă în implozie : sânii cresc în interior, spre coaste, decolteul se pune pe dinăuntru, chiloţii se poartă pe suflet :”port chiloţii tanga/ pe suflet” Astea da, valori mobilizatoare! Lecţia de talent este clară: noi, „Constelaţiile diamantine” niciodată nu ne vom ridica la înălţimea subteranei luceferiste. De aceea, recunoaştem, cu umilinţă, că în veci vom rămâne, vorba înţeleaptă a bătrânei Ifigenii, o biată„zdreanţă publicistică”,Dar, cântărind bine lucrurile, ne întrebăm de ce nu se găseşte cineva de la conducerea revistei care să-i pună sârmă în nas sturlubaticei Ifigenii, sau s-o scoată pe uşă afară şi s-o declare, apoi, nulă, că tot s-a dovedit a nu fi decât o mare firmă de mărunţişuri?!
Nu există-n lumea asta, țară fără de poveste, Nici poet să-și poarte versul într-un suflet ce nu este. Nu există-n lumea asta, țară fără de mândrie, Nici poet să-și uite harul nescriind o poezie.
Nu există-n lumea asta, drum și cântec plin de jale, Nici poeți să nu le scrie când le întâlnesc în cale. Nu există foc și apă și nici aer s-au pământ, Să nu fie scrise-n versuri înălțate prin cuvânt.
Nu există-n lumea asta, frunză-nmugurită-n ram, Nici poeți să nu o scrie tot privind-o de la geam. Nu există-n lumea asta, cai cu aripi pentru zbor, Nici poeți ca să nu scrie de iubire sau de dor.
Nu există-n lumea asta, munți și dealuri și izvoare, Nici poeți să nu le-aducă poezia la picioare. Nu există mări, oceane, nu există cer, pământ, Nici poeți să nu le-nalțe; soare, prins de-al lor cuvânt.
N-am aflat în lumea asta că poeții-s fericiți, Nici vreo țară că e plină doar cu oameni rătăciți. N-ai să vezi albastra zare ca pe-ntunecatul gând, Nici poeți ca să nu scrie zi de zi măcar un rând.
De n-ar exista în lume, tot ce eu mai sus am scris, S-ar cutremura Pământul, îngropându-se-n abis, N-ar fi nici a vieții urmă, într-un cântec jeluit, Dacă nu ar fi poetul, ca s-o scrie felurit.
Melancolii dintr-un algoritm al eșecului … pe linia noduroasă a pragului ciupit de-un cafeniu țepos mirosind a mușchi ros de nisipiul silabei, acolo, în întrepătrunderea de malahit a unei mâini, care pipăie incertul înghesuit în buzunarul cu frici și tabacherea uscată de nesomn, cu acel târșâit de manechin expirat al unui ghicitor în cești de uitare, în acea mirare a punții – ca o legănare șoptind gofrat și concav un șir de-ntrebări zidite sub epiderma oglinzii – se ondulează rozuri încenușate tăcut și vâscos prin mărăcinișul de străzi dizolvate în palma telalului de veri și statuia de la numărul o sută treizeci și ceva, poate câteva molii în plus adăugate fatidicului număr zgâriat de o statistică a plictiselii, nu știu, era prea coșcovit bretonul gardului în acea smoală lânoasă care plutea printre păsările de iederă, statuia aceea subțiază de fiecare dată peisajul franjurat de ceainicul prăfuit pe marginea ferestrei, care trece de fiecare dată prin dreptul stației de autobuz, și rondul cu zorele învârte vidul machiat cu perdele toropite-n albăstrimi de nori vechi și triști… mereu aceeași zi sau două jumătăți de alei cu nuci gârbovi, o marchiză închisă-n cochilia de vopsea crăpată rugos, ca o plesnitură de vânt peste rochia zdrențuită de amnezia trandafirilor și rotundul meselor împrăștiate întomnat printre pietrele cu ochi de sfinx, un ceva dintr-un suspin de gramofon apatic, un cândva din surâsul de sepia înrămat în memoria zidurilor ierboase… e-o gravitație inversă de galbenuri subțiri care decupează melancolia începutului de paragraf, un spațiu care respiră prelung ca o șerpuire de gesturi ambigue… acolo cealaltă umbră, pierdută în dimineața în care zvonul de lapislazuli a inundat orașul cu zgomote fibroase și pivnițele s-au lăsat cotropite de sineliul curios să fie melc sau electron la preț redus, reinventând o stare de împăcare cu obiectele neincluse în inventarul de luni dimineața, când rictusul colecționarului de eșecuri taie conturul așteptării, când un declic de polistiren expandat în caroiajul cu ceruri reconfigurate și pocnetul înfundat pe scara de evacuare a șoarecilor blonzi și hohotul reciclat al butonului de panică și ultimul menestrel în coșul cu răvașe încropite de inteligența artificială…. Autor Alice Puiu – septembrie 2024
Din viitorul volum „Eseuri despre asteriscurile respirației” –
În părul tău se-alintă veri toride A spic de grâu îți cade val, pe spate Sprâncenele-ți, două-ntrebări hibride Între doi ochi de înger și păcate
Pe perna ta se-adună sfinții seara Și nu s-ar mai întoarce-n raiul lor Căci trupul tău e-u rai prin care vara Dă iama, pârjolindu-te cu dor
Pe buze ți-a rămas, ca o uimire, O urmă de sărut, o simți cum doare Ți-e dragă, totuși, ca o amintire Cu fragi și cu cireșe dulci-amare
Pe sâni ți se-odihnește feciorelnic, Din când în când, privirea-ți ca o taină Și-n ochi se-aprind scântei, lucind vremelnic Și te incendiază pe sub haină
Iți odihnești pe coapse mâna stângă Iar printre sfinți zvâcnesc dorințe mute Un ochi îți râde, altu-ar da să plângă De voluptatea altor nopți, trecute
Rămâi doar tu, cerceii și o salbă, Iar îngerii nu vor să-nchidă ochii… Îți lunecă pe trup mătasea albă Și-ți lepezi, cu un gest, tristețea-n rochii
Regina e agresată ! Cei care o iubiți, faceți scut în jurul ei, apărați-o cu prețul vieții voastre ! Dacă ea moare, vom dispărea cu toții !
Regina
În scârțâit de care pe drumuri de pădure, În răpăitul ploii prin codrul cel bătrân, În ciripit de păsări în rugii plini de mure, E-o simfonie dulce în graiul de român.
În unduit de lanuri și-n râul care curge, În susur de izvoare și-n vuietul de vânt, În glasul mamei mele și-a pruncului ce plânge, E limba mea română, o lacrimă și-un cânt.
În șuierul de coasă la răsărit de soare Și-n doina de pe dealuri, și în lătrat de câini, În bocetul țărăncii atuncea când doare Se-ngân-aceeași limbă, regină la români.
O, tu, regină-mamă, a nației române, Cea terfelită strașnic în propriu-ți palat, Noblețea ta-ntre neamuri de-a pururi va rămâne Căci Eminescu, Doamnă, e prinț peste Regat !
Când a pus temelia de casă, tata a vorbit cu pietrele frământând huma galbenă ca o pâine pe masă după rugăciunea spusă în gând.
Până și umbra a privit piatra albă, soarele s-a oprit pentru o clipă în loc, un fluture alb s-a oprit pe o nalbă și gândeam că ne poartă noroc.
Eu plângeam răvășit în ogradă, zarea se umpluse de un tropot de cai, tata și-a făcut semnul crucii în grabă și mi-a întins brațul îndemnându-mă: ,, hai ! „…
Zbor spre înălțimi 