La vita è amore e non solo, è anche dolore e dispiacere ma lo affrontiamo di decis tono
E non ci facciamo abbattere da nessuno, Indipendentemente dal suo carattere, dobbiamo continuare a combattere
La vita è una e ci meritiamo di viverla, la vita è come una bestiola e noi dobbiamo accudirla
La vita è amore come quello dei nostri cani e gatti, i cani e gatti offrono amori puri e rari pure se quando sene vanno è un grande dolore.
Viața e iubire
Viata e iubire și nu numai, este și durere, și tristețe dar o confruntăm cu hotărâre.
Nu ne lăsăm descurajați de nimeni, Indiferent de caracterul lui, trebuie să luptăm în continuare
Viața e una merităm să o trăim, viața este precum o bestie noi trebuie să-o îngrijim
Viața este iubire ca și viața câinelui sau a pisicii noastre câinii și pisicile dăruiesc iubiri pure și rare chiar dacă plecarea lor este o mare durere
Eu visez la gura sobei, când bunica povestește, Basme și povești o mie, mintea sa le ticluiește, Despre zmei și despre zâne, despre Feți Frumoși voinici, Despre Albă ca zăpada și ai ei șapte pitici,
Despre Pasarea Măiastră, ce în alt tărâm trăiește, Despre merele de aur, Făt Frumos ce le păzește, Despre cerbii din păduri, ce-i vânează vânătorii, Despre fete de-împărat, ce-și așteaptă pețitorii.
,,Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punți de aur”! Iată spada fermecată, făcută de-un meșter faur! Greuceanu sau Pepelea, apar pe rând în povești, Iar bunica povestește de neamuri împărătești.
Căldura mă toropește și poveștile mă-ncântă, Bunica tot povestește despre-o harpă care cântă Și de vrejul de fasole, ce-a crescut până la cer, De fetița cu chibrituri, care a pierit în ger.
Tot ascult cu încântare, dar simt cum mi se-nchid ochii, Iar bunica povestește de prințese în lungi rochii; Și despre-o Cenușăreasă, spune-n poveștile ei, Povești cu care bunica, i-adoarme pe nepoței.
În oraşul acesta mi-e greu tot mai mult, Mai ales că absenţa ta mă intrigă, Trec maşini peste străzi ce se pierd în tumult Şi prin parc felinare stau să se stingă
Unde eşti? te mai chem cu un strigăt slăbit, Umbre ciudate pe alei se repetă, Neperechi de salcâmi peste tâmple-au albit Şi o ploaie mai udă statui vechi de cretă
Eu te strig printre blocuri şi nu te mai văd Şi plouă absurd şi nu-i nimeni afară Pe deasupra curg streşini, pe drum e prăpăd, Iar eu te chem pentru-a nu ştiu câta oară
Sunt bolnav de iubire, mi-e greu şi sunt ud, Trec păsări pe cer prin lumina bizară, Se trânteşte o uşă şi câinii se-ascund, E frig şi un tren ne aşteaptă în gară
Şi mă plouă mărunt şi-un final întrevăd Şi în urmă se-nchide cu zgomot fereastra, Unde eşti? e pustiu şi nu te mai văd Dar ce plină-i de tine cetatea aceasta!
chemare * mai hai pe-un verde crud încins pe-o aripă cu iz de înger pe unde arde viul viu şi dragostea-i un fulger * mai hai pe-o-mbrățişare strânsă strânsă cu coastele-zăbrele şi cu dinți şi te decide dac-acuma-i vremea să-mi ieşi din ochiul minții şi să-mi fii * mai hai pe o copită de licorn în goană şi-aleargă cerul ce-a rămas între noi ori pe o coamă de lună despletită te cațără agale pân’ la rai * căci eu te-am aşteptat de dincolo de viață de dincolo de respirare şi de gând de dincolo de văz şi de auz de dincolo de coate şi genunchi de dincolo de tot ce e cuvânt mai hai
Mă cheamă prin pădurile-nverzite, Și lasă apele în valuri să îmi curgă, În ochi târzii priveghiul se întinde, Străfunduri nevăzute să-mi pătrundă,
Mă cheamă în albastrul fără margini, Un necuprins să îmi cuprindă trupul, Când răsfoiesc cu vântul printre pagini, Rafale vii să-mi risipească lutul,
Mă cheamă în deșertu’-ntins cât zarea, Arzând printre nisipuri în furtuni, Din ochii mei să se prelingă sarea, Zburând cu vulturi albi printre tăciuni…
Mă cheamă în adâcul nemuririi tale, Să calc hotarul veții fără nume, Îngenunchind la porți, printre zăvoare Să-nalț din tine atâta rugăciune!
Mă cheamă-n dedesubturi necuprinse, Cu serafimi și păsări nevăzute, Acolo unde ploile sunt ninse În vise vii, numai de noi știute.
Se căsătorește Leana cu Ion, om de la țară, Care ‘geaba trage coasa peste tot la cine-i cere, Din dorința de a strânge bani mai mulți în astă vară. Oricât trage și muncește, nunta costă o avere.
Ziua-ntreagă bate coasa, seara caii îi înhamă La căruța încărcată cu lemne, mai voinicește Și abia la miezul nopții se-aciuează ca să doarmă, După ce în rugă sfântă, Domnului îi mulțumește.
Noaptea-n vis se vede mire, după cum ar vrea să fie: Vara este invitată să o-mbrace pe mireasă, Luna și alai de stele, strălucesc în armonie, Când conduc pe mândrul mire spre frumoasa lui aleasă.
La un capăt de alee ii așteaptă o caleașcă Construită cu migală și cu har de mândrul faur Și pe muzică divină, privind spre bolta cerească, „Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punți de aur”.
Vin ca să conducă mirii spre altarul din poiană, Unde ii așteaptă Domnul să-și juruiască credință. Pe covorul nopții albe pășesc un Ion și-o Leană, Prinși în vraja purității, unde totu-i cu putință.
O poezie dedicata mie, de către Violetta, acum patru ani! Citind-o azi îmi sună a premoniție!
Şi păpuşile plâng… Violetta Petre
Sunt la răscruci de-o lacrimă-jumate Tu-ţi iei cuvântul şi îl cari în spate. Eu, cu tăcerea, mai închid o uşă, Zâmbeşte la plecare o păpuşă,
Cu un suspin pe margini de poeme, În care-o amintire,-n file geme. Nu-i un adio, dar ce tare doare Plecarea şi această depărtare!
Vor fi atâtea dimineţi străine, Tu fără mine, şi eu fără tine! Cafeaua, ce amară şi prolixă! Şi muza oarbă, c-o privire fixă,
Va-ntârzia, pândind un pas de ceară Dar, paşii vor fi umbre pe afară. Şi ca să nu-ţi rămân nici eu datoare Am să plusez şi eu cu o plecare.
Vor fi-ntre noi distanţe seculare Şi cine, să mai ştie să măsoare În dor, atâţia kilometri de absenţă, Când suntem vitregite de prezenţă?
Va fi din ce în ce mai multă iarnă, Din versul meu şi-al tău, încep să cearnă Ninsori, ce troieni-vor frunţi pe gânduri, În jumătatea noastră de rotunduri.
În cercul ce mi-a fost ca o retină Mai plânge un păcat, mai râde-o vină. Un gol ca o sahară cu morgane Va umple sufletul a două Ane… 21.06.2020 Violetta Petre
Răspunsul meu, pentru Viuc, dat azi. E cert că atunci, nu am vrut să-i alimentez tristețea…
Păpușa mea cu ochii nepereche Tăcerea ta îmi țipă in ureche Aud ades’ un scârțâit de ușă Și cum de dor mă tace o păpușă Degeaba scot zăbrelele din cuie Pâmântul mi te-a luat și mi te-ncuie În racla sidefie de jugastru, Cu străluciri de gheață și-alabastru, Iar tu de nemurire nu te saturi, Îți tânguie vocalele-n hiaturi, Poemele-n tandem, de-odinioară De necitite-au început să doară Și n-am la ele nicio vindecare Mă rup până la os de-a ta plecare Eu fără tine și tu fără mine, Același cuarț din porțelanuri fine Ce-am ars pe vatra vieții cât se poate Și-am tras ca două roți desperecheate La „Carul Poeziei Milenare” Să fim pe firmament, păpuși stelare, Înmărmurite Ane în porfire Cu ochi’ de malachite și safire Care muzesc* sinoadelor de Urse, Și poezesc întruna nesupuse…
Culmi mărețe, carpatine înălțate-s de un faur, Brazii falnici se închină către cerul cel albastru, „IATĂ CERBI CU STELE-N FRUNTE CARE TREC PE PUNŢI DE AUR”, Ca să soarbă apa vie, izvorâtă dintr-un astru…
Frunți semețe scurmă cerul și se răcoresc în nori, Își clătesc privirile printre stele călătoare Și își pun haine mai groase din fluturii de ninsori, Jos,spre lacul de smarald se îndreaptă căprioare.
Adieri de vânt molatec ne adulmecă ușor, Vor să ne ademenească cu un suflu-nmiresmat, Precum niște solzi de pește, stânci clădite în pridvor Ne îndeamnă la un picnic cu bucate de-mpărat.
Flori de colț ca din beteală fac cu ochiul de pe-o stană, Vor să-ntâmpine alaiul, să îi spună bun venit, Punând dulcii stropi de miere, în privirea diafană, Pentru inimile caste, cu onorul cuvenit.
Zbor spre înălțimi 