E-atât de ușor să predici din tribuna ta semeață Când nu ți-ai plătit tributul niciodată, nicăieri… Fără pieptul smuls de gheară ciuruit ca să mai speri, Fără terciuri de moarte ți-e ușor să treci prin viață…
E-atât de ușor să predici fără nici măcar să sângeri, Fără ghimpi crescuți din frunte, fără-o inimă zdrobită… Când iubirea ta de verde-i doar o frunză ofilită Și când picurii genunii curg din valea cea de plângeri…
Ți-e ușor să crezi că-n lume veșnicia te răsfață Fără s-o plătești cu ziua când iubind din tine dai, Fără strop de iad fierbinte, făr-o ramură de rai… Când din ciob de rugăciune curge-o lacrimă de gheață !
Cât de mult și cât de lesne plângi pe fiecare rană Printre sute de morminte când durerea se răsfrânge, Când furtuna se revarsă pe-un culcuș stropit cu sânge, Cum ți-e pâinea ta si vinul suflet fără de prihană?
Întrebări fără răspunsuri, zboruri frânte fără rost, Un ospăț, o simplă cupă ca să bei cu voluptate… Viața-i un sărut pe-o rază dar și cruda realitate Și nu poți să-i guști izvorul de iubire fără cost!
Mi-am dorit sa-mi ard iubirea într-un crâng de romaniță, Dar a scânteiat cenușa, atinsă de-o veveriță: Uitasem că este vară, și că arșița e mare, Iar în suflet mii de fluturi, îmi cereau o îndurare.
Zefirul plutea alene pe a dorului cărare, Sărutând cu sete iarba, care se uscase tare Și-mi aduse-o ploaie lină ca o dulce ‘mbratisare, Care îmi străpunse gândul, cu-amintiri de neuitare.
Precum Phoenix din cenușă a ieșit triumfătoare, Dragostea de-un timp apusă, făcând gălăgie mare, Ce să fac?…Eram sătulă de atâta-nveșunare, Așadar am dat deoparte spinii grei de supărare.
Ce-a urmat nu voi a spune ca să-mi păstrez demnitatea Dar când soarele apune, trag jos storul și-aștept noaptea Iară vouă dragi prieteni vă las curiozitatea De a nu-mi cunoaște visul sau…poate realitatea?
am învățat în timp că oricât aș fi de tristă lumea nu se oprește în loc să ia parte la tristețea mea, că oricât aș fi de departe, lumea e doar la o aruncătură de băț
am învățat să văd și să iau doar partea bună a lucrurilor, pentru că în timp înveți și așa te protejezi, te ajuți și învingi…
acum mă simt bine în pielea mea, nu mai fug de mine printre oameni și nu mă mai tem de singurătate, ea are partea ei bună, de fapt toate lucrurile au partea lor bună chiar și tristețea, de unde altundeva să-și ia îngerii mila?
M-am născut Capricorn. Într-o iarnă grea De crăpa oul pe masă… Steaua mea n-a zâmbit, Lumea pentru mine Era mult prea săracă! Am îmbogățit-o Cu gângurit de copil, Cu visuri Absurd de frumoase, Cu pajiști de verde În cântec, Cu lacrima-ntoarsă Spre zâmbet, Cu zâmbetul vitregit Chiar de viață!
M-am născut Capricorn, Cu voință și determinare, Lipsită de scutul iubirii Dar mereu visătoare, Mereu luptând Pentru gura mea de aer și apă, Pentru gura mea de Iubire Și zborul din aripă, Iertând timpul, Iertând viața și moartea, Iertând tot veninul Venit din gurile-amare!
M-am născut Capricorn, Cu dorul cocoțat Pe stânci abrupte În căutare de tinerețe, De verde pentru suflet și minte… Poate stâncile Au fost prea abrupte, Poate oamenii întâlniți Nu au fost cei mai potriviți, Poate jocul de șah, adoptat, Mi-a dat mat, Poate tăcutul din mine A fost perimat, Poate!
M-am născut Capricorn Într-o casă veche Și aproape dărăpănată, Am înghițit din gerul De pe masă Cu foamea de lapte Și setea de viață, Am trecut pragul sărăciei Cu inima vioară Și gândul arcuș, Am evadat din spațiul Mirării În cel al Cunoașterii Și am cucerit prieteni, Și zâmbete, Și lacrimi din marea De patimi…
M-am născut Capricorn, Cu iubirea drept buzunar Și sinceritatea cămașă, Cu ochii petice de cer Și cu buzele petale de Nădejde… Am sărit podețe Și-atâtea pârleazuri, Cu patru picioare de speranță Și-o inimă mare Cât o viață. Am ales să iubesc, Să am suflet de cerb Și cu gând acerb Să străbat culmile vieții La trap sau la pas, Să alin dureri, Să ocolesc necaz, Să aduc surâs Acolo unde bucurii Deloc nu-s. Dar vânători m-au vânat Și sufletul Mi l-au hașurat!
M-am născut Capricorn Și nu accept înfrângeri, Șu nu accept căderi Și nici gloanțele venite Din disperări, Din invidii și micimi De suflete sterpe, Nu accept umilințe Nemeritate, Vreau în jurul meu Doar oameni frumoși, Oameni care știu ce vor, Care nu bâjbâie Ca niște chiori, Respingând evidentul Din ei înșiși Și din cei de alături! Asta sunt, asta am fost Și ăsta îmi va fi, Cât voi mai fi, Desigur și Rost!
,,ÎN VALEA DE CENUȘĂ E-UN LAC CU APĂ VERDE” Ca veșnicia ierbii în palma primăverii Care abia așteaptă să înflorească merii Prin care pașii noștri, încet-încet s-or pierde.
Cenușa nu e rodul tăciunilor din sobă! Tăciunii niciodată nu-și vând cenușăria! Asemenea păcate nici Dumnezeu n-aprobă. În fața lor nici umbra nu-și scoate pălăria!
,,Un lac cu apă verde” ca haina primăverii, În valea de cenușă, nu e o întâmplare, Ci e divinitate, e semnul mângâierii Stăpânului Luminii, iar semnele sunt clare.
Un lac cu apă verde împodobit cu nuferi Și trestii printre care înoată nemurirea, Zidește noi speranțe, încât să nu mai suferi Ca o îndrăgostire ce s-a pierdut cu firea.
Mi-e dor să te mai sun acum, iubite, Să îmi transmiți, prin gând, o mângâiere, O alinare-a inimii zdrobite, Zbătându-se, nostalgic, în tăcere.
Mi-e dor, din versuri, să îți simt iubirea, Ce, ca o poezie, ne-a legat, În visul meu să îți revăd privirea De Zburător din Eden exilat.
Mi-e dor de ziua când aprinse buze S-au întâlnit în tainicul sărut, Convinși că suntem alintați de muze În clipa când noi doi ne-am cunoscut.
Mi-e dor de mâna-ți mângâindu-mi părul Când glasul tău șoptea încântător Că sunt magia și că-ți sunt fiorul De dragoste de viață dătător.
Mi-e dor să-ți spun, prin vorbe ticluite, Că astăzi crunt m-apasă depărtarea Și-n stihuri, doar din lacrimi zămislite, Înăbuș plânsul, dorul, întristarea…
Zbor spre înălțimi 