Hai să-mpărțim apusul și clipele de ieri, Se-nveșmântează gândul în rouă și tăceri… Copacii strigă-n sevă, înmugurind pe ram, Albastrul se răscoală și-aleargă fără ham.
Zvâcnește clipa-n floarea ce-așteaptă răsăritul, Între pământ și cer, pășește infinitul, Iubirea e bolnavă și nu mai are leac, Mi te-am pierdut, iubite, și ne desparte-un veac.
Hai să-mpărțim talazuri ce bat la mine-n piept, M-apasă depărtarea și nu pot să aștept Îngemănarea zilei și stoluri de cocori, Te simt prin mii de gânduri, iubite, și mă dori.
Știu c-ai tăiat stejarii să faci, spre mine, pod, Învolburate ape și câmpuri fără rod Sunt între noi deodată, iar verdele-a tăcut, S-au aplecat toți brazii în sufletul meu mut.
DE PRIMĂVARĂ Georgeta Radu (din vol „Frânturi de suflet”)
M-am tratat mai ieri, de fiere, cu o lingură de miere făcută de albinuțe din cinci flori de părăluțe. Fără doctori, fără bani, am mai câștigat mulți ani. Chiar nimic nu mă mai doare și-acum mă răsfăț în soare. …………………………………………………………
Aștept dulcea primăvară, să îmi murmure de viață, stele proaspete să nască, să le-nfeșe-n dimineață, inima lumii-nverzite să își strige nemurirea odihnită-n albul iernii, isprăvindu-și adormirea.
Fără lacrime amare, un izvor susură-n munte și, ghiduș, cu duioșie, mângâie stânca pe frunte. Două flori de colț, pereche, ce privesc la nori hoinari, stau de vorbă liniștite, cochetând cu doi bondari.
Căprioara cu ochi umezi mulțumește ierbii crude, un cocoș cucurigește, însă nimeni nu-l aude. Singur cuc e-n vârf de munte, c-a zburat mult prea departe și o genune adâncă de găinușe-l desparte.
Brazii-mbrățișează vântul care bate ca nebunul! Pui de vânt ce strigă tare că e rudă cu taifunul. Numai ploaia-l potolește și-l adoarme cu povești: „Stai blând copilașul mamii, că dacă strigi, răgușești!”.
Deși mai ninge și e ger câinesc, Îmi zboară prin vertebre zeci de fluturi. Papilele în must mi le clătesc Și-n lapte de comete fiert în ciuturi. Se sparg în mine albele oglinzi Când mă trezesc iar goală după-un spasm,
Și dintr-o dată se ivesc flămânzi, Doi ochi ce-mi corectează-un pleonasm. Trec carii prin artere să-mi răstoarne, Un gând pornit spre tine într-un luni. La ușă scurmă lupii după carne, Dar eu le-arunc amprenta unor mâini.
Mă simt iubită simplu și livresc, Îmi zboară prin vertebre zeci de fluturi… În tine ninge mult și e firesc De iarnă… peste mine să te…scuturi!
Îți admir masca de aparențe știind că sub ea stă a sufletului esență, răni cusute cu firul durerii, pasiuni trăite în focul iubirii, lacrimi șiroaie și pași prin noroaie… Râu de emoții mă cutreieră, văzându-mă-n privirea ta; zâmbetu-ți misterios mă invită sub masca timpului, pornind în călătorie printre esențele vieții: iubire și blestem.
Într-o lume mercantilă am uitat ce e iubirea Ne urâm în metastaze și ne îmbrăcăm „de fițe” Om pe om disprețuiește, se tâmpește omenirea Se destramă pânza păcii tot plătindu-se polițe.
Ultra bogații planetei construiesc în subterane Buncăre autonome, preț a miliarde multe, Pregătind pentru scenarii refugii contemporane Menite apocaliptic din adâncuri să exulte.
Suflete pierdute-n umbre, multe triste și distante, Ar putea lejer să-nghețe sângele în plină vară Distanțați, uitați pe sine, fără rost și circumstanțe, Zgribuliți și roși de friguri, poartă-a vieții grea povară.
Se trezesc târziu iar unii dorm așa întreaga viață Fața nu li se mai vede, numai haina, ce scumpete! Și-au conservat înșiși râsul, o grimasă ca de gheață Semn că sunt inaccesibili, focusați doar pe bugete.
Și pustii pe dinăuntru, fără să întind-o mână, Jerpeliți de goliciunea inimilor sărăcite, Pe pământ și-au luat de toate acum vând teren pe Lună În timp ce-n cuptorul vieții ard zile nefericite.
Ape curgeau nălucind sălcii-n oglindă. Și plete în apă stăteau să-și întindă. Lovind cu săbii de foc plângătoare, galopau călăreți purpurii spre apusul de soare! Deodată, aidoma pasării-clipă, săgetată-n aripă, la mal, un călăreț sângerând căzu de pe cal! N-a strigat, pe nimeni să-ntoarcă din drum n-a-ndemnat, doar a privit cu lacrimi în ochi potcoave strălucind în galop!
Ah, ce păcat! Ce păcat pentru el, că nu va mai sta pe grumazu-nspumat, gonind printre albe oștiri, cu iatagan scânteiat!
Ecouri-potcoave se sting rând pe rând, se pierd călăreții prin soare-apunând!
Călăreți, călăreți, călăreți sângerând, cai înaripați de vânt! cai, aripi și vânt… cai de vânt… cai… cal…
Viața s-a scurs precum caii cu àripi de vânt!
Și susurul apei s-a potolit Umbrele s-au adumbrit, culorile s-au vestejit. Pânza neagră-a vălurit peste ochi de cicoare, și sălcii s-au aplecat, plângătoare, peste păru-ți bălai!
Nu plângeți, voi sălcii curgătoare, nu lăcrimați! În luciul apei negre mâini nu-ncrucișați, nu-ngenunchiați, nu lăcrimați!
traducere – g.Cristea
Nazim Hikmet (1902-1963)
,,Părintele poeziei moderne turce, Hikmet era de baștină din Salonic. Destinul l-a dăruit cu harul marilor poeți, dar nu și cu o existență lejeră, viața sa adesea plină de un dramatism neprevăzut realizând o simbioză perfectă cu lupta pentru eliberare socială a poporului turc. Din douăzeci și opt de ani cât a fost condamnat pentru activitate revoluționară, Hikmet trăiește mai mult de un deceniu în temniță. Ultimii ani de viață și-i petrece la Moscova, unde în tinerețe audiase cursurile de sociologie și cunoscuse elita poeziei ruse, printre alții pe Maiakovschi și Esenin. Moare departe de patrie, în 1963. Nazim Hikmet realizează o sinteză a folclorului, trecut prin experiența poeziei moderne, scoțând definitiv lirica turcă de sub tirania literaturii culte, tributară lexicului arab și persan. În majoritate, poemele sale sunt cântece de temniță, strigăte de durere care seamănă cu o confesiune colectivă, a unei umanități purificată prin tărie și dragoste”. (Nevizat M.Yusuf)
Salkim söğüt Nazim Hikmet
Akıyordu su gösterip aynasında söğüt ağaçlarını. Salkımsöğütler yıkıyordu suda saçlarını! Yanan yalın kılıçları çarparak söğütlere koşuyordu kızıl atlılar güneşin battığı yere! Birden bire kuş gibi vurulmuş gibi kanadından yaralı bir atlı yuvarlandı atından! Bağırmadı, gidenleri geri çağırmadı, baktı yalnız dolu gözlerle uzaklaşan atlıların parıldayan nallarına!
Ah ne yazık! Ne yazık ki ona dörtnal giden atların köpüklü boynuna bir daha yatmayacak, beyaz orduların ardında kılıç oynatmayacak!
