Cuvinte fără forme lovesc etern în bord Iar vântul aspru, ritmul le-aşterne în tangaj, Timona nopţii aspre loveşte surd în cord Când eu, pe rana lumii, mai ţes înc-un bandaj. Sunt desemnat să sufăr în locul celor goi, Sunt condamnat la vise să dau şi la export, Cuvinte aruncate de alţii la gunoi Le pun din nou pe apă să le conduc în port. Sunt poate căpitanul înţepenit în grad Pe vasul cu fantome, vestitul Olandez Legat strâns de catargul ce a-nverzit a brad Când scriu versuri cu rimă pe game cu diez. Voi bântui prin rime cât am să fiu un trunchi Chiar dacă nu se cere, chiar dacă e vetust Am să pledez la bară în coate şi genunchi Şi-am să ţâşnesc poeme în versuri, ca un must.
Poso gli occhi sulla punta dei miei piedi. Si apre il vuoto, nel quale rimbombano, come magma in un vulcano, la sofferenza, la speranza sbiadita, quel domani che non arriverà mai. Ad un tratto scendono dal cielo fluttuando le ali spezzate dei miei sogni, formano una colomba bianca, simbolo di pace. La terra comincia a gioire, pervade la natura con il suo canto. Pian piano il vuoto inizia a colmarsi, nei miei occhi il riflesso della bianca colomba. Va verso la mia anima e li resta per sempre.
Porumbelul păcii
Așez ochii pe vârfurile picioarelor. Se deschide un gol, prin care țâșnesc precum magna unui vulcan: suferința, speranța ștearsă, acel mâine care nu va veni niciodată. Deodată aripile frânte ale visurilor mele coboară din cer plutind, formând un porumbel alb, simbol al păcii. Pământul începe să se bucure, pătrunzând natura cu cântecul ei. Încet, încet vidul începe să se umple, în ochii mei reflexia porumbelului alb. Se-ndreaptă către sufletul meu rămânând pentru totdeauna acolo.
SIGUR CĂ DA! Spre alte lumi și spre alte vise-alerg…, să le deschid solemnitățile, să le împart destinele…, vina…, scrisorile de recomandare…, să comit delicte romantice…
Iată, deja a început hârjoana cu focul și ordaliile…, iar eu îmi țin în lesă inima și încă mai aduc în discuție femeile tandre și zorii spumoși.
Sigur că da!, cobor adânc în cuvinte, dau nume noi lucrurilor ițite din luturi sacre și din lemn domnesc, iar apoi îmi lipesc urechea de inima lumii să-i pot simţi pulsul, să-i pot trăi visul ― până când se face târziu în cuvinte, până se risipește jalea din clopote, până când îmi curge tot somnul omenirii prin vene…
Pe steaua mea dorm îngerii prin dafini, torc nemurirea-n fire aurii, Stau visele-nșirate sub opaiț, cuminți în buzunare de copii. Ninsorile se-ntrec cernând lumină, Cireșii ning și ei la asfințit, Pe steaua mea e veșnic sărbătoare În murmur de colinde haiducind.
Fac sfinții cozonaci în cuhniea vremii, Pun miez curat din nucul cel bătrân, Arvună dau hangii-n pragul serii În degustarea bobului de gând.
Un rai stăluce-n cerul de mătase Brodat de fluturi fără anotimp, Mi-s îngerii cuminți brodând speranțe, Cu somnul prins în dafini de argint.
Uneori, când furtunile îmi scutură cerul Mă retrag în liniștea mea albastră Cu cât e mai înverșunat gerul Îmi creez trepte din îndoiala nefastă… Le ridic din cărămizile făcute să-mi indiguie vise. Uneori șchiopatez în craterele ce-mi bareaza înaintarea. Mi se pune handicap, pe ceruri deschise Fulgere îmi întunecă cu furie și zarea… Dar răsar din nou, din ploi de primăvară timpurie Mă întrupez în muguri de cuvânt și vers de poezie Pictez în culorile sufletului meu Pe șevaletul cu handicap, mereu și mereu…
Așa cum vinul roșu înnobilează firea, Lumina mea, tu însăți, mă scoate din penumbră, Fi-mi, de dorești. o clipă, tu, unică, Psaltirea Și pe cărarea vieții, nu mă lăsa în umbră.
N-avem nimic a face, din huma cea plăpândă, Ni-i soarta, înc-o viață, să dăm nemărginirii, Fi-mi, draga mea, din ceruri, corpuscul drag și undă, Să scriem, împreună, prefacerile firii.
Mi-arată nemurirea ce-n tine-o ții ascunsă, Din ea, copii să facem, în infinitul mic, Căci soarta noastră este și-i unica resursă, Să fim a vieții cale, ori să nu fim nimic!
Virusul „Cum ar fi fost”, odată-n minte implantat, Dacă nu-l scoți, îți va bântui gândurile, garantat. Un parazit tăcut ce gâtul persistent ți-l înfășoară, Îți trage capul spre trecut cu a lui teribilă sfoară.
Dacă sapi în locuri unde timpul a pus deja punct, Descoperi ruinele vieții unui prea strălucit defunct. Îți abandonezi puterea în fața unui timp de neatins, Ai vrut să schimbi adevărurile în iluzii și ușor te-ai stins.
Cu iubire te văd cum te uiți la pozele tale din album, Te judeci în ce culori te-ai îmbrăcat și cu ce parfum. La acel moment, exact ca-n poze, ți-a plăcut să fii, În prezent adori tragedia și te-ai apucat de filosofii.
Cineva, ceva din interiorul tău, țipă, urlă și se scălâmbă, Vorbești urât despre tine, de parcă ai bube pe limbă. Cu umbrele adânci ale trecutului, viitorul ți-e contaminat, Privești în urmă ca la un subiect de laborator examinat.
Dacă observi că se putea mai bine, înseamnă că ai crescut, Cu recunoștință să te privești, părți noi în tine s-au născut. Ai fi vrut, mai degrabă, să nu vezi că se putea mai bine? Nu te mai separa de tine, lasă conștientizările să se îmbine.
Dai din picior stresat, de trecut parcă nu te-ai dezlega, Primeai ceva atenție, iar victimizarea nu ai cui a delega. Îți tragi tricoul pe cap, vrei să te ascunzi de lume, Eviți deciziile și inevitabilul, ținându-te de glume.
Cât vrei să mai dormi cu tine, noapte de noapte? Cu cel de acum zece ani ce îți vorbește-n șoapte? Când vei înțelege că acele lanțuri au fost trepte, Să urci spre culmile tale înalte și viața să ți-o îndrepte?
Ca viața să-ți înflorească, mută atenția pe ce poți face acum, Cine ești și ce poți construi astăzi este cel mai potrivit drum. Cum ar fi să-ți eliberezi mintea și să trăiești cu adevărat, Să simți bucuria fiecărui moment, fără a fi pe viață supărat?
Trecutul este ca o țară străină, numită „Lumea lui Ieri”, De câte ori te întorci cu gândul în ea, îți vine să zbieri. Dacă insiști să mergi în ea, deși de mult nu mai există, Devii spectator, bucurându-te de zâmbetele dintr-o revistă.
Trecutul este un drag profesor și nu un temnicer, Învață lecțiile, chiar dacă uneori dai șpagă la grănicer. Viitorul e o pagină albă în care să scrii cu încredere, Nu mai fugi de tine și lasă-ți visurile la a ta vedere.
Dimineața, când te trezești, în oglindă să spui: Da, știu! Sunt aici, sunt acum și sunt exact cine trebuie să fiu. Amintește-ți că viața ta este un poem scris în timp real, Este perfect așa cum este, fiecare vers este divin si ideal.
Materia în mine a pus și rai și iad Și marea cârdășie ce-o-ndur cu poezia Alăturea de care când mă ridic, când cad Din veșnica-ncleștare ce-mi curmă armonia
Iar moartea mi-a săpat tranșee pe sub mască Pe vremea când gustam din vinul amăgirii Căci mi-am vândut credința la masa diavolească Prin pactul nelumesc cu zeii prăbușirii
Spre rai și iad mereu o poartă se deschide Un straniu labirint cu ziduri reci de ceață Din care evadez în nopți de perseide Cu aripi de visare ce-n soare se dezgheață
Sub pleoape am păstrat icoane răstignite Și-n trupul meu ascunsă o candelă cerească Destinul l-am rescris în versuri ilicite Și m-am spoit pe față c-o mască feciorească
Dar inima îmi bate și focul e nestins Mocnind în el și viața și veșnicul regret Că n-am să pot ajunge în raiul neaprins De cremenea ce zace în suflet de poet
