Izvorul cântă dintr-un șes când munții se închină La ceru-n frunți de nori cules, Lumină albă, lină. Din foșnet dulce de stejar, mai cade câte-o pânză Pe tâmpla unui vechi altar, de-ngălbenită frunză.
La ieslea cu surâs divin, un cor de îngeri cântă; Crăciun cu sufletul hain, în mâini povești frământă. Cu ochi de plânsul cristalin, al împlinirii sfinte, Maria frânge în suspin durerea de părinte.
-Marie, prunc neprihănit în tine e născutul, Cu ochi de cerul înflorit și glasul, absolutul! -Marie,-n sâni izvoare-ți curg și Fiul tău le-adună În trupul crud de demiurg și-n palmele de tină!
Când magii Fiul ți-au văzut, cu toți se închinară; Și s-au mirat, și au crezut, și imnuri îi cântară. Isus, născut în trup de om, cu Dumnezeu ființă Culege roadele din pom, când fapta-i o căință.
După incursiunea foarte interesantă prin poezia domnului Gabriel Feresuaru, iată-ne în cea de-a şaptea zi! O experienţă inedită care
ne ajută să descoperim poetul, dincolo de cuvinte! Şi pentru că maratonul literar se încheie în această seară, vă invit dragii mei să-l privim pe protagonistul nostru şi dintr-o altă perspectivă! Drept pentru care am ales poezia „Îndemn”. Consider că în aceste versuri se concretizează toate dorurile şi toate aspiraţiile „pământeanului” Gabriel Feresuaru!
Îndemn…
CARTEA MEA-I FIULE O TREAPTĂ! Iar gândul către tine mă îndreaptă! Pășește apăsat spre nemurire Cu drag de treptele ce duc la împlinire…
Dacă greșesc, băiatul meu, mă iartă Drumul spre ADEVĂR ți-e scris în soartă! CARTEA MEA-I FIULE O TREAPTĂ! Urcușul hotărât e-a vieții artă…
Nu voi lăsa destinul să omoare Sufletul meu, pierdut în infinit… De tine, fiul meu săpat în piatră… Nu ezita! Urcă spre-o lume-n care
Motto: „Ou sont les niege d’antan ?” Francois Villon
Primăvara asta este cam născută prematur Dintr-o iarnă impotentă cu zăpezile puține Eu mă simt ca o matroană netăiată împrejur Din bordelul de cuvinte,de metafore și rime.
Aș pleca pe jos cu tine spre ținutul cel lapon Să îți fac iglu de gheață cu vedere către mare Tu să mă iubești cu țurțuri amețită de Villon. Lăcrimându-mi înghețarea cu o lacrimă de soare.
Dar iubito iarna asta nu mai este ce a fost Este ca iubirea noastră prea fierbinte și nebună Am să-nvăț să ning zăpada de cuvinte pe de rost Și-ți voi dărui un zâmbet de nămeți urlând la lună…
C’è un frutto prelibato, che ha rinchiuso sotto la sua buccia violacea tutta la dolcezza di questo mondo. In esso palpita un cuore amorevole, pronto a sfamare le anime povere e ingenue alla ricerca dell’amore infinito. Quel frutto violaceo, prelibato, che cresce anche nelle terre più aride di questo mondo, è il divino fico.
Smochinul
Este un fruct escuisit care a închis sub coaja ei violacee toată dulceața acestei lumi. În ea bate o inimă iubitoare, pregătită să hrănească sufletele sărace și naive în căutarea iubirii infinite. Acel fruct violacee, escuisit, care crește și-n pământurile aride ale acestei lumi, este divinul ….
S-a scurs un an, ca roua pură dintr-un vis, pe tâmpla gândului curat, argintul s-a întins, mai râde vag și-nfiorat o floare de speranţă și verdele e încă viu, pe umerii de viaţă…
S-a scurs un an, nisip fragil peste cuvânt, clepsidra firii mai măsoară silabe galbene de vânt, în mori de gând albastre se macină tăceri, în umbra şoaptelor ovale, vibrează stol de primăveri…
S-a scurs un an, prin site dese de mirare, cernute vise pribegesc, pe lutul cald de aşteptare, din ochi de timp aprins, pândesc mereu idei fecunde, în inimă e-un curcubeu, zvâcnesc culori rotunde…
S-a scurs un an, cu lacrimi de lumini sau zgură, ne-am înălţat, am eşuat, în zbor fragil, prin ceaţa sură, mai ştim să împletim fiori, din fire aspre de răbdare, mai modelăm încă simţiri, din roşu de visare…
S-a scurs un an, cu gânduri care scriu pe cer, săgeţi de vis neliniştite, prin nori grăbiți de efemer, dar ne rămâne jarul, din focuri de trăire și-un strop de violet, din flăcări de iubire…
S-a scurs un an, ploaie febrilă de voinţă, pe lut de vise coapte, pe ierburi de fiinţă, privirea taie drept, în ceaţa de mister, în inimă e soare, mai îndrăznesc să sper…
Mă uit în oglindă, lung, îngândurat. Care-i chipul tatei? Doar nu l-am uitat… Așa-i era fruntea? Poate și pomeții? Cum avea privirea-n poarta dimineții? Ochii erau ageri, cu licăr de iarbă, Era iute-n vorbe, ca în prag de vrajbă. Fața lui osoasă, puțin alungită, Povestea în riduri viața chinuită Pe care a dus-o neamul de țăran Născut în pustia zisă Bărăgan. Ceafa-i era arsă ca pâinea răscoaptă, Palma bătucită, pân’ la os crăpată, Spatele ca bradul, părul ușor creț, Pe viața curată punea mare preț. Îi plăcea mult hazul. Doamne, cum râdea Când se ziceau glume-n drum, la canapea. Îmi spunea, cu vorba aspră, dar domoală: Eu mă duc la sapă, tu de duci la școală!
Câte ierni trecut-au de când a plecat Sus, în Bărăganul verde și-nstelat? A rămas departe casa din câmpie, Gândul mi se-ntoarce la copilărie. Mă uit la o poză scoasă din album Și îmi văd băiatul, un bărbat acum. Are chipul tatei – parcă-i din oglindă – Ori mă doare dorul care mă colindă?
În iernile albe ne spuneai povești, Azi te simt aproape. Tată, unde ești?
Privesc în amurg un spectacol absurd, Bufonul aleargă mai presus de cuvinte, Regele-faun, rătăcit prin văzduh Dansează fandango zornăind castaniete.
De-o vecie poeții înhămați la vise Numără nasturii închişi peste plopi, Mai sparg uneori vitraliul păpuşilor triste Şi fac din cioburi aripi pentru sfincşii miopi.
Şi încerc să nu văd, şi încerc să nu strig, Zâmbetul de gheață-mi împietreşte pe buze, Mi-am pierdut fularul, mă cutremur de frig Şi m-ascund în tăcerea cortegiului de frunze…
Astăzi o amintim pe Elena Farago (n. 29 martie 1878, Bârlad – d. 4 ianuarie 1954, Craiova) a fost o poetă română cunoscută mai ales pentru poeziile dedicate copiilor. S-a născut în familia Francisc și Anastasia Paximade. În anul 1890 a rămas orfană de mamă și a fost nevoită să se ocupe de îngrijirea surorilor mai mici. În 1895 Elena a rămas și fără tată, ceea ce a dus la plecarea ei la București, unde a locuit la un frate mai mare. S-a angajat ca guvernantă la familia lui Ion Luca Caragiale, unde a luat contact cu literatura clasicilor. Tot aici l-a cunoscut pe Francisc Farago, cel care avea să-i devină soț. Elena Farago a debutat în 1898 cu un reportaj, pe care îl semnează Fatma. În 1902 publică prima poezie în ziarul România muncitoare.
În anul 1906, Elena Farago publică primul său volum de poezii, Versuri, la îndemnul lui Nicolae Iorga, a cărui prietenă și confidentă a fost. Din 1907 se stabilește la Craiova, unde o vor găsi evenimentele sângeroase ale acestui an, iar din cauza afilierii ei la mișcarea țărănească a fost arestată și eliberată numai la intervențiile lui Iorga. În această perioadă l-a adoptat pe fiul său, Mihnea. În 1913 se va naște fiica Elenei, Cocuța.
Elena Farago este laureată de către Academia Română cu Premiul „Adamachi” pentru volumele Șoapte din umbră (1908) și Traduceri libere (1908), iar apoi pentru volumele Șoaptele amurgului, Din traista lui Moș Crăciun, apărute în 1920.
În 1921 este numită director al Fundației „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova, fundație pe care o va conduce timp de 30 de ani. Elena Farago a avut contribuții deosebite în ceea ce privește regulamentul de organizare și de funcționare al bibliotecii, fișarea cărților și ținerea unei evidențe corecte de aranjare a publicațiilor în rafturile bibliotecii, de completare a colecțiilor prin achiziții și donații. În 1922 fondează la Craiova, împreună cu Ion B. Georgescu, C. Gerota, Ion Dongorozi, C.D. Fortunescu, revista literară Năzuința, la care au colaborat: Simion Mehedinți, Ion Barbu, Perpessicius, Victor Eftimiu, Camil Petrescu, Mihail Dragomirescu. De asemenea a patronat și revista educativă pentru copii și tineret Prietenul Copiilor (1943-1946).
S-a stins din viață în 1954 la Craiova, după o lungă suferință.
Nu-i nimeni – Elena Farago
Nu-i dor și nici durere în tihna ce te doare, ci-n ceasul ăsta parcă tot gândul ți se pare câ se topește-n greul unei adânci tăceri, de n-ai mai ști de vieții mai ai ceva să-i ceri…
Și nu ți-ai fi în stare să te intrebi pe tine de nu cumva în minte-ți s-o fi gândind altcine, târziu îți pare-o șoaptă ce inima ți-o strânge – de mult, de mult, pe-o groapă doar vântul de mai plânge…
din lunga-i depărtare atât de blând te cheamă, că nu-ndrăznești nici capul să ți-l întorci, de teamă să nu cumva s-o sperii… Și când pe alte țărmuri te-o inveli pământul,
Nu-i nimeni să-ți audă măcar în vis cuvântul… și nimeni să-ți recheme blândețea unei șoapte să-i lumineze-o clipă a gândurilor noapte…
Zbor spre înălțimi 