Ninge cu doruri în cântecul lebedei-floare, Nori de pudoare alunecă grabnic pe boltă, Mira e-n voltă, trosnește sub talpă o mare; Câtă culoare în toamna din anul-recoltă!
Sunt și manguste, și flori de coral, și angoase, Gerul din oase călește un sânge de glie, Luna învie în geamul cu aripi întoarse, Ornice arse revendică timpul- făclie.
Iată, în sine orbecăie clipe senine! Nu mă mai cheamă artista cu buze de strugur. Creste un mugur pe ramul cu tâmple-n ruine. Cum de rămâne un Soare în vipie singur! Cine de taine te-acuză în lume, creștine!
În inima noastră, iubirea este ca un mister nesfârșit, cu adâncimi neumblate și vârfuri neatinse. Este ca un labirint al emoțiilor, în care ne pierdem uneori, dar în care găsim mereu căi de ieșire și călăuzire. În această călătorie interioară, descoperim că iubirea este o forță transcendentă, care ne conectează cu esența noastră divină și cu lumea din jurul nostru.
Imaginează-ți că suntem călători pe o navă a sufletului, traversând mări agitate și ape liniștite, în căutarea adevărului și a înțelepciunii. În această călătorie plină de peripeții și provocări, iubirea este ca un far de lumină, călăuzindu-ne pașii și încălzindu-ne inimile în cele mai întunecate nopți. Este ca un far care ne indică direcția corectă în mijlocul furtunii, oferindu-ne siguranță și speranță că vom ajunge la țărmurile dorite.
În grădina inimii noastre, iubirea înflorește ca o floare rară, cu petale de compasiune și înțelegere, împrăștiind parfumul său dulce peste sufletele noastre. În mijlocul acestei grădini pline de culoare și viață, descoperim că fiecare floare este ca o fărâmă de lumină, care ne umple inimile de bucurie și recunoștință. Fiecare petală este ca o rază de speranță, care ne încurajează să mergem mai departe și să privim mereu către viitor cu optimism și încredere.
Iubirea este ca un dans al flăcării în adâncul inimii noastre, fiecare mișcare fiind o expresie a pasiunii și a tandreții ce ne animă în fiecare clipă. În acest dans al vieții, ne simțim vii și conectați, călăuziți de ritmul inimii și de melodia sufletului nostru. Prin aceste mișcări grațioase, descoperim că suntem parte dintr-o mare de emoții și trăiri, care ne definește și ne unește într-o comuniune sacrală de iubire și înțelegere reciprocă.
Prin iubire, ne transformăm în călători pe drumul vieții, navigând pe apele tulburi ale existenței cu inima deschisă și sufletul curat. Ea este comoara ce ne îmbogățește și ne înalță, transformând fiecare pas într-o călătorie de descoperire și înțelegere. În lumina ei strălucitoare, descoperim că suntem mai mult decât simpli călători în această călătorie a vieții, suntem ființe umane înzestrate cu darul iubirii, care ne conectează și ne împlinește în fiecare clipă a existenței noastre.
Eu sunt și astăzi ce eram și ieri tot un cuvânt pierdut pe nicăieri în ochii tăi înmugurit și blând și verde sub ninsoare, tremurând * Ce ai găsit sperând la buza grea la dorul ei de fum și de cafea căci neatins de stelele din cer eu nu sunt nici miracol, nici mister. * Și ai putut cu ochii tăi să vezi pereții că sunt albi, caii sunt verzi și umbrele tâșnite din povești mai mint și ele când le ispitești * Ce viitor aveam, acum e scrum din flăcări a rămas un puf de fum iar câinii de întuneric au lătrat la ultimul cuvânt… înstrăinat
Nădejde și frică nu are O fiară ce este pe moarte; Un om așteptând, care moare Se teme și speră la toate; De multe milenii tot piere, De multe milenii re’nvie. Înfruntă-asasinii-n tăcere, Titanicul om, cu mândrie, Disprețul dorind să își lase Pe tristul răsuflet de șoapte; Cunoaște-a muri pânâ-n oase, Căci-omu-a creat astă moarte.
traducere – Gabriel Cristea
Death by William Butler Yeats
Nor dread nor hope attend A dying animal; A man awaits his end Dreading and hoping all; Many times he died, Many times rose again. A great man in his pride Confronting murderous men Casts derision upon Supersession of breath; He knows death to the bone – Man has created death.
Nu sunt destule frunze pentru noi Să ne-nfrunzească verde ca pădurea Când, dezbrăcați de legi făcute-aiurea, Ne întâlnim pe-un colț de viață, goi
Pe masa dintre noi sunt două cupe Toarnă-mi din visul tău cu unicorn Eu, doar vin roșu-sânge am să torn, Apoi licoarea dulce va erupe
Răscolitor, din luturi spre lumină Tu apă și eu foc, cu drept egal Eu te evapor, tu mă stingi, letal Suntem doi ucigași, dar n-avem vină
Că ne-am redus în două elemente Și ne-am chemat cu scop primordial, Dar cum să ne atingem cordial Când nu s-au inventat recipiente
S-amestece, cinstit, două potopuri Eu – val distrugător, incandescent Tu – plâns de cer, pe-un zbor reminiscent Din vremi ce nu puneau iubirii stopuri…?!
Ne întâlnim pe-un colț de viață, goi Să ne îmbrace pe-amândoi nu-s legi Eu iar m-aprind, din fulger, și-nțelegi Că iar te chem, să curgi prin mine, ploi…
Risipită printre veacuri trecute Și prinsă de-a destinului cingătoare O lacrimă plânge toamne pierdute Și plânge primăveri născute într-o petală de floare.
Agățată de-a cerului geană, Își tremură neputința pe-o rază de soare Când zorii încep peste lume lumina să-și cearnă, Se risipește tăcută în a vieții culoare.
Se adună pe-o frunză de verde trifoi Și-și caută norocul pe-o ultimă petală Își risipește durerea pe-ale zilelor foi, Când viața pășește cu dorul în poală.
În fierbințeala-i de foc se sting tăceri de stâncă Și cuvântul scrie pe talpă de timp Trec zile prin ceasuri, ca o nălucă, Se risipește în lacrimi un alt anotimp.
O lacrimă spală a lumii închinare Și spală păcatul, și obrazul îl spală Spală dureri, tristeți, supărare Și apoi se risipește pe-ale cerului poale.
Umblă în tăcere pe-a vieții cărare Și adună în ea o mare de lume Se risipește, se adună și din nou dispare, La colț de geană stă scris al său nume.
Sunt femeie sau fecioară, toată lumea îmi șoptește. Sunt o umbră, o fantasmă sau sunt simplul Univers, Sunt cuvântul care țipă când doar lupii se adapă Și mai sunt o alinare pentru cel ce n-are sens. Tot ce știu, nu are nume. Nici nu știu în care ape ciutura s-a scufundat, Flăcările ard nebune și mă-nvăluie-n lumină Și mai știu că pân’ la tine, n-am știut ce nu mi-e dat. Nu e loc, nu e cărare, nu e plajă Să nu strige după pasul meu prea leneș într o zi fără amurg, Nu sunt eu, nu sunt femeie, nici fecioară sau fantasmă! Ești doar tu ce-mi cureți cerul, Îl împarți în mii de brazde, mi-l transformi într-un talim Când eu rătăcesc prin bezna timpului țintit de aștri, Ogoindu-ne, săracii, în clepsidră cu venin. Sunt femeie sau fecioară, sunt o umbră care piere, Tu îmi spui că sunt aievea, că iti sunt, că mă compui. Mă așezi între icoane și religie cu dogme, fără să-mi fi dat de știre, Ceas de ceas, în clipa serii, mă închini și mă supui.
