de la o vreme începe să mă doară rău spatele la ora când cocoșii echilibrează noaptea tresar îmi rotesc ochii prin cameră cobor din pat și ca un ultim gest îmi pipăi părul până mă pierd prin respirația albă a pereților dincolo de geam cade o stea gândul se ghemuiește în mine într-un colț al gurii se oprește o rugă ca o tristețe stau încovoiat cu umerii grei și aștept
în fiecare zi aștept și îmi spun că trebuie să plec și că în mine n-a mai rămas nimic chiar nimic nici măcar o tristețe
nu pot inventa lucruri timpul mi s-a lipit de tălpi și e greu ca o bucată de lut oasele chircite unul într-altul reazemă carnea puțină și ea doar jumătate de trup îmi ține umbra
în fiecare zi îmi spun că trebuie să plec știu în mine există o gară cu peronul pe partea stângă biletul doar dus se cumpără în a șaptea zi când Dumnezeu deschide albumul cu fotografii privește și lasă un semn
totul pare să fie perfect
cotrobăi prin sertare și încep să împachetez șervețelele cu dedicații de la primele întâlniri globul cu iluzii și câteva zile doar câteva cât să-mi ajungă până la ultima oprire
„SE ROTESC FUIOARE VEȘTEDE DE CEAȚĂ” Brațe muribunde-n zbateri mă înhață Și mă strâng puternic, prinsă-n chinghi de foc, Gem dureri în mine, veacuri la un loc!
Plânge-n codru bunul, sub stejarul falnic, Lângă el gorunul îl jelește-amarnic, Lung suspină maica de sub bolta stinsă, Trist și taica-ncruntă fruntea lui cea ninsă.
Plânge Pruncu-n iesle, l-am abadonat Să pornim colinda falsă peste sat, Pâlpâie-n icoane candela aprinsă, Doarme geana lumii de beznă atinsă!
Marea se-nfioară, bate-a vrajbă vântul, Valul mă răstoarnă, țipă-n gât cuvântul, Cântec de sirene cheamă din adâncuri, Povești dezgropate mă târăsc în smârcuri.
Chem în noaptea oarbă îngeri de lumină Să-mprăștie ceața din ochiul de tină Și ninsoarea albă trupu-mi troienească, Sufletul să-mi zburde, prin fulgi să renască!
Nora Iuga (pseudonimul literar al Eleonorei Almosnino; nascută în 4 ianuarie 1931, București. Este o poetă romancieră și traducătoare din limbile germană și suedeză. Este soția poetului George Almosnino și mama balerinului Tiberiu Almosnino.
Cunosc o frică Nora Iuga
Cunosc o frică a schimbării hainelor, a schimbării drumurilor, o frică a găsirii rădăcinilor în crengi, și o mare lăcomie de naștere în cântecul păsărilor muribunde.
Azi noapte mi-am simțit trupul în durerile pândei așteptând între gălbenuș și cărbune să se-aprindă o lanternă, să văd mingile planetelor încurcate în plasele mele de nervi și de sânge.
Cu o mână făceam semne chinezești schimbând șarpele-n om și omu-n copac, cu cealaltă mă-nchinam, mă-nchinam.
Pământul sub mine știa, și șarpele, și pasărea care cânta, i-am tăiat capul în zori cu foarfeca și-am cântat mai departe pentru ea.
După secetă Nora Iuga
Calul lui Făt-Frumos s-a evaporat pe mările lumii, și numai coada i-a rămas cometă stingheră, să măture Calea Lactee. Fântânile se zbârcesc și Setilă colindă răspântiile, nemaigăsind nici o urmă de copită să-și amăgească setea în pomi atârnă o sută de păsări măiastre cu gâtul în jos, și ciorile zboară cu pene albastre în cioc, improvizând cuiburi în gurile căscate ale visătorilor adormiți. Haide, băiete, prinde-ți un pumn de scaieți la pălărie, și fluieră odată din talpa spartă a bocancului, stelele vor să danseze în cutiile de conserve care populează câmpiile arse. Haide, băiete, sub iarbă suspină în somn fata pământului.
Singurătate Nora Iuga
Femeia iubea copacul, pe femeie o iubea râul. Taurii ridicau pământul în coarne, și sub frunțile lor stelele dezlegau chinul facerii. Femeia iubea copacul, pe femeie o iubea râul. Albiile spălătoreselor legănau peștii bastarzi, și crengile își pierdeau semințele-n vânt. Numai bărbații, numai bărbații se închideau departe, în munți, și-și tatuau cu mușcături de vipere pe pântec soarele.
Azi inima mi-a spus că voi fi liber să spun fără rușine ce am de spus, nu mă voi ascunde după deget amintiți-vă că sunt de nesupus.
Am darul așteptării, știu să-ndur și să dau întâietate celor grăbiți, lucrurile bune se fac cu răbdare și tot cu răbdare v-ascult ce vorbiți.
Lumea asta-i ca o mare-adâncă, supraviețuiesc cei care știu să-noate dar noi trăim în ea iar ea trăiește-n noi, răzbești doar dacă știi să dai din coate.
Iubirea a ajuns o marfă simplă pe care toți o terfelesc noapte și zi cântând-o prin taverne și-n manele iar poeții crucificând-o în poezii.
Bâtrânii azi se cred amanți virili fac curte junelor uitând de moarte, dai de ei pe unde nici nu te aștepți plângându-se cu toții de singurătate.
Femeile sunt nelipsite-n preajma noastră fără ele viața ne-ar fi fără temei, nu mai sunt blestemate doar să nască… ele-au devenit cu-adevărat femei.
Copiii noștri nu mai știu ce-i țurca șotronul sau bețișoarele să socotești, au telefoane și tablete dar pentru mulți cei șapte ani de-acasă au devenit povești.
Bărbații, Doamne iartă-mă, nu mă feresc fac parte și eu din această turmă, păcatele-s pe capul lor cât Caraimanul dar fără ei nimic nu ar rămâne-n urmă.
Mă opresc aici căci trebuie să plec să duc cuvântul meu cât mai departe, un singur sfat vă dau, faceți cumva să nu vă mai sugrume frica de moarte.
Căutând infinitul nu te simți la capăt de drum, Prin labirintul vieții alergi cu speranță mereu Când zorii se-arată, când seara te scaldă-n parfum, Când râuri se scurg murmurând pe albastrul traseu.
Vezi curcubeie răsărind pe cetăți din înalturi, Culori nestemate țesute pe-o pânză de apă, Când râuri tresar voluptoase-mpodobite pe laturi, Cu zâne frumoase adăstând o agapă.
Căutând infinitul alergi fără oprire, Nu obosești când drumul firesc îți pare pierdut, Chiar dacă o aripă poate-i mai slabă din fire, Pui suflet pe rană și uiți negreșit c-a durut.
Era o noapte copleșitoare. Râul curgea din tălpile molizilor, spre dincolo. Valea era acoperită de razele lunii, iar muntele strălumina de se vedea Dumnezeu.
Pe înălțimi, noi stăteam înstrăinați și pierduți, tăpșanele erau spălate, iar privirile ni se subțiau în noapte. Mâinile tale îmi predară mugurul verde al unui mesaj și cu respirațiile tale, ceramica intimității se crăpă încet, iar pulsațiile noastre se revărsară pe stâncă. Dintr-un vechi vin, nisipurile verii curgeau prin vene și smalțul lunii iriga zbaterile tale. Erai uimitoare, liberă și vrednică de-acest pământ.
Verdea șansă-a vieții se contopi aerului tare de munte. Umbrele plecară. Și cu toate-acestea, în calea zefirului, tufișurile încă mai tremură și misterele se atrag.
traducere din spaniolă – Gabriel Cristea
Sohrab Sepehri (n. la 7 octombrie 1928 – m. la 21 aprilie 1980) a fost un notabil poet, traducător și pictor iranian. A aparținut unei familii cu preocupări artistice. Sepehri a primit pregătire academică în arte plastice. Expozițiile sale au atins un public considerabil atât în Asia, cât și în Europa și SUA. În ceea ce privește poezia, Sepehri a devenit una dintre figurile centrale ale modernismului persan și a făcut parte din generația poetică care a mers pe urmele lui Nima Yushij și a dorinței sale de a rupe structura rigidă a poeticii tradiționale iraniene. Poeziile transcendentale ale lui Sepehri evidențiază pur și simplu un profund respect pentru natură, o calitate care reflectă influența sufismului și a filozofiilor din Asia de Est, cum ar fi taoismul și budismul Zen. Idei pe care le-a cunoscut în timpul călătoriilor sale lungi în locuri precum Japonia, China, India, Pakistan și Orientul Mijlociu. Cu vocea sa singulară și mistică, înclinația poetică a lui Sepehri și-a descris legătura cu natura și a evidențiat deconectarea tot mai mare între umanitate și pământ.
Desde el parpado de la noche por Sohrab Sepehri
Era una noche desbordante. El río fluyó desde los pies de las píceas, al más allá. El valle estaba cubierto por la luz de la luna, y la montaña brillaba tanto que dios era visible.
En las alturas, nosotros estábamos lejos y perdidos, las superficies estaban lavadas, y las miradas eran más delgadas en la noche. Tus manos me entregaron el brote verde de un mensaje y con tus alientos, la cerámica de la intimidad lentamente se agrietaba nuestros latidos se derramaron sobre la roca. De un vino viejo, las arenas del verano fluyen en las venas y el esmalte de la luna irrigaba tus acciones. Fuiste maravillosa, libre, y digna de la tierra.
La oportunidad verde de la vida se unió al aire fresco de la montaña. Las sombras volvieron. Y sin embargo, en el camino de la brisa aún los arbustos tiemblan y los misterios se atraen.
La ora când mi-e dor de tine Şi ies strigoii să vâneze-n lună, Simt gândul că valsează prin ruine Şi-n mine mai rămâne o fărâmă De suflet ,ca un viciu nefiresc. Îţi reconstitui paşii din nisipul Oceanului neplanetar, firesc, Ce ţi-a furat pentru o vară chipul.
La ceasul când cocoşii îmi îngână Neliniştitul puls prins în torace, Îmi dai motive să te ţin de mână. Să te devor impropriu şi vorace. Te recompun vocală în hiat. Căci te iubesc, deşi mă tem de iad. Îmi eşti blestem, durere şi liant în lupta cu vulcanii care-mi ard
Sub pleoape de stamine şi pistiluri, Aripi de fluturi, sâmburi de cais. De-aceea te provoc în mii de stiluri: La ora când adorm, tu intră-n vis!
Zbor spre înălțimi 