„În valea de cenușă e-un lac cu apă verde”, O lacrimă albastră pe-obraz învins se pierde, Mai caut prin lumină săgeți de vise coapte, Îmbrac tăcerea surdă cu răzvrătite șoapte.
Răsfir pe pleoapa arsă o ploaie de iubire, Învii trei curcubeie în faldul de simțire, Alung furtuni acide, din largi păduri de gând, Hrănesc cu nemurire ochiul de vis flămând.
Trezesc scântei robuste în vatra de speranță, Încarcerez tăcerea în colivii de ceață, Îngenunchez pe lutul dorințelor învinse, Eliberez cuvântul, îi cresc aripi nestinse.
„În valea de cenușă e-un lac cu apă verde”, Ignor secunda mută, care-n trecut se pierde, Mai răscolesc prin jarul ce strigă-n conștiință, Cresc flăcări violet, în pumnul de credință.
Papagalul strălucitor și zborul enigmatic al șoimului
În societatea contemporană, obsesia pentru celebritate și pentru a fi în centrul atenției este omniprezentă. Totuși, în mijlocul agitației și strălucirii acestei lumi, uneori este mai valoros să fii ca un șoim anonim decât un papagal celebru. Această analogie poetică ne invită să reflectăm asupra modului în care ne definim identitatea și asupra impactului pe care îl avem în lumea înconjurătoare.
Papagalul, cu culorile sale vii și cuvintele sale încântătoare, reprezintă imaginea personajului care atrage atenția imediată. Este simbolul vociferării și al strălucirii, fiind mereu în centrul atenției. Un papagal celebru poate fi asemenea unui dansator abil, care strălucește pe scenă în lumina reflectoarelor, încântând privirile tuturor cu mișcările sale expresive și cu cuvintele sale fermecătoare. Cu toate acestea, popularitatea sa este adesea efemeră, iar aplauzele se sting în timp. A fi un papagal celebru înseamnă a fi mereu sub presiunea de a impresiona și de a fi la înălțimea așteptărilor publicului.
Pe de altă parte, șoimul anonim trăiește în lumea sa tăcută și elegantă, evitând strălucirea și agitația. Este o figură misterioasă, cu un aer de enigmă, care planează deasupra haosului și a zgomotului, găsind liniștea și înălțimea. Șoimul anonim este ca o melodie de jazz, care se înalță discret în noapte, captivându-ți inima și sufletul cu fiecare notă, dar fără a striga la fel de tare ca un papagal. Prin tăcerea sa, el atrage atenția și respectul, fiind admirat pentru grația și forța sa, dar și pentru absența sa din lumina reflectoarelor.
Papagalul și șoimul reprezintă două modalități distincte de a fi în lume și de a ne manifesta identitatea. A fi un papagal celebru este asemenea unei călătorii rapide pe un drum luminos și agitat, în care aplauzele și strălucirea îți confirmă existența în fiecare clipă. Este ca și cum ai fi un actor principal pe o scenă uriașă, mereu în lumina reflectoarelor și mereu sub presiunea de a impresiona. În schimb, a fi un șoim anonim este o călătorie lentă și profundă, în care tăcerea și înălțimea sunt cei mai de preț însoțitori. Este ca și cum ai zbura singur, sus în cer, fără a fi văzut sau auzit de mulți, dar liniștea și misterul fiind în același timp surse de putere și de înțelepciune.
Ca metaforă a identității umane, alegerea dintre a fi un papagal celebru sau un șoim anonim are profunde semnificații. Papagalul reprezintă dorința de a fi recunoscut și apreciat imediat, în timp ce șoimul simbolizează căutarea liniștii interioare și a înțelepciunii ascunse. A fi un papagal celebru poate aduce momente de glorie și aplauze, dar poate fi și o povară grea, care adesea se transformă într-o cursă nesfârșită după atenție și aprobare. În schimb, a fi un șoim anonim este o alegere de a trăi în conformitate cu adevărata noastră esență, fără a fi influențat de zgomotul exterior și de așteptările celor din jur.
Deși papagalul celebru este mereu în lumina reflectoarelor, este șoimul anonim care cucerește cerul. În timp ce papagalul poate fi auzit de mulți, șoimul este văzut doar de cei care se opresc să privească dincolo de lumina orbitoare a celebrității. Astfel, alegerea dintre a fi un papagal celebru sau un șoim anonim este, în cele din urmă, o chestiune de priorități și de ceea ce considerăm a fi adevărata noastră valoare în această lume agitată.
A fi ca un șoim anonim într-o lume dominată de papagali celebri nu înseamnă că ne retragem complet din societate sau că ne ascundem identitatea. Este, mai degrabă, o alegere de a ne exprima autenticitatea și de a ne găsi pacea interioară în tăcerea și misterul nostru. A fi un șoim anonim este adevărata noastră călătorie către descoperirea de sine și către o existență împlinită, departe de strălucirea superficială și de zgomotul inutil. În concluzie, a fi un șoim anonim este alegerea de a trăi cu adevărat, în timp ce a fi un papagal celebru poate fi doar o simplă reprezentare a ceea ce credem că ar trebui să fim.
Dormi copilărie, eu învăț să țes Anii la războiul care bate des, Dormi să-ți fie bine, prunc frumos ce ești! Dormi pe prispa vieții ascultând povești.
Dormi lăsând în mine dâre lungi de dor Și un strop de gânduri – aripi pentru zbor! Dormi în patul sorții care stă întins, Lângă tâmpla vieții peste care-a nins.
Dormi copilărie, dormi între povești, Dormi în cel castel, unde zână ești. Dormi între cuvinte, ele nu mă dor, Ci se scriu în taină, stelele când mor.
Dormi când noaptea trece, rece prin simțiri, Risipind cenușa peste amintiri, Dormi și adu-mi visul anilor trecuți Și trezește timpul, dorul să-mi asculți.
Eu pe vatra vieții când ne-om întâlni, Îți depăn povestea anilor târzii, Tu să-mi spui în taină, dacă m-ai uitat, Când pășind de-a valma, viața am urcat.
Era ora. Pentru a o mie una oară Era ora. O oră anonimă. Trecuse, demult, de al doisprezecelea ceas, Cel în care cocoşii nu săreau pe garduri Să sune de trezire. O oră tainică, Ruptă din timp, O oră Prinsă între mit Şi realitatea biciuitoare… Am trimis visele la culcare Pentru că doar ele, visele, Pot să se strecoare Şi să se scurgă Prin vârful degetului arătător… Minutar, Secundar, Pe acelaşi fus orar, Mai jos de ecuator… Era ora Când nu ştiam Cum pot să dor de dor.
străin și singur ardeam și mă stingeam în valuri de ceață marea se culcase în palmă să asculte vuietul timpului știi, nu am atins niciodată apă și ea s-a prelins neliniștită în pământ nu am atins focul și el s-a aprins în cuvânt nu am stăpânit vântul dar el îmi mângâia în fiecare zi sufletul oftau și razele de lună pe țărmul tăcerii respirația ta albă s-a transformat în fulgi de zăpadă erau pretutindeni nu i-am lăsat să cadă și i-am ascuns între sânii tăi sângerau florile roșii de mac printre spinii din talpă eu ardeam pietre pe țărmul durerii să aflu lumina din spirit trăind, iubind și murind într-o șoaptă
Poruncă dă-mi să-mi cânte sufletul mereu, Chipul să ți-l privesc înmiresmată, ca tot ce pare-n duhul lumii aspru și strident, în dulce armonie să se contopească și-un sentiment adânc de adorare să mă preschimbe-n pasărea ce zboară, amurgul să-nfioare peste mare.
Dragoste, Tu, nu uita cine sunt, îngână-o frază pentru mine, un cuvânt… de astăzi eu te chem pe nume, Prieten bun și sfânt!
Zbor spre înălțimi 