Secundele pândesc printre ruine, Și mă momesc cu-n ciot de Zoroastru, Tăcerile mă țipă din vitrine, Dar eu rămân sub cerul meu albastru.
Vin constelații noi sub altă lege, Nu le cunosc, nu vreau sa fiu sub ele, Și cine-ar mai putea să mă dezlege, De dragostea ce-mi sângeră sub piele?
Mă arde zloata asta-n bici de gheață, Prea mult puțin prin colbul ăsta greu, Eu te respir cu setea mea de viață, Știu că mă simți precum te simt și eu.
Te-aud cum strigi prin gânduri clandestine, Cât poți să stai de mine-așa departe? Mai simți cum trec cu razele prin tine, Când te-nviam din orișicare moarte?
Te-am instigat la viață și la soare, La prins de fluturi, visuri și lumină, Ce și-ar dori mai mult o muritoare, Decât să guste raiul din grădină?
Te văd, te-aud, te simt în orice stare, Iubirea mea e mai presus de fire, Eu n-am plecat, căci sunt în orice floare, Și-n orice zbor și zumzet de albine.
Din ochii tăi aprinși din miez de soare, Cu ce văpăi din suflet mă răpui? Te camuflezi sub haina-ți muritoare, Nevrând să vinzi din taină, nimănui.
Poemele ți le-am înfipt în carne, Îmi porți miros de viață și de crin, M-auzi în ploaia care stă să toarne, Cu tunete pe trupu-ți sibilin?
De vrei să mă ucizi, eu nu mă apăr, Iubirea ta mă geme, astăzi, nud, Pe coapsa ta scânteiele-mi sunt țăndări, Respiră-mă mai mult, să te aud!
Tăcerea mea o simți bătând în tâmple, Căci ți-a pătruns în fiecare genă, Tot cordul tău de mine să se umple, Eu te condamn la dragoste eternă!
„Niciodată nu va ști omul acesta cît rău mi-a făcut! Am rămas cu un dor. Cum să-ți explic? Neliniștea mea…” „Sunt vorbele triste ale Cellei Serghi, femeia pentru care cuvintele dor, neliniște și iubire au fost sinonime cu numele lui Camil Petrescu. Povestea lor de dragoste nu a fost una fericită. Cei doi au trăit o iubire neîmplinită, pentru că scriitorul, dintr-un motiv secret, numai de el știut, nu a vrut să dea curs sentimentelor pe care le avea față de femeia îndrăgostită iremediabil de el. S-au cunoscut în 1927 la ștrandul Kiseleff, din București. Ea era o tînără frumoasă, blondă, care abia terminase liceul și se pregătea să îmbrățișeze o carieră în drept. El era un scriitor scund și surd. Pentru Cella a fost dragoste la prima vedere, așa cum avea să mărturisească în cartea sa de memorii „Pe firul de păianjen al memoriei „Nu era înalt și asta îl supăra poate la fel de mult ca și surzenia. Avea un mers sacadat. Umerii înțepenite, ochii apropiați, atenți, parcă voia să audă cu ei și protestând permanent împotriva a tot ce ce se întâmpla în jurul lui, în țară, în lume”, îl descrie Cella pe scriitorul de care s-a îndrăgostit. Camil Petrescu nu i-a acordat tinerei prea multă atenție, după prima întâlnire. S-au revăzut mai târziu, în același loc. Cella devenise studentă la drept și se căsătorise cu inginerul Alfino Seni. Pe Camil Petrescu îl interesa mai degrabă soțul Cellei, inginerul de la care putea să afle detaliile tehnice de care avea nevoie pentru cartea în lucru. Cella, însă, se îndrăgostește iremediabil de scriitor. „Pe el, totul îl interesa. Pe mine, doar el”, amintește autoarea în memorii. În anii care au urmat, tînăra îndrăgostită face tot posibilul să ajungă în preajma bărbatului iubit. Devine sfătuitoarea lui Camil Petrescu, intră în cercul lui de prieteni, frecventează aceleași locuri. Totul pentru a fi alături de cel despre care scria: ” Ne întîlneam la curse, la cinematograf și chiar la mine acasă, unde accepta să joace nesfârșite partide de table cu soțul meu, ca să fie aproape de mine. Aș fi vrut ca acest bărbat să închidă deodată cutia de table cu un zgomot care să dărîme zidurile și să-i spună: „Așa nu se mai poate! Vreau să fie nevasta mea!” Dacă nu e în stare de un gest definitiv, hotărât, înseamnă că nu mă iubește! Și totuși, de cîte ori rămîneam singuri o clipă, se apropia de mine și cu o tandrețe intensă, răscolitoare, îmi șoptea: ” Moft!” Scriitorul o alinta pe cea care-l iubea cu ardoare cu porecla de „Moft năzdrăvan” După evocările de mai târziu, pentru Cella scriitorul pare să fi rămas un permanent mister nedeslușit. Dacă a iubit-o sau nu, sunt întrebările la care autoarea „Pînzei de păianjen” nu a găsit niciodată răspuns. „Camil mă privea uneori ca de pe alt tărîm, alteori parcă era gata să mă îmbrățișeze. Într-o clipă mă tachina, începea să se joace cu mine, să mă chinuie și să mă descompună ca pe o jucărie, ca să-mi cunoască toate rotițele, să fie ale lui. Dar el nu al lor, nu al meu, el al nimănui. Nici măcar nu se teme, nu se apără. E sigur de el, sigur și ușor ironic. Ca un om în fața unei vitrine, admirând o jucărie care-l fascinează. Odată m-a întrebat: „Cînd vii la mine? Am fugit, fără să răspund. E durere și furie în privirea lui. Dar pentru mine pămîntul s-a micșorat. E cît îl înconjoară pe el! Lumea e toată, el,”rememorează Cella Serghi. A visat să fie soția lui, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Pentru Camil Petrescu, Cella era prea inteligență, prea frumoasă și nu corespundea portretului de nevastă ideală pentru un om de litere care credea că ” Pentru un scriitor nimic nu,i mai periculos decât să se însoare cu o femeie inteligentă. Cella a divorțat de inginer, chiar dacă știa că nu va deveni soția celui pe care îl iubea. S-a dedicat actului Creației și și,a transformat iubirea neîmplinită în talent literar. A scris romanul „Pînza de păianjen ” și primul cititor al romanului a fost Camil Petrescu. „Am citit pînă acum la ora două romanul scris la mașină al Cellei. E de o bogăție faptic, de o sensibilitate, de o autenticitate care depășește cu mult tot ce așteptăm anul acesta de la ea”, scria Camil Petrescu în note zilnice. Scriitoarea a recunoscut că îi datorează primul roman lui Camil Petrescu. În dedicația cărții dăruite celui care a inspirat-o, scriitoarea a notat: ” Lui Camil Petrescu pentru că m,a învățat că scrisul înseamnă muncă, muncă grea, amarnic, disperată, pentru că m-a învățat ce înseamnă conștiinciozitatea în scris, prin exemplul cărților sale. M-a învățat să ocolesc ce,i facil, să caut întotdeauna calea cea mai grea și mai bună. M-a îndemnat, zi de zi să scriu cartea asta, să renunț la tot ce era în afara ei, să fiu disciplinată și răbdătoare. Îi datorez tot. Fiindcă fără ce m,a învățat el, însușirile mele s-ar fi risipit și această carte n-ar fi existat.” Cariera literară a Cellei, izvorâtă din dragostea pentru Camil Petrescu a mers mai departe. A scris romanele „Această dulce povară, tinerețea”, Mirona și memoriile „Pe firul de păianjen al memoriei”. Camil Petrescu a murit în anul 1957. Cella Serghi i-a supraviețuit încă 35 de ani. S,a stins din viață pe 19 septembrie 1992, la București.”
FRAGMENTARIUM Cella Serghi Tu ai murit, pe tine te întîlnesc la tot pasul, Tu, cel pe care l-am iubit și-l iubesc ca pe un mort… De ce-mi ieși în cale ca oricare altul, Din tot ce-a fost, poate numai suferință și dezamăgire, Cît a trecut, cît a rămas? Din zborul meu către tine, spre piscul muiat în albastru, Din căderile în prăpăstii, înghețate și negre, Unde, de ce m-am oprit? Unde mă aflu? M-ai fărîmițat, m-ai murdărit! Cum de-am scăpat din visul ăsta urît Mai întreagă, mai bogată, mai vie… Tu ai murit… eu sunt vie Și zilnic aproape de tine Mă gîndesc la ce-a fost, la ce-o să fie… Ochii-mi ard de lacrimi încremenite, Sufletul mi-e pîrjolit, Tu ai rămas în amintire întreg, viu ca o făclie! Dar tu ești mort, iubitul meu, Făclia arde la căpătâiul dragostei mele Și nu-mi pare rău… Dragostea mea a murit… Dar în cenușă mai sunt fărîme incandescente, vii! Dac-ai veni, dac-ai sufla, s-ar aprinde Flăcările albastre s-ar roși, s-ar înteți, Dar tocmai asta nu vreau! Prin ele, odată, am trecut, Le-am simțit arsura! M-am zvîrcolit în focul dragostei Și n-am pierit, am scăpat vie!…
Acum, în prospețimea zăpezii au răsărit ghioceii, Pe crengi arse de frig simt, presimt mugurii… Îi văd, îi aud cum se sparg. Am să-i aștept, Am să duc întîile frunze, Toată primăvara am s-o duc La mormântul dragostei mele… Acolo… știi unde… Pe maidanul unde ai zvîrlit-o ca pe un gunoi! Uite cum strălucește! Ca un licurici într-o pădure, noaptea. Dragostea mea a murit, Dar uite-o întreagă în steaua de-acolo, Întîia stea de pe tot necuprinsul acestui amurg, Uite-o întreagă în lacrima care a rămas agățată , Între gene…
Robit de chinuri şi răpus de boală abia-mi mai port cununa mea de spini secundele tot mai ades mă-nşeală prietenii îmi sunt tot mai puţini
tot mai ades în nopţile de toamnă orbecăind absurd prin ceaţa deasă bate discret la uşa mea o doamnă rugându-mă să o primesc în casă
pe masa de stejar zace psaltirea străluminând cu slove bezna grea bătrână doamnă nu vă pierdeţi firea eu am plecat de mult din casa mea
i-au putrezit până la grindă căpriorii şi duşumelele de mult s-au spulberat în hornul casei mele s-au aciuat cocorii făcându-şi locul lor pentru iernat
mult răbdătoarea mă aşteaptă-n uşă cu flori de vâsc şi buruieni de leac mi-e gura pardosită cu cenuşă şi e târziu şi nu ştiu ce să fac…
E-atâta întuneric și totu-i în reluare, Iar lumea-i răvășită cum n-a fost niciodată, Târziu este în toate, nu mai avem răbdare Cu ceasul ori clepsidra de timpuri agățată.
Ades mergem aiurea, fără s-avem o țintă, Rătăcitori prin codrii albaștri de poluare, Cărarea e greoaie și pare că se-avântă Spre negura puterii, cu lumea la picioare.
În valea de cenușă e-un lac cu apă verde, Ce pare-ades că fierbe sinistru și mocnit; Apocaliptic, printre uriașii munți, se pierde Ochiul desprins din ceruri, rămas înțepenit.
Istoria dejoacă tardivă și cuminte Trunchiată, incompletă și deseori uitată, Legi ce odinioară se succedau prin minte, Mucegăind în cartea ce se-nvăța odată.
Mă plec peste morminte, eroilor și flutur Culorile stropite cu sânge și iertare, Puterea și-a pierdut-o în timp sărmanul vultur… Să ne iertați dar… „timpul n-a mai avut răbdare”.
Pe când ziua se-nchină apusului de soare, Iar muntele se pleacă cupolelor de stele, Cu aripa-mi din ceară încerc să zbor spre mare, Icar vrea să mă ducă pe țărm și să mă spele!
S-a prins în ochiul tău o floare pământul iar s-a zdruncinat și cu petale arzătoare la cer albastru s-a închinat Privirea caută-n visare pustiu-și leapădă veșmântul din lanțuri cere îndurare iubirea, veșnicind cuvântul.
Puteri abrupte nasc în tine sfârșind prăpăstii din trecut căderi în alb, acum străine dorințe nasc prin pasul mut Tot rătăcind la întâmplare, fâșii de raze se desfac în zboruri lungi și orbitoare… S-a prins în ochiul tău, un mac!
Ai poposit o clipă în gândul meu albastru, Un munte-și strigă zarea, râvnind un infinit, Tu , vânător de nimfe, cu sufletul sihastru, Din care veșnicie, de unde ai venit?
Apusuri violete am petrecut în taină, Era o nebunie și m-apăsa cumplit Această ne-mplinire, purtam o altă haină În toamna vieții mele…În suflet mi-ai cioplit.
În stânca ce crescuse, icnind printre izvoare, Tu ai făcut lăcaș, cu sete de lumină, Sărutul tău e foc în gheața ce mă doare, M-ai înflorit, voinice, dar nu mai am tulpină.
Erai un vânător, eu, ciută rătăcită, În crângul unde cerul a coborât poieni, M-ai prins la liziera dintre un veac și-o zi, Și-a nins atunci albastru și au căzut troiene.
M-ai nimerit la tâmplă și-a ars o primăvară, Și-n inimă un glonț a-ngenuncheat o lume, Au ars atunci copacii și, pentru-ntâia oară, O lacrimă de-a mea a înghețat în brume.
N-a mai rămas nimic, ai pârjolit visarea… ,,ÎN VALEA DE CENUȘĂ E-UN LAC CU APĂ VERDE”, Unde mi se adapă durerea și uitarea, În crângul meu albastru, iubirea mi se pierde.
Zbor spre înălțimi 