S-a dărâmat Olimpul și zei au sucombat, Din mituri curge sânge și-un palid răsărit, Eroi ai nemuririi acum s-au arătat Paiațe semizeie în scrumul unui sit.
Din liră cântă muza pe buze de aed, Răscolitoare versuri se-ngemănează-n sori, Mulțimi de gură-cască în jurăminte cred, Iar tu, un jertf al zilei, te-nchini și îi adori.
Herculeeni plămadă în trup de filistini! Aheii lăcrimează în ochiul din călcâi, Tezei reverbereaza în aure de vini, Iat tu, o geană vie, un praf pe tălpi rămâi.
Duhoare-i tot Olimpul de trupuri de titani, Zdrobite de firescuri și dărâmări de ani; Zidește-te, oracol, în ochiul unui sfinx, Să curgă adevărul în mladă de syrinx!
Cât chin să plimbi legende în cupe de absint, Sub clipocit de verde din stropii de pelin, Homerice apusuri în panglici de helmint Și alte răsărituri de soare în declin!
Îşi şterse în grabă fruntea de broboane şi îşi căută din priviri un scaun liber. O dureau picioarele şi spatele cumplit. Era duminică, dar ea nu se putea bucura de ziua de odihnă. Cu pensia ei ar fi murit de foame dacă nu ar fi găsit o familie onorabilă, de ai căror copii să aibă grijă. Se aşeză cu greu şi oftă din rărunchi. Gândurile începură să curgă şi imaginile feţelor obosite dispărură ca prin minune. Ana era încă o femeie frumoasă la cei 60 de ani ai săi, dar avea în ochi o tristeţe care te făcea să-ţi pleci ochii dacă o priveai. Adunase în ei toate ploile toamnelor şi din când în când, doar atunci când îşi vizita copila, ochii ei se goleau de neguri şi albăstreau lumea. Amintirile se derulau, ca de fiecare dată când se întorcea acasă de la muncă. Se buluceau, se călcau în picioare şi ajungea acasă ameţită, buimăcită, îndurerată. Îşi pierduse pe rând părinţii, soţul, rudele…Nu mai avea decât un frate departe de ea şi o mătuşă dragă, care locuia în căsuţa bunicii ei, unde se năcuse, undeva pe malul mării. Se apropia staţia unde trebuia să coboare, dar ceva o ţinea ţintuită pe scaun. Îşi îndreptă privirea spre capătul vagonului şi zări un bărbat într-un scaun cu rotile. Tresări şi se ridică brusc în picioare; -Mihai, tu eşti? Bărbatul ridică ochi spre ea şi se uită ca la o arătare. -Ana, tu eşti? Stăteau şi se priveau, fiecare întorcându-se în timp, undeva, cândva, când primăvara avea mirosul iubirii şi al tinereţii. -Cum s-a întâmplat, Mihai? Ce ai păţit? Unde ai dispărut? -Ştii, când trebuia să ne întâlnim în gară, să plecăm la Poiană, să ne logodim? Ştiu, că m-ai aşteptat, Ană. Eram atât de fericit şi alergam să ajung mai repede la autobuz. Am traversat bulevardul neglijent şi neatent, invadat de euforia întâlnirii cu tine şi… m-am trezit la spital cu ambele picioare retezate. -O, Doamne, dar te-am căutat, te-am sunat, am întrebat toată lumea, unde eşti… nimeni nu ştia nimic. -Draga mea, m-am gândit mult şi mi-a fost cumplit de greu să aleg să nu te mai văd, dar te-am eliberat pentru că te iubeam prea mult. Am anunţat toate cunoştinţele să nu-ţi spună unde sunt şi am plecat la o clinică de recuperare în Austria. Acum sunt la un azil, unde sunt îngrijit destul de bine. Tu, ce faci, cum eşti, te-ai măritat? -Da, Mihai, după mulţi ani, dar acum sunt singură, mi-a murit soţul, am rămas cu fata care trăieşte în Anglia. Ştii, atunci, am încercat să închei socotelile cu viaţa, dar nu a fost să fie. Poate pentru că soarta îmi pregătea această întâlnire. Acum sunt liniştită că am aflat că nu m-ai părăsit. Eu te-am păstrat mereu lângă mine, aşa cum te ştiam… -Eu cobor, Ană, acum. -Eu trebuie să iau metroul înapoi vreo câteva staţii. Ana rămase cu privirea agăţată de mâinile care împingeau roţile căruciorului, aceleaşi mâini care-i mângâiaseră trupul doi ani. N-a fost să fie! Ajunse acasă, îşi aprinse o ţigare, deschise fereastra şi cu ochii spre cer înjură de dumnezei, cum n-o făcuse niciodată. 29.04.2018
încep în fiecare zi terapia cu iluzii schimb puţin amintirea cu tine am nevoie de un strop de nebunie alt gen de uimire ceva între divin şi periculos care să-mi împrumute sentimente noi
e greu să trăieşti cu atâtea buruieni perverse sub piele cu tristeţea plutind ca nufărul pe ape învolburate
dau înapoi timpul până devine copil o secundă vie îmi scapă printre degete îmblânzeşte aerul
nu mai caut fărâma de iubire lipsă îmi construiesc o lume nouă mică doar cât o piersică mă cuibăresc în ea şi aştept să mă nasc din nou
Copil preaiubit, te vei naște din nou, La masa tăcerii cu pâine și vin, O lacrimă scursă din timpul deplin Un plâns zguduit peste-al lumii ecou…
Din trupul tău fraged de prunc adormit Vor crește lăstarii cu viață eternă… Așază-ți destinul și capul in pernă Iubire divină și fără sfârșit!
Căci lumea-i o umbră pe-un drum fără pași, Văzduh fără zboruri și aripi schiloade… Din beznă de inimi vin corbi să ne prade Cu ciocuri flămânde și zâmbet vrăjmaș …
Copil dăruit, preaiubit giuvaer, Ascultă pământul și-a lui sarabandă, Privește-l apoi aducându-ți ofrandă În inima mea mai aproape de cer!
Te vad țintuit printre veacuri mărunte, Copil împărat lângă demoni și îngeri, Ca-n șapte cuvinte iubire să sângeri Cu muguri din spini pentru inimi si frunte!
Dar azi negreșit te vei naște din nou Cu pâine și vin peste-al lumii ecou!
Zbor spre înălțimi 