Iubitor de natură și impresionat de frumusețea și măreția castanului, copilul se apropie timid de el, simțind o atracție deosebită. De-a lungul anilor, timpul a încrustat vârsta în scoarța acestui castan, fiecare rid spunând parcă o poveste. Acum, în plină renaștere, verdele și "mii de muguri aprinși" explodează și îl farmecă pe micuțul poet. Are impresia că unul dintre ei îi șoptește numele. Simte o legătură, o comuniune superbă între el și acest mugur ivit parcă să-i dea binețe și să-l facă chiar conștient de rostul său pe lume. Orice pom renaște primăvara, se coace vara și dă rod toamna, ca iarna să-și lepede hainele și să treacă la somn, până la o nouă renaștere. Micul poet se gândește că, asemenea castanului, acum e perioada sa de verde și trebuie să profite la maximum de ea, va urma perioada în care va dovedi maturitate și înțelegere în ceea ce privește rostul vieții, apoi va urma toamna când roadele trăirilor sale vor străluci de frumusețe și de bogăție, de înțelepciunea dată de celelalte anotimpuri, de parcursul său prin ele. Și este fericit că poate experimenta toate acestea, sugerate de prietenul său castanul.
Felicitări, Paul! Superb poemul tău. Florentina Savu
CASTANUL Paul Andrei Rîpă
Am auzit chemarea castanului. M-am apropiat. Pe scoarța ei vremea și-a scris povestea. Printre verdele intens mii de muguri aprinși mă vrăjesc. Unul singur șoptește numele meu. Privindu-l cu atenție mă simt atras. Mă las purtat știind că mâine voi fi rodul care va hrăni Pământul. Ce frumos! Ce minuni mă face Universul să experimentez!
Casa veche dintre ape nu mai e, dar doru-i prins într-un ciot uscat în gard, năpădit de stufariș. Felinar de stele-n salbă luminează pe furiș cuiburi goale fără cuci… Printre uluci ies flori de nalbă.
Amintiri mă cheamă-n noapte să-l slobod, șoapte clipocesc prin trestii, curg și cresc înfiorate, sub ape tremură luna, clipesc stele căzând de pe stânci, amuțesc… În zori, culoare de dor au ochii tăi adânci!
Mi-e dor, dar cum să-ți spun c-aș vrea să plâng sub salcii pletoase așa, să știu că sunt vie în adâncuri cețoase și cum să-ți spun c-aș vrea să râd, așa, că-n mine creste iarba și-i verde ochiul meu de veghe și-aș vrea să-ți scriu tot dorul în ploaie de petale, să nu te-nduri să le strivești pe-alei când te-oi plimba agale și, dacă e prea mult și dă pe-afară, lăsăm să ciugulească porumbei fărâma de dor epistolară, inel călător, în zbor de primăvară!
De această dată (Zâmbește-ți!, Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2023), Lia Teodora Ianto își propune să scrie despre fericire, o stare despre care ajungem să credem că ne este străină ori că poate fi atinsă doar pentru o scurtă perioadă de timp, de ordinul clipelor. Autoarea încearcă să ne convingă – și reușește – că nu trebuie să ne temem de fericire, căci ea sălășluiește în adâncul nostru mereu și că depinde doar de noi înșine să ni se dezvăluie. Fericirea este sinonimul trăirii, al vieții, așa încât bucuria de a vedea zorii dimineții trebuie să ne mângâie sufletele, să ne umple de recunoștință, tocmai pentru că viața este o minune („Văd viața ca pe un dar divin”). Însă numai iubirea ne poate învăța să trăim, să fim fericiți cu adevărat, pentru că ne schimbă, ne transformă din egoiști în altruiști. Ne învață să trăim în și pentru celălalt, să ne dăruim total, iar atunci ajungem să îl simțim aproape pe Dumnezeu („O parte din mine e casa lui. Cealaltă îl păstrează pe Dumnezeu. Iubesc. Sufletul meu îmi conduce viața”). Prin iubire vom reuși să ne cunoaștem pe noi înșine, să ne aflăm propria valoare („Mulțumesc pentru că îmi dăruiești șansa să mă iubesc mai mult, să mă prețuiesc mai mult decât ai făcut-o tu și să îmi deschid inima către pace”). Iubirea vine la pachet cu nesiguranța, cu durerea, cu despărțirea, cu neîncrederea în forțele proprii. Și totuși, chiar și în suferință, fericirea este aproape și trebuie acceptată ca atare („Durerea nu mă face un om rău, poate unul mai bun”; „De azi viața merge înainte. Cu speranță, încredere și cu lecțiile făcute”). Toate aceste împrejurări, trăiri ne fac mai puternici, ne determină să conștientizăm că nimic nu este întâmplător, iar un sfârșit e doar un alt început („Azi sunt un om recunoscător pentru că niciodată nu m-am lăsat înfrânt când am trecut prin întuneric”). Scrisul reprezintă o modalitate de alinare a chinului, a suferinței, întrucât coala de hârtie suportă cu stoicism durerea noastră, iar atunci când se transformă într-o carte, aceasta devine pildă pentru cei care o vor citi („A scrie o carte înseamnă a avea curaj să te dăruiești întru totul infinitului, indiferent ce va urma”). Scriitura Liei Teodora Ianto este sinceră, izvorâtă din experiență și vine în sprijinul celor care caută liniștea sufletească. Director editură Castrum de Thymes, Daniel Luca Copertă realizată de: Nicolae Toma Foto portret: Mihai Takacs, 2012
Pentru a pleca din adăpostul prudenței, ai nevoie de-o nebunie numită curaj.
Orice floare trăiește dintr-o rădăcină; orice reușită își are rădăcina în străduință.
Apa care nu curge băltește, mintea care nu lucrează stagnează într-o gândire limitată.
Dacă am trăi mai lucid, nu ne-am mai rătăci în propriile trăiri.
Odată cu perpetuarea minciunii, dispare încrederea și este înscăunată trădarea. Adevărul este judecat de ipocrizie și răstignit de lașitate.
Sufletul meu se află la volan pe drumul existenții mele. Adeseori e nevoit să împingă înainte această mașină numită viață.
Când pui sufletul pe tavă, mai devreme sau mai târziu cineva tot bagă cuțitul în el.
Cât de slabi devenim când iubim prea mult pe cineva.
Unii dintre noi trăim mai mult, în vreme ce alții nu se maturizează niciodată.
Singurătatea mă deprimă, dar e singura care nu-mi trădează încrederea.
Îmbrăcăm hainele mărinimiei doar la Paște și Crăciun, doar dacă între timp nu au rămas prea mici pentru a acoperi meschinăria noastră.
E o diferență între faptul de a cunoaște calea bună și faptul de a o urma.
Lucrurile importante nu se văd, nu se aud, doar se simt.
Doar cine se ridică pe propriile aripi poate atinge cerul.
Nu ne oprim niciodată din a iubi, poate doar când încetăm a mai spera.
Temerile noastre sunt gratiile comportamentului nostru.
Nu toți cei care-mi dau ATENȚIE îmi sunt prieteni. ATENȚIA poate fi călduroasă sau răutăcioasă. Prima mă încântă, cealaltă mă revoltă și ambele necesită ATENȚIE.
Ceea ce te împinge să-ți iei zborul este de fapt mâna destinului condusă de propriul instinct.
Lacătele încuiate vor fi distruse dacă nu au chei. Capetele încuiate vor fi distruse de lipsa de minte.
Doar prin regăsirea sinelui pierdut voi găsi eliberarea din realitatea iadului acestei lumi.
În seiful amintirilor mele stă ascunsă complicitatea zâmbetului tău.
Zbor spre înălțimi 