Iubite, calendarul se împarte Între un zbor și o eternitate, Între război și-o oră de iubire, Mi-e inima între exil și libertate, Se zbate între strigăt și-nrobire.
Ieri m-ai jucat pe ultima ta carte, Eu te-am iubit adânc, cu disperare Și jocul sorții astăzi ne desparte, Tu îmi rămâi o ultimă mirare.
Iubirea noastră a agonizat Între un ,,nu” și-un ,,da”, zbor și cădere, Destinul parcă ne-a ironizat, Mi-ai fost și rană, dar și mângâiere.
Fluturi albaștri, secerați de ploi, Se-ascund într-o tăcere ancestrală, Poate în altă viață vom fi ,,noi”, Fără-ntrebări și fără îndoială.
Un infinit m-apasă și ocupă Golul lăsat de tine-n prag de toamnă ,,Și te iubesc la echinox și după”, Știind că o singurătate mă condamnă.
A trecut şi vara când aveai ochii verzi, Fluturii din ierburi se jucau cu mine Şi, da, ştiu prea bine că azi nu mă crezi, Nu m-auzi şi nu vezi că-i sâmbătă mâine.
O vineri tomnatică se aşează-n colțuri De grădini cu flori ce se vor culese, Bate-un vânt năstruşnic între două poluri, Că-i sâmbătă mâine, oare cui să-i pese?
Şi ce dacă iar vine un alt mâine? Întomnez cu vara şi visez zăpezi, Din copacul galben, o privighetoare Îmi spune că-i vară şi ai ochii verzi.
Vrei să fii nemuritor construindu-ți casă-n stele, și oblon cu opritor țesut numai din dantele! In tăcerea de izvor luminat fiind de-un fulger, să te plimbi pe câte-un nor, visând să devii un înger!
Iar de ceru-i mohorât și în noapte e furtună, tu-ți dorești atât de mult, soare ca să te dispună! Calea ce-ai ales spre cer, nu vrei să se piardă-n zare, chiar de știi că-i efemer lucrul ce e de vânzare.
Privește, te rog în jur, cine știe… poate vezi, casa-ți ce prinde contur, chiar la tine în livezi. Mama ce așteaptă-n prag, tot mai des să-i dea binețe fiul ei crescut cu drag, sprijin pentru bătrânețe!
Mă cuprind în brațe valuri, marea-mi susură chemarea, Calmă,-n voaluri de meduze, briza își răsfiră boarea, Rătăcesc în ochii mării, tulburi, șoapte ne-nțelese, Lacrima plânsă-n adâncuri, încă o poveste țese!
Mă îmbracă-n perle, marea și-n șiraguri verzi de alge, Leagă doruri în năframe, fluturând peste catarge Furii oarbe, descărcate-n fulgere ce-aprind stihii, Visele furate-n zorii zilelor când tu nu vii,
Regăsite-n miez de noapte, descântate să te-ntoarcă… Printre norii scămoșați, luna-ncepe lin să toarcă Din fuior de smoală, bezna, licurici sclipesc pe apă, Stelele-au căzut în vraja visului strivit sub pleoapă!
Mugur de liniște, stins în ecouri zvâcninde pe ram, Nu știe valul din câte furtuni te-am rupt, să te am, Doar tu, iubite, știi că-n plopi, tot marea-n frunze vuiește, Miros de sare și briză în muguri, toamna-mi doinește!
,,,,,o poezie a lui Radu Gyr, probabil, una dintre cele mai frumoase, copleșitoare și emoționante dedicate lui Mihai Eminescu, cel supranumit de Țuțea, “o sumă lirică de voievozi.”
BALADĂ PENTRU EMINESCU
Te-am slăvit în cărți și în poeme Și te-au înălțat iconoctas, Ca să fulgeri tânăr peste vreme, Cu vecii de cremene sub pas. Te-au văzut voevodând voroave, Ciobănind genune și zăpezi, Potcovar de fum bătând potcoave Negurilor strânse în cirezi. Te-au crezut gigantic Sfarmă- Piatră Care sparge piscul viforos, Și fierar înfierbântând pe vatră, Mările călite sub baros. Împărat, ți-au scris pe tâmple steme Făt-Frumos, ți-am pus în mâini hanger. Și-au cules, din pana ta, blesteme, Viscole și răzvrătiri în cer. Ci, netrebnic, eu adulmec zării Pașii tăi pe unde te-au fost dus Și-nsetat pe drumurile Țării Dibui urma ta de blând Iisus. Caut picurii de sânge, neșterși încă, A crucificării pe furtuni Și sărut lumina lor adâncă Și-i ating cu mâini de rugăciuni. Trist Iisus cu umbra de tămâie Dăruind azur din mâini subțiri, Sfânt, bătut, pe veacul tău în cuie, Scânteind, înalt, din răstigniri. Frânt de-o stea și-ngenuncheat de-o floare, Biruit de ramuri de arin, Îndulcit cu dor de moarte-alinătoare, Ars ca Nesus în cămașă de venin… Nu, tu nu ești meșterul, ci cneazul, Nu ești înstelatul împărat. Sfâșiat ți-i pieptul și obrazul. Tu ești marele însângerat! Te-ncrustăm, zadarnic, în agată Și-n icoane noi pe flori de crin. Crinii nu vor stinge, niciodată, Umbrele cununilor de spini. Eu nu-ți pipăi steme și nici lauri… Numai rănile mă plec și ți le strâng Și le fac medalii mari de aur, În genunchi, le-nchid în inimă și plâng.
În ochii tăi sunt stele cu ciucuri vii de foc, Oglinzi ivite-n soare cu iz de iarmaroc, Ai vrea să vinzi lumină, să cumperi vise dulci Că să nu mori uitată prin strigătul de cuci,
Ai vrea să vinzi iluzii din tolba ta de vis Pentru-a călca covorul întins prin paradis, Să șlefuiești cu mintea drum spre fericire Pe el să împrăștii gânduri de nemurire.
În ochii tăi sunt zboruri întinse spre viață Și-n suflet tot timpul aceeași dimineață, E-un pic de amiază și seară cât cuprinde, E tinerețe multă dar ea nu se vinde…
E plin iarmarocul cu lucruri nevândute, Lumea-i curioasă să zboare peste munte, Ne adaptăm din mers, ocalele sunt grele, Cum să pornești în zbor, de picioare cu ele?
Îți mor visele toate, rând pe rând din fașă, De ți-ai vândut lumina, cui de tine-i pasă? Iluzii ai cu carul și-ai mai și cumpărat Ca să-ți răsfeți menirea cu aer tulburat,
Să te îmbeți cu el prin mugurii de somn Și amețită bine în gând cu el s-adormi… Îți bate toaca tare la mănăstiri de vis, Colinzi prin taina nopții dar…unde-i paradis?
Zbor spre înălțimi 