Și totuși există lumină-n străfund, Un bob fermecat născocit în furtună… Milenii se scurg într-un joc furibund, Doar îngerul tainic ne ține de mână…
Povară și lacrimi ascunse în miez, Și sânge cu stropi de azur laolaltă… Există lumină când pururi veghez, Și-n scoica pierdută oceanul tresaltă…
Și totuși în beznă lumina-I deplină Când trepte spre ceruri sub paşi se zidesc… Mi-e rugă zidirea cu miez de lumină Când vraja se stinge și crini înfloresc…
Lumina-i iubire prin colțuri de stele, Adânc adevăr pe-un tărâm efemer… Corabie frântă de-a vremilor vele, Și-n sufletul meu mai aproape de cer!
Și totuși există lumină-n blestem, Când timpul s-a frânt sub o lespede grea… Pe-altarul iubirii și pietrele gem, Primește-I sărutul în inima ta!!!
Să ai curajul să te-ntorci la tine să te măsori să vezi cât ai crescut. Printre dureri tăcute și suspine șă-ți duci tăcerea surdă la păscut să pască stele, lacrimi căzătoare pe caldarâmul burgului aprins să îți alegi frumoase ursitoare din lumânări ce încă nu s-au stins
Să ai curajul să revii în tine, în corpul unui lut nepăsător cu ochii duși și zilele puține să-ți fi mereu și drum și călător
Si mai târziu, acuma sau mereu crucificat pe câte o răscruce așteaptă-ți mama care îți aduce o hartă, să ajugi la Dumnezeu…
M-am întâlnit cu Primăvara-n drum, să n-o mai recunosc, bat-o norocul ! Avea ceva-n priviri, așa… cum să vă spun și nu pot să divulg nici data și nici locul.
Ea m-a privit cu-n ochi, pe sub sprânceană dându-mi de-nțeles că ea este cadâna pe care o aștept. Uitând pe loc de mine am îngânat timid, un : Sărut mâna !
Împleticindu-mă-n cuvinte, i-am șoptit parafrazându-l pe maestrul meu Dinescu : „Sunt tânăr, doamnă !” Tânăr și școlit mai tânăr decât este astăzi Eminescu.
Și pentru c-o doresc atât de mult am încercat s-o prind de subsuoară dar pân’ am reușit să mă îndrept de șale s-a-ndepărtat cu-n salt de căprioară.
Râzând șăgalnic ea s-a pierdut în zare lăsând în urma ei o dâră de lumină, a străbătut pădurea fremătând, topind zăpezile în pas de balerină.
Vino-n codrul din Carpații unde Dunărea te cheamă Unde duhul munte-i tată iară Dochia-i e mamă, Vino să ne guști izvorul, să-l auzi cum clipocește, Să-înțelegi ce este dorul când iubești pe românește!
Vino-n țara de poveste unde aleargă-n primăvară Păsări ce-și găsesc sălașul în codrul cu frunza rară Și-oi vedea cum se iubește cum nu vezi în lumea mare Ș-ai s-auzi cum se doinește din fluier l-apus de soare!
Vino să cunoști feciorul mândru, falnic Dragobete, El simbolul nemuririi dragostelor către fete… Așa spune o legendă din mitologia veche Că nu vine primăvara până nu-ți găsești pereche!
Mi-aduc aminte ca mama mea tocmai făcea niște bulion într-un cazan mare de tuci pe care mai înainte niște țigani scumpi care veniseră la noi pe stradă il cositoriseră folosind taina tipirigului, un fel de chimicală stranie, de epocă migratoare. Mi-aduc aminte ca i-am zis mamei că de ce scoate miezul bun și verzuliu al roșiilor și răcoros și sâmburos și că de ce tocmai pe el, care este atât de bun, il azvârle când face bulion. Mama a catadicsit să se uite la mine mirată, asta mai la începutul secundei, deodată, cu ochii ei albăstrii, și cu sperietură, mi-a zis:
Dacă te prind ca ești poet, te rup în patru bucăți și te dau la câine de mâncare și la găini și ce mai rămâne din tine dau la cerșetori.
Mamă, i-am zis, ce e aia un poet?
Un poet, mi-a răspuns mama, roșie pe mâini de roșii, care de un sâmbure pe care l-ar fi avut stepa, de l-ar fi avut, mama mi-a spus: Un poet este singurul copil pe care nu și-l dorește să și-l nască o mamă și nici măcar acea mamă care din suferință ar vrea să-și blesteme zilele.
Chiar da?, am întrebat-o eu, speriat c-ar putea să fie vorba despre mine, iar nu despre altcineva.
Chiar da, mi-a răspuns mama, îți spun eu că așa este, mi-a răspuns ea. Chiar da, mi-a răspuns mama, că poeții sunt liberi de parc-ar fi stelele cerului, că dac-ar fi să-i luăm în serios s-ar dubla natura.
Poate sunt ani din viață pe care îi considerăm pierduți din cauza problemelor diverse întâmpinate, însă nimic nu poate fi pierdut ci totul se câștigă, mai devreme sau mai târziu. Și apoi, testele puse de Dumnezeu în fața noastră ne fac mai puternici și mai luptători, tocmai pentru a învinge și a transforma imposibilul în posibil. Dacă Dumnezeu există în rugăciunile și în sufletul nostru, nimic nu este pierdut. Nu contează că nori negri plutesc pe deasupra, contează doar acea convingere că oricând aceștia pot dispărea și în locul lor să apară soarele, cel care va lumina cu razele sale sufletele singure și întristate Acestea merg prin viață purtându-și „masca durerii cu râs de paiață”. A te ascunde, a nu-ți etala momentele de disperare în fața nimănui este și acesta un gest de putere interioară. De ce să-i tulburi pe cei din jur cu problemele tale? Iar dacă mai sunt și oameni care te disprețuiesc, asta nu trebuie să te atingă ci, printr-o gândire pozitivă, să mergi pe drumul tău și să lupți să depășești acele greutăți care parcă te cocoșează. Chiar asta face poeta Dorina Omota, ea „Alungă amarul pe-a plângerii vale”, așa cum o îndeamnă îngerul de lumină care-i iese în cale. El o sfătuiește să-și păstreze aproape prietenii adevărați și o încurajează cum știe mai bine să iasă la lumină. Poeta rămâne cu impresia că totul a fost doar un vis. Cugetul însă îi șoptește că nu este deloc așa, că prin acel înger i-a vorbit Dumnezeu însuși. Așadar, credința este totul, fără credință suntem Nimeni! Florentina Savu
De vorbă cu Îngerul meu
În zâmbetul trist din viața pierdută, Prin clipe povară de-atâtea ninsori, Tăcerile-mi ard cu lacrimi de ciută, Și-o unică rugă spre Cerul cu nori
Port masca durerii cu râs de paiață, Când caut speranța și-un strop de senin, Dar văd peste tot numai chipuri de gheață, Vânzându-mi dispreț cu-n surâs heruvin.
Un țipăt de jale și-un ieri infernal, Se zbate haotic deși mă abțin, Iar lutul din mine se rupe letal Când inima frântă în palme o țin.
Trăiesc un coșmar de-i ziuă ori noapte, Degeaba un înger mă cheamă ades: Orgolii, frustrări, și ura din șoapte, Mă duc înspre-o poartă de sumbru proces.
Dar îngerul meu îmi iese în cale, Și-nlătură spaima spunându-mi duios:
Alungă amarul pe-a plângerii vale Și ține cu tine doar omul frumos
Mă uit înspre El și nu-mi vine-a crede, Nu-i nimeni cu mine, doar cugetul meu, Îmi pare un vis dar durerea se pierde, Și-o voce îmi spune: -Era Dumnezeu!…
Fii proriu-ți filosof și niciodată judecătorul celorlalți.
Am încetat să șterg și să iert când mi-am dat seama că de fapt greșelile sunt lecții pe care nu trebuie să le uit.
Nu-mi doresc simpatia celor mulți, vreau doar iubirea celor apropiați.
Cea mai grea bătălie purtată zi de zi nu este cea cu faptele altora ci cu propria mentalitate.
Bunătatea e puterea celor puțini, care poate sensibiliza inimile celor mulți.
Prostia moare de grija inteligenței, iar invidia detestă realizările altora.
Nu diferența dintre noi ar trebuie să ne preocupe ci constanta noastră indiferență față de celălalt.
Viața e un puzzle format din multitudinea pieselor numite momente.
Cea mai dificilă alegere pe care o am este între cunoaștere și sentimente.
Adeseori, dezamăgirea se ascunde în grădina unde îngrijești flori delicate pentru inimi nepotrivite.
Anumitor oameni trebuie să le închizi ușa spre inima ta: pentru o zi, o săptămână, o lună sau poate o viață. Unele decizii dor inima, dar liniștesc sufletul.
A scrie este ușor, dar a da și sens la ceea ce scrii, este greu.
Perfecțiunea umană nu există, există doar acceptarea de sine și respectul pentru ceilalți.
Tăcerea este un lucru ușor de simțit, dar greu de interpretat.
Memoria creditorului adeseori este mai bună decât a datornicului.
Viața e grea atunci când lipsește cunoașterea, priceperea și răbdarea!
Vântul poate opri vremelnic zborul unei pasări, dar nu-i va frânge niciodată aripile.
Există o mulțime de locuri frumoase în lume, dar amintirile noastre unice sunt mult mai prețioase.
Nu-n vorbe de clacă se scrie norocul, nu-n frigul din iarnă și-n umerii goi, Doar lemnul din sobă ațâță azi focul, tristețea din tine aduce doar ploi. Mă suni și îmi spui, cuvinte de bine și timpul ne zboară, am vrea să trăim, Vorbești de poeme ce-ai scris pentru mine, de clipe prezente, și-mi ceri să iubim.
Îmi ceri să-ți vorbesc de timpul ce vine, de-așteptări și pretenții avute, De zboruri prin vise în noptile pline, cine n-ar sta, cu drag, să te-asculte? Promiți că de mâine vei trece pe-aici, în suflet eu port dorința de-o viață, Iubire născută în zori, tu îi zici, eu, marfă vândută la piață. 07/02/24
Zbor spre înălțimi 