Niciodată devreme, niciodată târziu Să iubești o sirenă, să te-ntinzi un pustiu, Să te-adapi dintr-o viață, să te-afunzi în suspin, Ca o arcă pe ape, ca un trup într-un scrin.
Niciodată vioară, niciodată pelin, Să te sufle doar vânturi printr-un suflet hain, Să te-nvârtă pe deget un destin nemilos, Să te coasă cu inimi universul pâclos.
Când o fiară te strânge într-un ochi furios, Și o muzică aspră, în arcusul tăios, Te preschimbă în floare, te apleacă-n pământ, Să te cânte aezii și să mori în cuvânt…
Niciodată o sete prea adâncă-n fântâni, Niciodată o ușă prea înfiptă-n țâțâni, Doar culcat pe o cergă, sub un cer străveziu, Cu o mână de oase într-o mină de viu; Niciodată devreme, niciodată târziu.
Când te macină-n soare întunericul orb, Să-ți ascunzi nerăbdarea într-o pană de corb, Ce se zbate pe prunduri, ca un timp în sicriu, Niciodată devreme, niciodată târziu…
Gândurile oamenilor sunt de mai multe feluri pentru că și oamenii sunt diferiți. Iarna până și ele îngheață, dar există acea dorință de a ieși în lumină și de a te întrece mereu cu renii, ori de a cânta și a citi din Biblie. Acestea sunt gânduri care parcă „se prefac în fluturi”, care devin frumoase ca niște flori multicolore, alergând prin sufletele și corpurile celor îndrăgostiți, producându-le atâtea emoții, atâtea trăiri magice! Dar pe lume nu sunt doar gânduri frumoase, luminoase, pline de iubire și pozitivism, mai există și „gândurile rele” care rănesc sufletele sensibile, care lovesc precum „o boală”, care „mințile sucesc”, făcându-ne prizonieri în „propria cușcă”, îngrădindu-ne libertatea de a fi. Acestea lovesc cu puterea fulgerului, însă trebuie să iei măsuri împotriva celor răi, să creezi lumină în jur, să-ți sădești în minte doar gânduri sănătoase, scăpând de balastul celor rele. Un mesaj foarte frumos. Felicitări, Cristina! Florentina Savu
Gânduri Cristina Tunsoiu
Gânduri înghețate bat la poarta iernii… Vor să evadeze printre crăpături, Aleargă adesea prin ninsori cu renii, Sau cântă la flaut, psalmii din scripturi!
Unele frumoase se prefac în fluturi Ce-și îmbracă -n grabă fabulos veșmânt, Între îndrăgostiți ei aprind săruturi… Și împletesc iubirea sacră pe pământ!
Gândurile rele sufletele mușcă, Sunt precum o boală, mințile sucesc… Ne fac prizonieri în propria cușcă, Fulgere aruncă, oameni dragi rănesc!
Stă-n puterea noastră s-aducem lumină, Să lăsăm să crească gândul sănătos… Ascultăm în taină vocea din surdină, Ș-alungăm cu-n zâmbet, gândul de prisos!
M-am trezit în albul iernii Nu puteam să respir decât alb Nu puteam să văd decât alb Albul acela strălucitor pe care îl auzi cum scârțâie sub bocancii grei atunci când alergi gâfâind pe drumul către casă. Copacii erau albi, păsările erau albe, literele acelea negre, rotunde dispăruseră și ele. Au râmas în mâini câteva scrisori albe mototolite. Pe liniile din palmă se vedeau tălpile lipite de zăpadă. Colindul abia se auzea dintr-o casă veche cu ziduri scorojite… Cuvintele zburau pe lângă mine până când am deschis ochii
Nu am știut vreodată ce este doru- aprins Până în noaptea-n care în suflet mi-a intrat Să completeze golul absentului, desprins Din pura-mbratisare ce-n neguri a zburat!
Nici n-am privit cum Luna se-mbujora de dor Când se-aprindeau pe boltă, făclii de stele, mii… Și-i licărea privirea țesând pe cer covor Lăsând mărgăritare din lacrimi alămii,
Crescând nemărginirea-n prăpăstioase nopți; N-am auzit nici vântul când o încovriga Priveam pe luciul apei cum nuferii sunt copți Dar foșnetul din trestii… pe mine mă striga.
Și n-am știut vreodată că dorul e aprins Și din suflarea Lunii în noapte m-a cuprins!
Zbor spre înălțimi 