TOAMNA MEA A venit la mine toamna în veșmânt de vrăjitoare Să-mi înnobileze tâmpla cu reflexe argintii Și o rază de lumină printre iriși să-mi strecoare Să-nțeleg cu ochii minții taina harului din vii…
A pictat cu aur merii ca prin sfintele altare, Pe covor de frunze moarte să îngenunchez păcatul, Și să trec apusul clipei granița dintre hotare, Dar s-ating cu duhul Cerul… caut ,,cheia și lăcatul”…
Încă bâjbâi prin mistere înspre calea veșniciei, Mi-ar mai trebui o viață să descui tot Universul… În căușul palmei Tale, ca-n vremea copilăriei, Îmi aștern și toamna vieții… Doamne, ocrotește-i mersul!…
Cât mi-erai de drag, parcă-ai fost un vis! Ca o dimineață peste un cais, Mi-ai trecut prin viață risipind parfum Și-am plătit cu lacrimi trecerea-ți de fum.
Astăzi te privesc fără tresărire, Nu-mi mai ești culoare pe câmpii aldine, Nu-mi mai ești minunea înflorită-n crâng, Ești un om pe cale coborând spre-amurg…
Ziduri ostenite între noi vibrează, Aerul tomnatic se rarefiază, Din plămânul nopții șuieră chemări, Ca o dezmierdare peste foste răni.
Suntem două sălcii pe un mal abrupt Împletind lumina în cuvântul mut.
Stau și privesc frunze vibrând ca murmur de pian îndepărtat și fiecare clapă-mi pare că rezonează-n picăturile de ploaie
fractalii izvoarelor pe geam, pe trupul tău rebel înfășurându-se pe mine; Nu, nu mai știu de plouă sau cântă un pian! Torentul mă cuprinde încât, ca plumbul, pleoapele îmi cad în lumea lui Morfeu și mă preling în tine
noctilucentă senzație de bine. Reverberează clapele intens într-un șuvoi de ploaie – sunt eu zbătându-mă-n adâncul clorofilei tale, s-ascult cum ploaia te-nfrunzește…
Hai să scoatem iarăși arcul de la grindă Și să-ntindem coarda până când vibrează! Mi-a călcat necazul pragul de la tindă, Pieptul îmi vuiește, pumnii se-ncleștează!
Norii albi din vara ce-mi uimea privirea S-au cernit a moarte. Stoluri de cioroi Se întind ca râia și nemărginirea Se îneacă-n balta plină de noroi.
Unde sunt bărboșii cu priviri de fulger, Umerii de piatră, palmele crăpate? Când trăgeau în ceruri cu săgeți de sânger, Până și Zamolxe făcea pasu’-n spate!
Gata nedreptatea, gata vorbăria, Arcurile-n mână, lancea la picior! Să zdrobim sub talpă toată șerpăria, Țarina-i a noastră, nicidecum a lor!
Ia priviți în urmă, să vedeți strămoșii Cum așteaptă semnul jarului din noi! Ei ne-au lăsat Țara! Noi suntem fricoșii? Eu am arcu-n mână, pregătit. Dar voi?
De vreun dor îl împresoară dându-i pe dinafară spuma, omu-i stă serii vioară mânându-și cântecu-ntr-o stea, doar într-una să nu se prindă luna. Și o frământă-n cântec, o-nvioară cu elixir de zei și ape vii, de care picior de stea n-a băut prin galaxii, până când o bagă-n boală. Și, nebună, din iubire, nemaipăsându-i de ceru-n neștire, de-acum se crede arcuș, uitând că e stea în cer și nu-n cântare, dă să cânte și ea, dar se duce lunecuș, cade, cade și tot cade, cade cu vers prin univers, prin găuri de hăuri, prin sfere de plăcere, prin visuri în bisuri, prin nor de zbor fecior, prin grații de spații îi cade arcuș viorii la picioare… Ce dragoste mare! Așa se întâmplă în fiecare seară, de i se pune pata pe câte o stea,-n vioară… ……………………………………………………………………. Despre restul stelelor e ușor de dedus că și ele-l iubesc, dar îl așteaptă acolo, sus…
Mi-e liniște în suflet și mi-e bine, Cad frunzele, valsând în vânt de toamnă, Din mijloc de furtună, pace vine, Nu-mi este frig și nici nu-mi este teamă,
Și stropii reci mi-au incălzit obrajii, Iar luna mi se pare mai aproape, Cocori pe cerul cenușiu sunt pajii, Care de-urât îmi țin când mă trec ape…
La miază-noapte-au adormit columnii, Când noaptea tot mai lungă se arată, În liniștea din mijlocul furtunii, E gândul meu, ce-n visul tău mă poartă.
Ce toamnă peste culme s-a ivit! De zborul heruvimilor sfințită, Pictând la un tablou desăvârșit, Prin cețuri risipindu-mă, uimită…
La tâmplă-mi pune albul de poveste, Mă cerne printre ploile grăbite. Cerneluri curse din priviri celeste, Ne prevestesc că toate sunt menite.
Ascultă iubito, ce tăcere coboară Din munți prin cetina verde de brad. Un fior rece, un fum, o adiere de seară Amestecă gânduri cu mirosul de nard.
Privește iubito, pe cer, ce minune astrală Răsare la nord printre nori cenușii . Privește iubito, e Steaua Polară, Te uită cum lunecă lin printre vii.
Cum curge liniștită pe dealuri spre Vale Și inundă câmpia de sare-n lumină. Privește iubito, străluce’ totul în cale. Privește, ascultă, ce tăcere divină!
Ascultă iubito, ce tăcere coboară, Cum mângâie bruma cetina verde de brad. Privește în jur, simți cum te împresoară?… Sub haina lui deasă sunt tăceri care ard!
În Valea Sării e toamnă, pe cer nori cenușii, Tăcerea cuprinde mansarda și zarea. Vino iubito aproape, ca să-ți fiu, ca să-mi fii, În tăcerea divină ascultă-mi chemarea.
Privește iubito, pe furiș se strecoară O umbră sub poala întinsă a marelui brad . Ascultă cum scrâșnește cu colții și te înfioară, Cum urlă rănită… e lupoaica cu ochii de jad.
Privește iubito, ce lumină-i afară. Vino să-ți prind la ureche stele cercei. Din colții lupoaicei am să-ți fac o tiară Din luceferi, din stele și din ochii ei !
Ascultă iubito , ce liniște amară! Prin codri, prin munți, nu mai bântuie lupul. Privește la umbra ce sub brad se strecoară Căutându-și în zadar așternutul.
Sub poala de munte tăcerea-i de gheață… Vino iubito mai aproape de mine, Să privim amândoi Valea Sării în față, Lupoaica cu ochii pădure trezește-o în tine.
O, tu, care ești, care arzi, cu ochii de jad, Care sfârteci prin pântece, de dor și de jale, Tu care urlii la lună și la stele ce cad, Valea Sării trezește-o, ea doarme sub umbrele tale.
Ho sentito il richiamo del castagno. Mi sono avvicinato. Sulla sua corteccia il tempo ha scritto la sua storia. Fra il suo verde intenso migliaia di boccioli accesi mi incantano. Uno solo sussura il mio nome. Guardandolo con attenzione mi sento attratto. Mi lascio andare sapendo che un domani saro il frutto che sfamerà la Terra. Che bellezza! Quali meraviglie mi fa vivere l’universo!
CASTANUL
Am auzit chemarea castanului. M-am apropiat. Pe scoarța ei vremea și-a scris povestea. Printre verdele intens mii de muguri aprinși mă vrăjesc. Unul singur șoptește numele meu. Privindu-l cu atenție mă simt atras. Mă las purtat știind că mâine voi fi rodul care va hrăni Pământul. Ce frumos! Ce minuni mă face Universul să experimentez!
