Tu să mă ierți chiar dacă te mai doare Cuvântul așteptat și nerostit, Te-am osândit la toamne fără soare Doar pentru vina de-a mă fi iubit.
Tu să mă ierți că am fugit departe, Că ți-am răpit apusuri sângerii, Tu ți-ai pictat povestea într-o carte Și ți-ai cântat durerea-n poezii.
Tu să mă ierți că ți-am pătruns în vise, Că stelele ți le-am ascuns în mări, Că ți-am ucis secundele promise, Că n-am răspuns la-ndemnuri și chemări.
Tu să mă ierți că ți-am gonit cocorii, Că trandafirii ți i-am ofilit, Că n-am știut cum să-ți risipesc norii, Pentru că, fără voie, te-am rănit.
Tu să mă ierți că am strivit săruturi, Tu să mă ierți că n-am știut să-ți fiu, C-am retezat, în zbor, aripi de fluturi, Tu să mă ierți cât nu e prea târziu.
Ești lumina lunii care-mi alină nopțile cele mai întunecate, o stea călăuzitoare pe cerul neliniștit al sufletului meu. În prezența ta, mă simt ca o frunză purtată de vântul toamnei, dansând liberă în spațiul dintre vis și realitate. Îmi ești atât de necesar cum e aerul munților pentru un călător obosit, revigorându-mă cu fiecare cuvânt, cu fiecare privire.
Te-am întâlnit într-un labirint al vieții, unde fiecare cotitură părea să mă ducă mai adânc în întuneric. Dar tu, ca o rază de soare ce pătrunde prin frunzișul pădurii dese, ai deschis o cale nouă, una luminată de iubirea ta. În brațele tale, simt că lumea întreagă e un paradis înflorit, iar orice teamă, orice suferință, se evaporă ca roua dimineții.
Dragostea ta este ca o mare liniștită după o furtună cumplită. Valurile care înainte mă spulberau acum mă poartă blând, într-un dans tăcut al serenității. În tine am găsit țărmul pe care am naufragiat de atâtea ori, dar de această dată nu mai există naufragii. Tu ești limanul meu sigur, locul unde sufletul meu poate să se odihnească în pace, fără teama că furtunile trecutului vor reveni.
Ești oglinda în care îmi văd toate imperfecțiunile, dar care le transformă în frumusețe. În ochii tăi, sunt ca un cer în care norii dispar, lăsând loc pentru soarele etern. Când mă privești, simt că orice povară se ridică de pe umerii mei, că fiecare cicatrice pe care o port devine o poveste de supraviețuire, nu de durere.
Iubirea ta e ca o flacără care arde neîncetat, o torță ce îmi luminează drumul atunci când mă pierd în întuneric. Este acea căldură dintr-o noapte rece de iarnă, care mă învăluie și mă face să uit de tot ce e dincolo de noi. Cu fiecare clipă petrecută împreună, simt că renaștem, ca un Phoenix ce se ridică din propria cenușă, mai puternici și mai luminoși.
Ești precum un râu care curge necontenit, îmbrățișând pietrele de pe fundul său, asemenea modului în care îmbrățișezi toate fricile și neputințele mele, fără să mă judeci, doar cu iubire. În tine, am găsit izvorul vieții, acea fântână nesecată de unde îmi potolesc setea de liniște și fericire.
Dragostea noastră e ca o carte veche cu pagini nesfârșite, fiecare zi fiind un nou capitol plin de poezie, mister și lumină. E o poveste care nu se va sfârși niciodată, pentru că e scrisă în stele, într-un limbaj pe care doar sufletele noastre îl înțeleg.
În tine am descoperit nu doar un partener, ci o bucată din mine pe care nu știam că o căutam. Tu ești cântecul tăcut pe care l-am auzit mereu în fundalul vieții mele, dar abia acum, cu tine alături, aud toate notele clare și distincte. Ești simfonia perfectă, acea armonie de care aveam nevoie ca să dansez prin viață fără teamă, fără ezitare.
Eu scriu așa cum sufletul îmi zice. El e acela care-mi dă poruncă, Cu glas domol: „Te rog frumos, amice, Azi, să mă ierți că, iar te pun la muncă”!
Ce zice el e sfânt, întotdeauna! Nu îndrăznesc să-i trec pe dinainte, Sau să-i întorc o vorbă, măcar una! Vorbele lui sunt miezuri de cuvinte.
Sufletul mi-e prieten de o viață. Așa prieten nu găsești pe-afară. Știți ce mi-a zis, acum, de dimineață; Să nu îi uit pe cei care plecară!
Și deschisei o ușă spre trecuturi Din care mi se trage rădăcina. Nu mi-e rușine că miros a luturi. Țăranii, toți sunt rudă cu Lumina!
Când sufletu-mi vorbește cu bunicii, Sau cu părinții duși în lumea bună, Eu, parcă zbor cum zboară licuricii, Pe la fereastra nopților cu lună.
Ce-aș fi dacă i-aș șterge de sub frunte, Pe toți acei din preajma vieții mele? Bunicii și părinții mi-au fost punte, Și-au plâns în locul meu, la vremuri grele!
Sufletul niciodată nu ne minte. Pe nimeni n-a mințit de când se știe. Azi am simțit dorința lui fierbinte, De a-i cinsti cu glas de poezie!
În rafale furtuna coroana-mi îndoaie, Fulgere despică-n întuneric șuvoaie, Trosnește ramul în tunet, frunza mi-o-nfioară Și mut își plânge-un greier vara, la vioară!
Doar ieri călcam pe iarba, crudă ca-n primăvară, Pe câmpul înverzit sub arșița din vară Țârâiau sub stele ecouri din concert, Arcuș pe-o semilună, rămas astăzi inert!
Capriciile toamnei, vărsate în puhoaie Se risipesc cu norii și spală de noroaie Frunzișul fremătând sub pașii tăi pe-alee, Cu soarele zâmbind în ochii-mi curcubeie!
Când căutam veriga lipsă a omului, m-am întâlnit cu hominidul. Salut, hominidule! i-am spus. Salut, homosapiensule! mi-a zis el. Caut o verigă lipsă, i-am spus, hominidule, uite-așa și așa, uite ce se vorbește. Caut-o mult și bine, a zis hominidul, pentru că așa ceva nu există. Dacă există, există undeva-n cer. Deci tu susții că nu te tragi din maimuță… Absolut, nu! De ce m-aș trage din maimuță? Mă jigneșri, a spus hominidul. Noi am fost în război cu maimuțele de la început. Când am apărut noi, maimuțele s-au supărat. Când ați apărut voi, ne-am cam supărat noi. Și acum ce mai urbează, hominidule? Să apară altcineva, a spus hominidul.
Mă bucur că-ți întorc finale file, E mare fericirea că ne lași… Nici lacrimi nu-s, doar sare în pupile, Și doliu în ai lutului clăcași.
Nu au fântânile oglindă pentru stele, Stau peștii-n mâl să nu îi fiarbă apa, De-ai să revii, dezbracă-te de rele, De ai jar mult, umple-ți destul năstrapa!
Ne dăruiai răvașe cu vacanțe, Dar azi dispar în flăcări, dragi păduri, Marea recită trist ultimele-i stanțe, Sub zeul nemilos cu bronz mascând arsuri.
Te du și lasă toamnei busuiocul, L-o drege ea, că-i fire generoasă! Ia-ți graurii că prăpădesc norocul, De n-are must și cel ce-a tras la coasă!
Te du căci vreau o toamnă numai ploi, Să spele ura firii despre tine, Adună daruri scumpe pentru noi, Să lăcrimez când te desparți de mine!…
