La madre Terra sembra una fornace: il suo calore sale piano piano, mi attraversa, raggiunge i miei occhi, li sento bruciare come carboni ardenti. Divento cenere fra le mani di mia madre. Di là il vento caldo mi libera. Io, un viaggiatore fra le stelle.
Călător
Mama Terra pare că este un cuptor: căldura ei urcă încet încet, trece prin mine, ajungându-mi ochii, le simt cum ard precum cărbunii incinși. Devin cenușă între degetele mamei mele. De acolo, vântul cald mă eliberează. Eu, un călător printre stele.
Tărâmul poeziei azi își plânge văduvia…poezia fiind îngenuncheată în lacrimi…
„THE END! Adio, viață! Adio, prieteni dragi! Adio, poezie! Adio, Anatol Covalli! Adio, iubirea mea… În drum spre veșnicia albastră, vă aștept urmele…”
Prin aceste cuvinte, suntem anunțați că poeta Violetta Petre a decis să-și continue călătoria înspre veșnicie.
Dați-vă voie să trăiți acest doliu profund, dar nu uitați că și noi vom pleca într-o zi…deci, mai avem timp să ne pregătim plecarea prin smerenie.
Drum lin PASARE ALBASTRĂ! Sincere condoleanțe familiei și tuturor celor care într-un mod sau altul au iubit-o și-i iubesc poezia.
Metaforă sublimă, în violet poem… Violetta Petre
Foșnești în gândul meu ca frunzele în vânt, Când vârtejesc secunde în zborul spre pământ. Și zorii vin cu tine, albastru pe sub gene, Amurgul mi le-nchide cu doruri în refrene…
O noapte albă-n palme adun să nu te pierd Și c-un poem, iubite, te-adorm și te dezmierd. Mai cade-o stea în mare, în brațe de sirene, Eu o cerșesc pe diguri, să-ți scriu pe-un val, catrene…
Un pas și încă unul, pe gleznă un sărut, Tresar, când umbra nopții își face așternut În versul despre tine în care așteptarea E lacrima în care mugește astăzi marea…
Arunc poemul nostru-n laguna cu tăceri Acolo, unde-așteaptă un alt poem de ieri. Printre speranțe-absurde, pierdute pe nisip Eu îți aud oftatul și chipu-ți înfirip…
Ești lângă mine iarăși, de câte ori te chem Metaforă sublimă-ntr-un violet poem…
De Craciun doar ploaia ne îmbrățișează, Peste mine curge, peste dor se-așază, Peste tine, nu știu cum este acum… Tu, așa departe, parcă-n alt tărâm!
Dinspre tine capăt seara o urare, Palidă dovadă pentru neuitare, Cui de-al lui Pepelea în sufletul meu, Firimituri de hrană dragostei mereu…
Plouă peste toate ca un plâns în rugă, Curgeri de lumină peste haina lungă A durerii mute ce m-a-nfășurat… Plouă în ajunul de tăceri trădat.
Îmi scrii ” Noapte bună!” sub un cer absent Răscolești un zâmbet pe-un obraz prezent Stabătut de palid dorul tău purtând… Vine iar Craciunul, ploaie adunând.
Tac colindatorii jilăviți de ploi… Parcă niciodată n-am fost amândoi, Parcă fericirea a fost doar un vis Împărțit în două pe un sens închis.
Toamna este anotimpul surprizelor, este acel anotimp cu de toate isr spre final cu șuierat de vânt, cu cântec hodorogit de păsări călătoare, ea scuturându-și toți nurii peste oameni și peste alei, pretutindeni.
Toamna vine și cu ploi molcome, și cu brume mai subțiri sau mai groase, albind pământul și acoperiind iarba deja cănită sau covoarele de frunze, deja strivite în picioare. Pe așa timp te cuprind stări de melancolie, de visare, de dor de izvoare, de codri, de vânătoare. Toate aceste trăiri vântul le preschimbă în visare. Haina toamnei e îngălbenită, are nuanțe de roșu, arămiu, portocaliu. Nopțile devin mai lungi, zilele se micșorează, foșnetul frunzelor parcă îi accentuează poetei visarea, dar uneori și uitarea. Toate schimbările din natură o fac să simtă durerea trecerii timpului și chiar „acea frunză desprinsă începe să doară”, așa cum doare și timpul limitat pe care omul îl are de dus aici pe pământ. Un poem plin de simțiri, de stări emotive cu care rezonezi din plin. Florentina Savu
E toamnă
Ascultă cum cântă, bezmetică toamna, Plimbându-și arcușul prin frunze căzânde, Prin fagi maiestoși își scutură marama Cu brațele moi, de ploi mă cuprinde.
Punându-mi pe pleoape mantauă de brumă, Îmi sursură-n pieptu-mi limpezi izvoare, Prin codrii lăuntrici din cornu-i îmi sună Că vântu-mi preschimbă, trăirea-n visare…
Îmi schimbă-n culoare de galben veșmântul, E toamnă în suflet se-ntunecă zarea, Nostalgic abisul, departe mi- e gândul În foșnet de frunze se-așterne uitarea.
Mă leagănă codrul prin frunze amorțite, Îmi mângâie fruntea pe umeri coboară, Plimbându-mi durerea prin ploi încropite Că frunza desprinsă începe să doară…
Mi-s nopțile jinduri spre Căi de mistere, Prin hore încinse din sfere vibrânde, Semnând cu secunda destine născânde, Preludii de visuri în vieți austere!
Pe-o sferă albastră zburăm în spirale, În umbra luminii de soare sau lună, Când ziua în noapte încet se adună, Ritmându-ne timpul în legi siderale.
Privit-am la stele prin bezne de gânduri, Știința născu dar din lacrimi, lentila, De-atunci universul îl bem cu pupila, Dar mintea nu-i poate concepe străfunduri!
Plutim cu o sferă prin brâul de lapte Ce curge din Hera, izvor de agape; Fug roiuri de stele, la sân să se-adape, Ținute în frâuri de zeul Heracle.
Când noaptea-i ca tușul, imense cristale Par file din „Cartea” cu facerea lumii, Ne-aduc mai aproape mesajul genunii, E opera Sfântă a Mâinilor Tale!
Infimă-i ființa din ziua a șasea, Ce pâlpâie-n lume aidoma Ție, Ceri Legile Tale, cărare să-i fie Ca hainei iubirii să-i simtă mătasea.
Că-ți dorești să m-alungi, n-ai curajul să-mi spui, Doar lacrimi vibrează în ochii căprui… Ne privim în tăcere, obosiți și posaci Când tristețea ne lasă cu un vis mai săraci.
Am fost doi peregrini visători și sihaștri, Mâhniri azi lăcrimează scăldând ochii albaștri Iar cuvintele dorm, răvășite de ploi, Neștiind să mai cheme iubirea-napoi.
Ceasul ticăie rar… șoptind ora exactă, Îmi arată un tren care vrea să despartă Două inimi rănite, răscolind prin trecut, Neștiind să învie sentimentul pierdut.
Cât aș vrea să șoptești: ,,Mai rămâi!”… doar atât Dar din tot ce a fost nu rămâne decât Amintirea ce plânge sărutul stângaci Furat pe furiș când eu plec, iar tu taci.
Zbor spre înălțimi 