Georgeta Rada

FATA CU VIOARA
( Din volumul în lucru ,, EPICELE”-
poeme în proză și proză scurtă)
Georgeta Rada

  • Tată, ți-am adus fata să-ți cânte la vioară,
    a avut primul ei concert, un succes!
    Bătrânul se foi pe banca de la poartă unde stătea de taină cu Iosif, vecinul lui dintotdeauna.
    Îl chemase să rânduiască de suit mâine la deal, că se făcuse fânul de coasă și nu mai răzbea singur.
    Pe o piatră mai alăturea, nu cu bărbații, ca la biserică, încremenise Saveta, nevasta lui Iosif, cu mâna la gură, că frumos mai cânta fata aia a Floarii, așa ca Oltul, ca vântul, ca noaptea cu lună plină când se furișa ea din casă , să se țină de mână cu Iosif la poartă, eeei!
    Și Saveta scăpă un oftat de se-ncruntă Moșul la ea.
    Stingherită, ca și cum Moșul i-ar fi citit gândurile, își trecu la ascultare sub basma, niște fire de păr ieșite în priveliște pe frunte, ptiu, femeie bătrână!
    Ei veniseră cu treabă, chemați de Moșu,
    dar el tăcea și se uita în pământ, muta cu bâta lui noduroasă niște pietre parcă juca singur ,,Poarca,” jocul lor de copii săraci, fără jucării de pe Valea Oltului, aspră, îngustă, săracă. Zgârcit cu oamenii, Oltul, parcă își săpase vad numai pentru el, lor abia le lăsase loc pentru vatra satului și pentru drum, doară mai spre culme aveau Drumul Oaselor. Să tot mergi pe el!
    Până și Biserica era înghesuită între case de nu știai dacă e casă de oameni, ori casele sunt biserici din care sfinții suiau la deal la coasă sau la pădure.
  • Ce zici, tată, ți-a plăcut cum cântă nepoata dumitale?
    Moșul tăcea și scria niscai semne numai de el știute în limba pământului pietros și sărac care nici mălai nu le prea dădea oamenilor dacă tot hotărâseră să rămână săraci, de multe ori flămânzi, doar să își dea copiii la școli, la Vâlcea, la Sibiu, la Cluj, ca să fie domni și doamne, chiar dacă …
    Lasă, așa a fost să fie, lasă!…
  • E Sonata pentru vioară…, dar nu mai apucă să termine, că Moșul se ridică de pe bancă, asemenea și Iosif și Saveta.
  • Ați cheltuit banii degeaba, pe-acolo, se vede că i-ați făcut ușor( erau profesori Floarea și soțul ei).
    Apăi, când cânta Dodică duminica la horă, jucai sârba pe două lemne până rămâneai desculț! Ce găuieli sînt astea, fă?
  • Vai, tată, să n-audă fata!
  • Lasă, s-audă!
    Hai, că mâine ne sculăm cu noaptea în cap
    să suim la deal la fân!
  • Sară bună! Dară ne ducem și noi, zise Iosif.
  • Să viu eu cu demâncare la deal, ori, dacă sui
    ‘mneata, Floare, că știu că Măria nu mai poate,
    sui și eu cu oamenii la fân?
  • Țață Savetă, rămâi s-o ajuți pe mama, sui eu cu demâncarea, seară bună!
  • Să iei și fata cu vioara, Floare, să cosim cu lăutari, că pân-acu, prin poiană muntelui, numai puiul cucului… mai bombăni Moșul, suind în cerdacul casei lor de lemn, unde tăcea fata cu vioara pe genunchi.
  • Lasă, Floare, nu te întrista, așa dă el cu vorba, de când ați plecat toți de-acasă parcă dă cu pietre când vorbește, numai când vorbește de voi se luminează!
    Oltul le luase vorbele, doar trecea la doi pași de casă, luase și cântecul fetei și le ducea pe toate în marea cea mare, unde avea să dea samă de oameni, de cântec , de… GEORGETA RADA
    30mai 2024

Redactor: Florentina Savu

Director editorial: Camelia Corina Boț

Violeta Andrei Stoicescu

Copilărie, anotimp de vis

Când amintirile păşesc timid
Pe-alei cu feți frumoşi şi armonie,
Ca într-un vis, ferestre se deschid
Şi-n lumea ta mă pierd, copilărie…

Ceva din gustul tău mai simt şi-acum,
Când mă întorc pe-a timpului cărare
Şi-n fiecare filă de album,
E-un dor nestins, un strigăt, o chemare.

Prin raiul tău cu zâne şi minuni,
Tot colindam cu florile de mână,
Voiam să-mi fac duminică din luni,
Iar soarele-l rugam să nu apună.

Sub paşii mei desculți plecați spre ieri,
Foşneşte-a doină firul crud de iarbă…
Iar gându-mi rătăcind spre nicăieri,
Din roua dimineţii-a prins să soarbă.

Mai ține-mă captivă pentru-o zi,
Mai lasă-mă în palma ta o vară!
Căci nu mai vreau din vis a mă trezi
În lanul vieții… de culoare-amară.

Redactor: Relu Popescu (Viorel Poenaru)

Director editorial: Camelia Corina Boț

Ioan Avram

Nu-i pace-n lume

“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”
Doar pașii mi-i strecor timid pe noi poteci,
Să zbor ca un fulg visător, pe-aripa vremii,
Să simt cum cresc gorunii, în toamne lungi și reci.

Privesc tot înainte, deși mi-i timpul scurt,
Furtuni se răscolesc iar  lumea se-nfioară,
Văd codrul ce tresare simțind sălbatic furt,
Orașele zdrobite precum grâul la moară.

Nu-i pace-n lume și nici n-a fost vreodată,
De-un vânt se liniștește, un altu-și face loc,
Orgolii deșănțate,ursita blestemată,
Ne scaldă în durere trecându-ne prin foc.

“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”
Dar lumea-i plină de-ntuneric și de chin,
N-ascultă glasul rugător al mumii
Ce-și cheamă pruncii cu-amarul din cupa de venin.

Redactor: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Anca Man

O taină este viața

,, EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII”
Nu caut un răspuns la fiece-ntrebare,
Nici tainele ascunse în negura genunii…
Doar prin destinul dat, străbat a mea cărare.

Din străluciri de stele, nu stau ca să dezleg
Mistere nepătrunse ce-mbracă universul,
Dintre minunățiile acestei lumi aleg,
Numai ce-mi bucură și inima, și versul.

Iubesc un răsărit și un apus de soare,
Susurul de izvor, râul cu apă lină,
Mireasma-nbătătoare a unui tei în floare,
Sub care sufletul să își găsească tihnă.

Iubesc un cer cu stele, luna lucind în noapte…
Scris mi-e frumosu-n minte, nicicând nu îl vreau șters,
Îmbrățișez speranța, iar visurile toate,
Clădite prin cuvinte, aripi îmi sunt de vers.

Mi-e dragă viața asta, cu bune și cu rele,
Aleg să o străbat pe calea-ntelepciunii,
Când fiecare are destinul scris în stele,
De ce-aș strivi,, corola de minuni a lumii,,?

Iar de o fi ca soarta să-mi pună-n prag necazul,
Căci viața e o taină… așa e legea firii…
De ochii-mi plâng… aș vrea, să-mi mângâie obrazul,
Și lacrima iertării, și lacrima iubirii.

Redactor: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Mira Minu

Lujer de rai
– Mira Minu-

Lujer de rai, copile, hai,
Din bucurii, să-ți faci alai!
Să te gătești, frumos să crești
Și, ca un prinț, să moștenești

Harul de-a ști, de-a izbândi
Și înțelept de a gândi!
Tu, îngeri ai, pe calea ta
Lumi vor zâmbi, când vei sălta

Natura ta…. până la cer!
Încrede-te, micuț mister
În binele venind de sus,
Să ai la toate un răspuns!

Copil frumos cu zâmbet pur
În tine capătă contur
Tot ce-are lumea mai de soi,
În preajma ta sunt toate noi.

Sunt proaspete ca roua-n flori
Și moi… ca primele ninsori…
Copile drag cu suflet sfânt,
Doar de iubire-aș vrea să-ți cânt!

Redactor: Relu Popescu (Viorel Poenaru)

Director editorial: Camelia Corina Boț

Vasile Jantuan

Vasile Jantuan

Ziua marilor împliniri

În fața casei,chiar din zori,
Cântă un cuc,privighetori,-
Armonie prea divină,
Cu pace și cu lumină.

Vântul jucăuș se zbate,
Vagabond întreaga noapte,
S-a jucat cu flori și frunze,
Cu-a mele gânduri și muze.

Soarele chipeș și mare,
Peste-un deal înalt răsare
Și aduce voie bună,
Razele-i liniște-adună.

Azi e ziua mea cea mare,
Prima de carte lansate,
E copilul vieții mele,
Plămădită între stele.

Adunată din izvoare,
Din brazde de pe ogoare,
Din grijile plugarilor
Și din mireasma florilor,

,,Ne-am născut spre dăinuire”,
Numele cărții să fie,
Bine conjugate verbe,
Și cu rimele-i superbe.

Mi-am țesut gândul și versul,
Cugetând tot universul,
Căutând clipa fecundă,
Cu muze ea mă inundă.

Deschid cartea vieții mele,-
Pagini ușoare și grele,
Cu frământări și retrăiri,
Cu intrige și cu iubiri.

Fiecare să-nțeleagă,
Viața ne e tare dragă,
Când floarea iubirii crește,
Fericirea mult sporește.


Un cuc îmi cântă-n zori de zi,
Nicicum nu-ncerc al potoli,
Mi-a cântat cucul din față
Și mi-a dat mare speranță.

V. Jantuan27.05.2024
Drept de autor rezervat

Redactor: Florentina Savu

Director editorial: Camelia Corina Boț

Iancu Cătălin

Nu îmi mai ești

Se răzvrătesc cuvintele în versuri
Iar versurile plâng în poezii,
Pășim prin paralele universuri
Pe drumuri ce nu se vor întâlni.

O soartă crudă timpul ni-l desparte,
Ești Polul Nord iar eu sunt Polul Sud,
Ne duce valul vieții mai departe,
Nu pot să strig, nu pot să te aud.

Ni-s rănile adânci și sângerânde,
Ne doare timpul, zările ne dor,
Ne este iarnă-n suflete plăpânde,
Fluturii albi se prăbușesc din zbor.

Lupi fantomatici urlă la fereastră,
Fecioare desculțe se prind în joc,
Se tânguie o pasăre măiastră,
Ne plouă-n vise cu gheață și foc.

Un palid răsărit sărută marea,
E orizontul tot mai ruginiu,
Nu îmi auzi, nu îți aud chemarea,
Nu îmi mai ești și nu mai pot să-ți fiu…

Redactor: Mira Minu

Director editorial: Camelia Corina Boț

Manuela Munteanu

Tu, ramură-n a mea tulpină

O, dragul mamei, prinț din stele,
Hai să te duc prin alba poartă,
Înfiptă-n cărărui de soartă
Din universul vieții mele!

Vezi palmele acestea două?
Prin goana zilei știu a spune
A muncii lungă rugăciune,
Iar noaptea scriu o carte nouă.

Tu, ramură-n a mea tulpină,
Ce-ai să mă porți mereu în sânge,
Din cartea mea vei vrea a strânge
Vreo picătură de lumină?

Stă scris în ale ei izvoare
Că-n înălțimea unor zboruri,
Nu meriți fală, nici onoruri,
De te înalți fără onoare.

Alege lacom dintre toate
Iubirea, cinstea și răbdarea,
Nu pregeta să-ți umpli zarea
Cu dulcea, sfânta libertate!

Spre culmea zborurilor tale,
„Cartea mea-i, fiule, o treaptă”.
Pitită-între coperți, așteaptă
Să-ți dea elanuri verticale,
Când eu voi fi un fum, o șoaptă…

Redactor: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Radu Iorgulescu

Atunci

Când luna luminează cu candoare
noaptea pe cerul blând și prost,
am înțeles că tu ai lumea la picioare,
iar existența mea e fără rost.
Când stelele depun o mărturie,
iar raza lor mă mângâie puțin,
eu nu mă mai clintesc și ce-o să fie,
de mână dacă nu pot să te țin.
Când voi pleca, cernite zile s-or întoarce,
dar nimeni jur, nu va fi trist.
tu lasă-ți talpa-ncet pe inimă să-mi calce,
iar eu voi înceta atunci, să mai exist.

Redactor: Relu Popescu (Viorel Poenaru)

Director editorial: Camelia Corina Boț

Lia Teodora Janto

Lia Teodora Ianto-fragment din roman, volumul IV.

  • Mă iubești? Zi! El o prinde în brațe și o zguduie ușor pierzându-și lacrimile din ochii cei verzi și adânci. Atunci nu fi egoistă! Zi, mă iubești? Nu muri, trăiește pentru mine! Zi! Mă iubești? Bărbatul își pierde puțin cumpătul, corpul începând să-i ardă.
  • Mi-e frică… de oameni.
  • Dar eu sunt bărbat, sunt om. Ți-e frică de mine?
    Ea privește în dreapta, peste umărul lui, refuzând contactul vizual.
  • Tu nu ești bărbat. Adică… nu… Oh! Ador să fac dragoste cu tine. Mă faci să uit cine am fost înainte să fiu… Doamne, câte roluri am jucat până la tine! Ador clipele în care îmi furi toate amintirile, simt parcă nu a fost nimeni înaintea ta și mi-e atât de bine. Lângă tine uit că mă doare… totul și mă umplu de visele tale… Și… și e atât de… bine…
    Femeia își așează capul pe inima lui și începe să tremure de frig. Mâinile îi erau reci, ochii plini de lacrimi scurse și buzele umflate. Zâmbetul era acolo, ca o perdea albă, transparentă, ca o mască ce voia să ascundă durerea de ochii lui.
  • Deci?
    Ea îl privește, dar privește în gol. Știa că totul e provizoriu. Nimic nu ține o veșnicie, nici durerea, și nici viața.
  • Nu, tu nu ești un bărbat. Își coboară ușor privirea către buzele lui zâmbind timid. Tu… ești parte din mine. Cunoști fiecare colțișor din mintea mea, din trupul meu, durerea… Dar acum e vorba despre mine, despre mine, acel eu cu mine.
  • Și nu îți pasă că eu sufăr?
    Într-o zi… cândva inima ei a fost plină. A avut curaj, putere să primească omul autentic în inima ei, în toată existența ei. Și atunci acel om a devenit totul pentru ea, tot ce nu a avut, tot ce nu a fost în această viață până la el. Dar, pentru că toate lucrurile frumoase au și o umbră, într-o zi acest tot i-a transformat viața într-un gol continuu, un tunel gri, răcoros, cu miros de singurătate nemărginită. În capăt se vedea lumina dar el era atât de lung, adânc și greu încât fiecare secundă părea o eternitate de durere, singurătate și neputință de a ieși din el.
    Omul care azi o privește cu ochiul din inima să, se ruga mereu pentru această femeie, deoarece ea însemna totul pentru el. Și într-un fel se confirmă teoria „ceea ce dai aia primești” dar nu știi niciodată de unde, când și cu ce măsură.
    Au trecut 2 ani și jumătate și încă doare senzația că ești într-un tunel și cazi în gol în interiorul tău, de unde nimeni nu te poate salva, nu te poate scoate, iar dacă cineva te înțelege tot nu te poate ajuta pentru că durerea e atât de adâncă încât nu îți mai pasă nici ție că te doare.
  • Părinte, roagă-te pentru sufletul meu!
    Maia s-a gândit să le facă jocul, acum când avea 3 nume pe tavă, trădătorul se dădu de gol în fața tuturor a spus cine îi sabota pe la spate ca ei să nu poată înainta cu nici un proiect. Relația cu Michael a adus ceva bătaie de cap dar nici nu și-a pus problema că ea nu se va descurca cu bârfele celor trecuți de 70 de ani.
  • M-am decis să le fac jocul. Mă retrag de bunăvoie și nesilită de nimeni. Sunt curioasă, vreau să văd cât și până unde pot să ducă acești oameni trecuți cu mult de 70. Una e pe cale de pensionare, unul m-a șantajat sexual și cealaltă e aproape de 80. Până unde pot s-o ducă așa?
  • Au pariat că te vei întoarce la Liviu și te vei răzbuna pe ei, pe toți.
  • Liviu… Liviu… Nici acum nu au înțeles că durerea mea se numește Michael.
  • Vor funcții, glorie, totul fără muncă. Fizic.
  • Să li se dea ce vor. Să vedem până unde pot să ducă acest război cu propriul lor destin. Pentru că noi nu pierdem niciodată, avem ani în față, putere și dorință de muncă. Ei pierd timpul, sănătatea, bucuria, fericirea, pacea sufletească. Și restu… oameni, prietenii, mda…
  • Toți se lămuresc încet de ei. Adevărul iese la suprafață. Mai devreme sau mai tarziu… Au trecut deja câțiva ani de atunci.
  • Întotdeauna. Toți plătim. Pentru ceea ce facem fiecare cu viața noastră.
  • Să plătească cu moneda cu care au dat în noi!
  • Îmi ușurez munca, nu e treaba mea, Dumnezeu să le răsplătească fiecăruia după faptele sale. Amin.
    (Fragment de roman, volumul IV (continuare)

Redactor: Florentina Savu

Director editorial: Camelia Corina Boț